X 
Transnistria stiri: 1364
Eurovision stiri: 499

Istoria conspirologică a Europei. Ordinul Sionului

14 iun. 2016,, 09:40   Societate
13972 1

Istoria conspirologică a Europei. Ordinul Sionului
Foto: priarat-siona.narod.ru

Veaceslav Matveev


În articolul anterior am încercat să elucidăm rădăcinile Ordinului Sionului şi tradiţiile dinastiei Merovingienilor. Potrivit acestei poziţii, istoria Europei este o luptă continuă a forţelor supuse carolingienilor şi urmaşilor dinastiei Merovingienilor, regilor-preoţi al căror tron era mai presus de rangul regal.

Merovingienii erau troieni, iar istoria lor reflectă contradicţiile luptei antichităţii, luptei titanilor, grecilor şi troienilor. Ne oprisem la formarea regatului Ierusalimului în Palestina şi la personalităţile care au devenit un punct de reper pentru acea vreme îndepărtată.

Pentru noi este important că Godefroy de Bouillon, conducătorul Ierusalimului, persoana care a plecat capul regal în faţa memoriei lui Hristos şi a patimilor lui, a renunţat la titlul de rege şi, înainte de a pieri în asaltul de la Accra (se crede că de holeră), a devenit un conducător bizar – gardianul Sîntului Mormînt.

El şi-a motivat refuzul prin faptul că nu poate purta cununa de aur acolo unde Hristos a purtat o cunună din mărăcini. Este un moment foarte important în această istorie, or, acţiunea morală caracterizează esenţa iniţierii acestui conducător. Un alt moment: înaintea marşului spre Palestina, el vinde comitatul Bouillon, deoarece şi-a legat soarta pentru totdeauna de această misiune pe pămînt, spre care înainta. Un al treilea fapt interesant: ajungînd pe 23 decembrie la porţile Constantinopolului, el a refuzat să jure credinţă împăratului Imperiului Bizantin, adică împăratului roman. Omagiul nu a fost adus şi aceasta este o manifestare a statutului şi misiunii lui.

Aceste fapte sînt veridice. Astăzi, există multe surse pe această temă. Iată principalele surse primare – Raimudi de Aquiliers „Istoria francilor care au cucerit Ierusalimul” (Historia Francorum qui ceperunt Iherusalem); Fulcherii Carnotensis „Gesturile francilor care au săvîrşit pelerinajul la Ierusalim” („Gesta francorum Hierusalem peregrinantium”); „Acţiunile francilor” – anonim (Gesta Francorum); Ibn al-Qalanisi "Istoria Damascului", "Fragmente din istoria cruciadelor", Moscova, 1975; William de Tir, Joseph-François Michaud, "Istoria cruciadelor."

Godefroy de Bouillon, fiind gardianul Sîntului Mormînt, este foarte important pentru studiul nostru. Este importantă personalitatea lui, calea lui şi originea lui genealogică. În general, în jurul acestui personaj au existat o mulţime de legende, care ne permit să stabilim chipul lui adevărat şi rolul lui istoric.

Potrivit legendelor de familie, Godefroy a fost nu doar urmaşul lui Hristos şi al Merovingienilor, dar şi o parte vie a misterului cunoscut drept legenda despre Lohengrin, cavalerul lebedei. Sînt cunoscute, de asemenea, şi legendele despre Elias – strămoşul lui Godefroy de Bouillon. Istoria vieţii lui Godefroy este relatată şi în „Cucerirea Accrei”, „Copilăria lui Godefroy” şi „Moartea lui Godefroy”.

În general, această familie a întruchipat principalele legende ale Ordinului Sionului, devenind gardian al tradiţiilor frăţiei. În sec. XII-XIII, practic, întregul ciclu al legendelor epice se refereau la această familie. După moartea lui Godefroy, locul lui l-a luat fratele Baudouin sau Baldwin. Acesta, spre deosebire de Godefroy, a acceptat coroana regatului Ierusalimului şi a înălţat dinastia într-un rang cu alte case regale şi influente ale acelor timpuri.



M.A. Zaborov, în lucrarea sa „Cruciaţii la Est”, scrie: „Pe 18 iunie 1100, Godefroy de Bouillon a murit. Cavalerii din sudul Franţei şi cei de Lorraine nu aveau de gînd să plece capul în faţa celor de la Pissa şi patriarhii lor. Ei l-au anunţat imediat despre incident pe contele Baudouin Edessa (fratele lui Godefroy) şi l-au chemat la Ierusalim. Tentativele lui Daimbert de a prelua iniţiativa şi cu ajutorul lui Bohemund al Antiohiei să nu admită apariţia lui Baudouin în Palestina au suferit eşec: ambasadorii patriarhului au fost reţinuţi în Latakia. Dar şi însuşi Bohemund a fost capturat atunci de selgiuci. Astfel, tronul de la Ierusalim a fost moştenit de către Baudouin de Edessa. Daimbert, care nu a găsit sprijin de nicăieri, avea doar o soluţie: să-l încoroneze pe Baudouin, ceea ce a şi făcut în decembrie 1100 în biserica de la Bethleem „Naşterea Domnului”. Devenind rege, Baudouin nu dorea să audă nimic despre pretenţiile politice ale clerului. În documentele sale el se intitula oficial în felul următor: „Eu, Baudouin, care am primit regatul Ierusalimului, prin voia lui Dumnezeu”.

