Preţul Europei: Uitaţi de gustul de altă dată!

Foto: owoman.net

Nicolai Kozin ​​​​​​

Paul Bragg:

„Suntem ceea ce mîncăm”

Locuitorii ţării noastre deja s-au obişnuit cu cumpărăturile din supermarketuri, unde pe rafturi sunt aranjate frumos diferite fructe şi legume. Odată cu intrarea în comunitatea europeană, această diversitate va spori, iar calitate va corespunde întocmai normelor europene. S-ar părea că totul e bine! Însă nu trebuie să ne grăbim să facem concluzii. Vom încerca să risipim misterul şi să descoperim lucruri ce nu se văd.

În ţările europene dezvoltate, oamenii au lucrat zeci de ani asupra optimizării cultivării diferitelor plante. În rezultat, ei au ajuns la o concluzie univocă privind oportunitatea utilizării serelor. De exemplu, în Olanda peste 10 mii de hectare de pămînt sunt acoperite de sere, în care sunt crescute roşii, rdei dulci, căpşune, flori şi multe alte plante..

Aflîndu-mă în această ţară am vizitat cîteva sere, unde sunt cultivate roşii. Pentru mine a fost o descoperire că în aceste sere nu există sol. Roşiile văzute de mine, de diferite soiuri, sunt crescute fără sol, podeaua este acoperită peste tot cu beton, sau cu o peliculă groasă. Rădăcinile lor se află între două brichete sub formă de cărămizi şi constă dintr-o substanţă, similară cu un burete de baie.

Acolo sunt transportate diferite componente chimice lichide. Această metodă de producţie, numită hidroponică, a fost inventată cu peste 20 de ani în urmă şi este tot mai populară printre fermieri, deoarece producţia are un cost satisfăcător şi corespunde standardelor stabilite. Standardele, desigur, sunt elaborate sub anumiţi indicatori. Acestea au fost elaborate minuţios ani de zile de către institute întregi şi sunt actualizate mereu în funcţie de ritmul de selecţie a roşiilor.

Conform acestor standarde, fiecare roşie trebuie să aibă o anumită culoare, mărime şi un set special de chimicale. Conţinutul substanţelor chimice este monitorizat de către laboratoare specializate certificate. Cerinţele faţă de aroma, gustul şi utilitatea produsului nu există. Astfel, consumatorul nu are posibilitate de a înainta pretenţii faţă de calitate, bazîndu-se pe propriile percepţii (vedere, miros, gust etc.).

În aceste sere plantele de roşii cresc pînă la cinci metri înălţime şi fiecare ciorchine cu roşii este legat minuţios şi are cîte o mică „proteză” pentru evitarea ruperii sub propria greutate. În funcţie de soi, toate roşiile trebuie să fie absolut identice – spre exemplu, într-o anumită seră toate ciorchinele au cîte cinci roşii identice vizual ca mărime şi calitate. De pe fiecare metru pătrat se obţine o roadă de 60 de jg pe an. În sere e curat ca în laboratoare. Nicio muscă sau albină nu va trăi acolo nici un minut – peste tot sunt capcane electrice. Roşiile colectate sunt transportate la o întreprinderea specializată, unde sunt sortate şi ambalate.

Acolo, toate roşiile sunt verificate detaliat şi sunt ambalate în pachete mici, care ulterior sunt puse în cutii cu diferite branduri din diverse ţări. Cu alte cuvinte, aceleaşi roşii sunt produse sub diferite denumiri ale diferitor producători. Totul este certificat, de aceea este egal şi fără devieri. Anume acest principiu corespunde pentru bursele de legume şi fructe şi marile reţele de supermarketuri. Vînzătorii nici nu trebuie să vadă marfa – toate caracteristicile sunt expuse în standarde.

Cu alte cuvinte,producătorul nostru, care doreşte să-şi vîndă marfa pe piaţa europeană, trebuie mai întîi să o producă conform principiilor lor (altfel nu pot să atingi un cost redus), să treacă analizele de laborator şi abia atunci să încerce să o vîndă.

Haideţi să împărţim aceşti paşi simpli în trei componente:

1. Precum a fost menţionat, producţia este fabricată în sere. Costul mediu al unui metru pătrat este de circa 120 euro. De regulă, serele sunt construite pe suprafeţe de la 1-2 hectare pînă la sute de hectare.

Acestea reprezintă instalaţii cu înălţimea de pînă la 6 metri din sticlă şi metal, cu un puternic sistem de comunicaţii şi tehnologii înalte de lucru. Tot răsadul sau seminţele sunt procurate de la întreprinderi specializate. O sămînţă de tomate, spre exemplu costă 2,5 euro.

