Europa la punctul de răscruce

Foto: ziuanews.ro

Veaceslav Matveev

În cadrul recentelor alegeri în Parlamentul European s-a înregistrat cel mai mare salt al euroscepticilor și radicalilor de dreapta. După decenii de izolare și stagnare, radicalii de dreapta au lovit puternic în partidele de sistem.

Cum radicalii de dreapta au rupt frontul izolării, fără susținerea materială din partea corporațiilor europene și internaționale? Răspunsul este evident.

Politica elitelor europene, promovată în ultimele decenii este următoarea: pe de o parte, nivelul înalt de trai, iar pe de alta – presiunea elitelor liberale, scopul cărora este anunțat de către școala de la Frankfurt: distrugerea religiilor, tradițiilor, orînduirilor vechi ale societății și, desigur, a familiei.

Evident, acest proces este motivat și bine gîndit. Drept lozincă a acestuia pot fi utilizate afirmațiile marxistului teoretician Gyorgy Lukacs, care a concentrat planul de distrugere a Europei într-o frază: ”Cine ne va elibera de jugul civilizației occidentale?”. Într-adevăr, în pragul secolului XX, a început un val de agresiune teroristă și teoretică asupra tradițiilor, moralei, eticii și esteticii civilizației europene.

Radicalii de stînga au invadat lumea bătrînului continent cu lozinci revoluționare de distrugere a societății tradițiilor conservatoare. Regii și puterea au fost primele lor ținte. Mulți dintre monarhi eu pierdut nu doar tronul, dar și capetele. A început defăimarea și distrugerea elitelor aristocratice vechi.

A doua țintă a fost biserica. Precum se știe, această instituție mondială a structurat bine Europa medievală. Ei îi datorăm multe lucruri. Au existat și multe lucruri negative în istoria bisericii. Însă, în general, această instituție socială a păstrat tradițiile , familia, moralitatea și credința în Dumnezeu. Cît timp toate acestea erau valabile, lumea veche făcea față presiunilor din partea diferitor curente și loje Iacobine.

Însă totul curge și se schimbă. Biserica nu a prins pulsul vremii și a scăpat frîiele din mîini. Inițial, aceasta a pierdut păturile sociale de jos, unde au început să pătrundă ideile nihilismului radical, apoi procesul de putrefacție a afectat înalta societate. Să fii om credincios și conservator u mai era la modă. Cei ce se opuneau erau distruși. Dinastia Romanovilor, care pe timpurile lui Nikolai al II-lea le-a stat în cale nu doar a fost spulberată, dar și distrusă. Executarea țarului și familiei lui este un eveniment semnificativ al acelor timpuri.

Același lucru, dar într-o formă mai blîndă, poate fi atribuit și la lumea catolică. Am în vedere imperiul austro-ungar și dinastia Habsburgilor, care de veacuri au încercat să păstreze în Europa vechile valori. Însă ei erau uciși în plină stradă. Amintiți-vă de principesa Sisi, cea mai frumoasă femeie din Europa, care a fost înjunghiată în ochii mulțimii din Elveția, cînd se afla la odihnă. Apoi a venit și rîndul imperiului, ce a fost distrus și împărțit.

În paralel, acționau teoreticienii, care creau idei revoluționare radicale de stînga, devenite ulterior o momeală simpatică pentru păturile sociale de jos. Ei și-au făcut lucrul și cercurile conservatoare ale lumii vechi s-au transformat în forțe marginale de extremă dreapta pe harta politică a Europei.

Însă aceasta nu a fost totul. Către mijlocul secolului XX, au apărut noi idei revoluționare, care puneau accentul mai mult pe apartenența de clasă. Promotorii acestora erau interesați de marginali. Voi spune altfel: pe ei îi interesau marginalii morali. Acele semințe ce au crescut timp de două secole de transformări revoluționare.

În acest context, voi menționa cuvintele lui A. Gramsci, care considera că decît să faci o revoluție de sus, revoluționarii mai bine ar modifica cultura și morală și atunci ei vor lua puterea în Occident cu mîinile goale. El le recomanda marxiștilor să se unească cu intelectualii, care se aflau în confruntare cu creștinii. El scria: ”Vine revoluția! Ea se va deosebi de toate revoluțiile din trecut. Ea se va adresa către personalitate, dar nu claselor și va afecta cultura”.

La acești teoreticieni de stînga au aderat intelectualii școlii din Frankfurt. Inițial Horkheimer, apoi Fromm și Adorno s-au năpustit cu furie asupra rămășițelor moralității și culturii lumii vechi. Ei au distorsionat pînă și știința, iar amicul lor Freud a împărțit imaginea omului în motive sexuale, făcînd din cel creat după chipul și asemănarea Domnului un animal preocupat sexual, care se reunește în turme cu semenii lui.

Liderul forțelor de dreapta din America P. Buchanan scria: ”Gramsci includea grupele populației marginale printre potențialii participanți la revoluție: ” se are în vedere nu doar bărbații asupriți economici, dar și femeile, minoritățile naționale și infractorii”.

W. Reich îi susținea pe Gramsci și Marcuse: ”Una din metodele de te simți străin în vechea societate este să aderi la negri, la cei săraci, la Bonnie și Klyde, la toți ratații acestei lumi”. Dar au fost oare acești mici infractori Bonnie și Klyde, eroii bestsellerului american, niște mici ratați? Au devenit oare marginalii ca ei? Nu, aceștia se află astăzi la putere. Nu în zadar filmul ”Bonnie și Klyde”, ce relatează despre deșeurile societății, despre aventurile vieții lor, a obținut premiul Oscar în 1968. Mai departe totul a decurs mult mai interesant.