Să facem unele concluzii preliminare. Puterea regală în regatul Ierusalimului Latin în sec. XI şi XII a trecut în mîinile urmaşilor Merovingienilor, anume dinastiei conţilor de Lorraine şi de Bouillon. Unul dintre aceştia, Godefroy, a fost doar gardianul Sfîntului Mormînt, altul – Baudouin – rege al Ierusalimului. Aici este deosebit de interesant faptul că misterele de familie creştine s-au unit cu cele de origine păgînă. Am în vedere, venirea cavalerului Elias şi legenda despre Lohengrin, cavalerul lebedei – legenda ce determina omenirea spre căutarea rădăcinilor secrete ale sîngelui, pînă la sfîrşitul secolului XIX.

Or, patronul lui Nietzsche și Wagner, regele Bavariei din dinastia Witellsbach – Ludwig Otto Friedrich Wilhelm al II-lea al Bavariei – a fost, de asemenea, purtătorul acestei tradiţii ezoterice. Se ştie că acest „rege din poveste”, „conducătorul lunii”, patronul ezotericilor şi arianiştilor, tradiţionaliştilor şi adepţilor tainelor hiperboreice, a fost purtătorul tradiţiei lebedei. În 1868, el i-a povestit lui Wagner despre planurile lui ezoterice de a transpune în piatră această tradiţie divină. Se pare că acest lucru a fost făcut pentru înveşnicirea şi codificarea ei. Ca şi toţi oamenii informaţi, Ludovic al II-a de Bavaria simţea sosirea noilor timpuri în Occident, a realităţilor ce au ruinat lumea creştină nobilă, civilizaţia urmaşilor goţilor magici din Nord.

În anul 1869, el a pus bazele castelului Neuschwanstein, deschizînd o nouă pagină pentru acțiunile sale. Pe pereții castelului a fost reflectat misterul – Lebedei, Ordinului Lebedei, o scena preferata a operei Ludwig "Lohengrin", a cărei esență este reflectată în cuvintele: „Eu sînt fiul lui Parsifal, gardianul Sfîntului Graal". Ca în Neuschwanstein, precum și înaintea lui în Schachen în castelul Linderhof și castelul Herrenchiemsee a fost întruchipate ideile ordinului Secret al Lebedei, deoarece aceste lucrări au făcut parte dintr-un proiect grandios – misterul aristocraților Nordului, un mister profund al elfilor şi al lui Apollo.

Toate castelele construite de stăpînul bavarez au constituit un lanţ de cuiburi ai tradiţiei lebedei. Au fost nu doar nişte construcţii arhitecturale, ci a fost un mister transpus în piatră – acţiunile Ordinului Lebedei, cum înţelegem astăzi, precum şi ale Comunităţii Sionului, creat de familia lui Godefroy de Bouillon – fiul Elias, Cavalerul Lebedei. Spiritul nou şi tendinţe noi în această tradiţie au fost aduse de cercul iniţiaţilor ezoterici creat în jurul lui Ludovic al II-lea de Bavaria.

Wagner a dezvoltat pe banii lui acest mister într-un ciclu de opere mistice. În acest sens, vom menţiona că şi Nietzsche, și Wagner au fost creatorii unor opere măreţe desinate membrilor iniţiaţi ai acestui cerc secret. În spatele proiectelor stătea Ludovic al II-lea, regele Lebedei. Pe 2 februarie 1861, în timpul premierei operei lui Wagner „Lohengrin”, el practic, s-a manifestat ca un gardian secret al acestui lanţ al elfilor şi gardienilor Sfîntului Graal. Pe logodnica sa, Sofia, fiica ducelui bavarez Max, fiica mai mică a împărătesei Elisabeta a Austriei, el a numit-o în 1867 Elsa. Răspunsul se află în legenda despre Lohengrin. Acest mister a fost păstrat şi de Ludovic al II-lea pînă la moartea sa, cînd, precum consideră cei mai mari conspirologi ai Occidentului, el a fost distrus de aşa-zişii iluminaţi – vechii duşmani ai casei regale bavareze.

Lohengrin a fost axa misterelor Graalului, persoana centrală şi ideea de bază. El este menţionat pentru prima dată ca Lohengrin, fiul lui Persival, în poemul lui Wolfram von Eschenbach „Parzival” (1210). Această legendă este esențială pentru întregul mister al Graalului, care a fost venerat atît de Cavalerii Ordinului Sionului, Cavalerii Ordinului Lebedei, cît şi de templieri, iar după ei – şi tradițiile masoneriei.