Plantele crescute prin această metodă sunt iluminate, inclusiv cu lămpi ultraviolete speciale, ventilate, încălzite sau răcite, se pompează bioxid de carbon, diferite substanţe hrănitoare. Roşiile necalitative sunt înlăturate la prima etapă. În cadrul acestui proces problema roşiilor necondiţionate nu există. Totul este foarte automatizat, de aceea cheltuielile pentru remunerarea muncii sunt minime. Respectiv, producătorul moldovean nu va simţi avantajele avînd cheltuieli mici pentru remunerarea forţei de muncă.

Aceste sere se răscumpără în 10-15 ani, în funcţie de tipul producţiei agricole şi un şir de alte circumstanţe. Practic, imediat după încheierea perioadei de răscumpărare,fermierul renovează sera din cauza uzurii morale şi fizice a acesteia. Astfel, toată viaţa, antreprenorul trăieşte din salariul, pe care singur şi-l stabileşte, fără a se bucura de creşterea activelor lui.

2. Producţia este certificată. În acest scop au fost elaborate o mulţime de certificate. Unul dintre cele mai răspîndite este GLOBAL GAP. Fără acesta, pe piaţă nu poţi accede, însă odată obţinut încă nu înseamnă că producţia va fi acceptată în unele ţări sau supermarketuri. Analizele sunt efectuate în laboratoare, de regulă, după 600 de parametri. Rezultatele acestora sunt gata timp de o zi. Cu 50 de euro se poate obţine un certificat cu parametrii produsului supus analizei. Pentru ca producţia să se înscrie în parametri, întreprinzătorul nostru trebuie să aibă un nivel înalt de calificare şi cunoştinţe în domeniul aplicării preparatelor chimice, în caz contrar, el va rămîne faţă-n faţă cu marfa. Reiese că roşiile noastre aromate „ de pe cîmp”, deja prin definiţie, nu au şanse.

3. Ajunsă la bursă sau supermarket nu înseamnă că producţia se vinde cu succes. Se ştie că bursele sunt crete ca să aibă lor vînzări şi preţurile să se schimbe mereu, nu întotdeauna în sens bun. Dacă ajungeţi direct la supermarket, atunci deseori apar returnări din cauza că marfa stă prea mult pe rafturi.

Principiile enumerat mai sus sunt aplicate nu doar faţă de roşii, ci de faţă de toată producţia agricolă, inclusiv pînă la producţia conservelor şi uleiurilor aromatice. În Moldova nu există nimic pentru ce ar simplifica sau accelera acest principiu de lucru. Europenii vorbesc cu mîndrie despre faptul că au mers sute de ani spre acest mecanism, iar noi avem o singură variantă – dacă ne vom strădui foarte mult, atunci peste 50 de ani poate, ne vom apropia de nivelul lor. De aceea, invitându-ne pe piaţa europeană, ei ştiu din start despre imposibilitatea noastră de a vinde acolo.

Pe acest fundal, noi avem ceea ce ei au pierdut ireversibil, dar are o valoare mult mai mare – la noi s-au păstrat fructele şi legumele cu gust, aromă şi proprietăţi utile. La noi s-au păstrat seminţele şi puieţii de plante gustoase şi folositoare. Noi nu trebuie să concurăm pe pieţele lor, conform regulilor stabilite de ei, noi trebuie să ne cultivăm identitatea, declarîndu-ne exclusivitatea.

Noi trebuie să respingem absurditatea impusă de ei, că pămînturile noastre ar fi otrăvite. Terenurile din Moldova şi-au cîştigat autenticitatea, ce ne permit să obţinem producţie ecologică pură de calitate înaltă, e nevoie doar ca acestea să fie utilizate raţional. Fiecare dintre noi, cînd alegem legume sau fructe pentru masă, printre altele, de regulă, le preferăm pe cele moldoveneşti. Şi nu trebuie să explicăm de ce procedăm aşa.

Trecînd la normele europene, noi am putea să ne pierdem producţia. Ea ar putea crescută în Moldova, dar cu tehnologiile LOR – fără pămînt. Asta vrem? Poate ar fi mai corect să adoptăm propriile standarde, prin care europenii nu vor putea plasat pe rafturile noastre producţia agricolă, care nu a trecut certificarea noastră? Avem noi dreptul la asta? Poate despre aceste modificări la Acordul de Asociere vorbeşte Voronin?

Evident că are sens să ne gîndim serios la crearea propriului brand de legume şi fructe, astfel încît să fie clar că producţia „este crescută în Moldova”.