Aruncînd la gunoi cerințele revoluției sociale, Marcuse a dezvoltat în cartea sa ”Eros și civilizația” idele unei tendințe totale spre sex, marcînd o nouă epocă. Noua generație, susținîndu-l pe Marcuse cerea plăceri la maximum. Ea a proclamat ”principiul plăcerii” drept principalul scop al tinerilor din Occident.

Apoi, Marcuse a declarat: ”Faceți dragoste, nu război”. Aceasta a devenit lozinca generației lui Woodstock, generației hippi. Iar W. Reich a marcat familia drept ”un stat autoritar în miniatură”. Pentru partenerul său Adorno, familia autoritară a devenit leagănul fascismului. După care școala de la Frankfurt a început să dezvolte ideile feminismului. Din aceste pseudofilozofii a apărut ”ideea androgină”. Lumea a fost asaltată de femei-hamali, boxeri, ucigașe. Iar bărbatul a început să fie marginalizat în domeniul gospodăriei casnice și infantilismului.

Astfel, lumea veche a fost distrusă. În locul ai a început să crească ideea egalării genurilor, iar apoi și a transvestismului. căsătoria a devenit dușmanul noii lumi, iar familiile patriarhale – vatra tendințelor fasciste.
”Progresul” a acaparat lumea occidentală. În anul 1973, asociația americană de psihiatri a fost acuzată de discriminarea minorităților sexuale. Acest lucru s-a întîmplat după ce aceasta a inclus homosexualismul în lista bolilor psihice.

Simultan au început atacurile asupra bisericii, după ce Papa Ioan Paul al II-lea a declarat franc: ”Homosexualismul este o atracție nefirească”.

Apoi a început partea a doua a baletului intelectual. Eu o numesc dezindustrializarea Occidentului. Timp de cîteva decenii toate întreprinderile de producție au fost scoase din Occident în China, India și Brazilia. Ideile lui fon Hayek despre economia comercială au pus stăpînire pe masele largi. În paralel, murea clasa de mijloc. Occidentul rămînea fără temelia sa, fără monolit.

În Occident au început să fie promovate ideile că societatea va supraviețui și fără industrie și producție. Comerțul și tehnologiile informației au devenit principala motivație. Însă spre marginea prăpastiei, după care urmează sfîrșitul lumii occidentale – a civilizației omului alb. Acest lucru l-au înțeles astăzi mulți dintre cei care mai ieri promovau ideile școlii de la Frankfurt. Lumea Occidentală s-a fisurat. A devenit clar că așa nu se poate de trăit mai departe. Iată de ce forțele de dreapta din Europa au rupt rîndurile.

Poporul din Europa a explodat. Oamenii s-au întors cu fața spre forțele de dreapta ale continentului. În Marea Britanie alegerile au fost cîștigate de Partidul Independenței Regatului Unit (UKIP), ce pledează pentru ieșirea țării din Uniunea Europeană. Acest partid populist de dreapta a obținut 27% din voturi.

Pentru prima dată din ultimii 100 de ani, victoria la alegerile generale din Marea Britanie nu au putut-o obține nici conservatorii, nici laburiștii. În Danemarca, lideri în alegeri au devenit populiștii de dreapta din Partidul Popular Danez, care cer limitarea drepturilor de aflare în țara lor a cetățenilor altor țări-membre ale UE. Acest program a fost susținut de 26,5% din alegători. În Germania, partidul de dreapta al ”euroscepticilor” a acumulat 6,7% din voturi. În Grecia, partidul de extremă dreapta ”Hrisi Avghi” (”Zorile aurii”) a ocupat locul trei la alegerile în Parlamentul European. În Ungaria, partidul naționalist ”Jobbik” (”Pentru o Ungarie mai bună”) a ocupat locul doi, acumulînd aproape 15% din voturi.

Și în sfîrșit, pilonul Europei – Marea veche democrație. Aici vorbesc despre Franța, care este văzută de mulți ca pe o țară sfîntă a lumii democratice, primul și ultimul pilon al liberalismului de pe bătrînul continent. În Franța, unde partidul de extremă dreapta ”Frontul Național” a obținut 25% din voturi și a cîștigat alegerile europene, președintele Francois Hollande a organizat o ședință extraordinară a cabinetului de miniștri. Nici nu e de mirare, deoarece aici Frontul Național a devansat două partide de sistem – cel Socialist al lui Hollande și Uniunea pentru mișcarea populară (în fr. Union pour un mouvement populaire, UMP), partidul lui Sarkozy și sl succesorilor lui.

Mulți europeni au înțeles că distrugerea conștientă a bătînului continent, Europa, a elitelor lui, științei, culturii și industriei a general o criză totală, ca urmare a victoriei celor care tind să trăiască conform tradițiilor, eticii și moralității strămoșilor, care tind spre un sistem social normal și sănătos, unde omul, în conformitate cu etica, studiile și morala lui, se ridică pe scara ierarhică.

Dar nu în conformitate cu nivelul de depravare, a pseudo-progresului și desfrîului.

În cele din urmă se vede că în conștiința maselor din Europa nu s-a schimbat nimic. Europa a privit în ochi viitorul și s-a cutremurat. Iar noi putem să sperăm că în locul marginalilor istorici va veni o elită europeană sănătoasă, care își cunoaște rădăcinile, ține cont de sănătatea morală și socială a națiunilor sale. Aceasta este ultima speranță a bătrînului continent. Speranța că vor obține victorie acele ramuri ale vieții sociale, care tind cu adevărat spre lumină, moralitate, spiritualitate și memorie istorică. Iar în această luptă pentru un viitor mai bun al europenilor, țara noastră cu bogatele ei tradiții culturale, care rămîne, deocamdată, a fi patriarhală, și-ar putea spune cuvîntul său în Europa.