Toate acestea au avut loc cu 1000 de ani în urmă, în timpurile sumbre ale Evului Mediu. În Brabant (o parte a Belgiei contemporane) domnea contele Henry Fowler. După moartea lui, a rămas fiica acestuia Elsa. Contele rău Friedrich von Telramund a decis să preia puterea din Brabant și bunurile sale, dar nimeni nu a îndrăznit să-l cheme la luptă pe acest cavaler, deoarece el era uriaș și puternic. Și în acel moment a apărut o barcă în faţa căreia pluteau nişte lebede, iar în ea dormea nobilul războinic Lohengrin.

Cavalerul Lohengrin o salvează pe frumoasa Elsa şi îl cheamă pe Friedrich von Telramund la luptă. Toate acestea au loc conform tradiţiei din acele timpuri, ce se numea judecata Domnului. Lohengrin îl învinge pe Telramund, dar o roagă pe Elsa să nu încerce să afle numele lui. Iniţial, contesa s-a ţinut de cuvînt, însă apoi curiozitatea a învins. Elsa îl roagă pe cavalerul Graalului să-i spună numele şi cine este el, deoarece au copii şi ei trebuie să cunoască originea tatălui lor. Într-adevăr, potrivit eticii Evului Mediu, nu era important cum eşti îmbrăcat, ci ce nume şi titlu porţi. Şi aici are loc cel mai important lucru – este dezvăluit misterul.

Lohengrin îşi dezvăluie originile: el este fiul lui Parzival, gardianul Graalului, el e cavalerul Sfîntului Potir, unul dintre cavalerii Graalului. "Într-o țară îndepărtată a cărei cale nu este aproape, se află un munte numit Monsalvat ..." (Richard Wagner). Deținătorii Graalului trăiesc acolo, ei vin doar pentru cei care au mare nevoie, care sînt buni și divini, care sînt puri și sinceri în căutările lor. După finalizarea unei misiuni, acești conducători merg, iar omul rămîne singur, singur în lumea lui imperfectă, căci el însuși nu este perfect, iar lumea Monsalvat, lumea lui Parzival este o lume a desăvîrșiților.

Astfel, istoria Europei, mitologia ei este invadată de legendara Patala brahmanică, pămîntul interior, lumea elfilor, zoroastrianul Demavend Koch, Shambala budiștilor și Belovodie a slavilor antici, orașul Rus Kitej.

Acum, cel mai important moment – ce stă la baza misterului? La bază este cultul lui Belen-Apollo, or, iniţial, în vechile legende, în barcă se afla nu Lohengrin, dar Apollo, iar barca lui era condusă de lebede. Aceste legende sînt binecunoscute în Europa.

Aşadar, vedem că tradiţiile familiei sacre, tradiţiile urmaşilor Merovingienilor sînt nişte tradiţii secrete ale vechilor regi-magi. Esenţa lor este cifrată în misterele Graalului, în misterele Lebedei şi în misterele lui Apollo, care este esenţa vechiului caldeean Baal. Acest fapt a şi impus Biserica să înscrie familia Merovingienilor în rîndul inamicilor şi să-i aplice o lovitură. Anume acest fapt a impus finalizarea proiectului regatului Ierusalimului Latin. Aici este sensul distrugerii Ordinului Cavalerilor Templieri, a celor care au purtat şi păstrat cunoştinţele.

Esenţa este că şi Godefroy şi Baudouin, cît şi urmaşii Merovingienilor au fost purtători ai cunoştinţelor regilor-magi şi, prin urmare, descendenţii vechilor dinastii hiperboreene şi elfice. Iar Biserica nu putea ierta acest fapt, deoarece aceasta nu e atît o manifestare a păgînismului, cît calea spre o altă lume, ascunsă de noi în legendele despre Graal.

„O dată în an, vine Apollo pe meleagurile hiperboreenilor. O dată în an el vine la oamenii care îl iubesc”, a spus Gelderling. Într-o cupă trasă de lebede, turnată din aur de către Hefaistos, el merge pe mare, adormind sub arborele lumii, ce acoperă cu ramurile sale întreaga lume, în a cărui coroană, ca nişte fructe de aur, lucesc soarele, luna şi stelele. Nu departe de hiperboreeni se află grădina Hesperidelor, pămîntul celor fericiţi. De acolo, Dumnezeu, într-o cupă sfîntă, simbolul renaşterii eterne, din nou ţine calea spre Est, spre zorii dimineţii” (Otto Rahn). Esenţa constă în faptul că Dumnezeu este Apollo din Est.

Deci, vedem ce a constituit adevărata esență a tradiției Merovingienilor și Ordinului Sionului, a frăţiei Ordinului Templului şi cel al Lebedei apărut mai tîrziu. Acest mister este taina împăraților magicienilor, iar aceştia sînt legaţi nu atît de tradiţia lui Avraam, cît de tradiția hiperboreană. Aici se afla atît secretul francmasoneriei, cît şi al tuturor misterelor conspirologice ale Europei și întregului Occident. Restul vom descoperi în următoarele publicații.

(Va urma)

0
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Cum evaluați decizia de a indexa pensiile cu 6% începînd cu 1 aprilie?