Cum să-i pomenim corect pe răposaţi de Blajini?

Foto: trm.md

Paştele Blajinilor, conform tradiţiei ortodoxe este o zi specială de pomenire a răposaţilor şi se consideră drept Paştele celor trecuţi în nefiinţă. Biserica cheamă creştinii să nu-şi aminteacă cu tristeţe de moartea rudelor adormite, ci să-şi aducă aminte de bucurie de ei şi să ţină minte că Christos a înviat, învingînd moartea. Anume cu bucuria pascală şi cu cuvintele „Christos a Înviat!” se recomandă să venim la mormintele rudelor.

De Blajini, în biserici, de obicei se ţin parastasuri, iar enoriaşii vizitează, tradiţional mormintele răposaţilor. Ei aduc aici bucate de Paşte, întind masa de pomenire şi o parte din cele pregătite le împart celor nevoiaşi, de sufletul morţilor. Asemenea discuţii cu cei decedaţi, exprimată prin simple acţiuni, reflectă credinţa că ei şi după moarte rămîn membrii Bisericii acelui Dumnezeu, care „nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii”.

Însă preoţii amintesc să sufletele răposaţilor au nevoie nu atît de masă, cît de rugăciune. Acesta este cel mai important lucru, pe care putem să-l facem pentru cei care au plecat în lumea de apoi. Or, morţii nu au nevoie nici de sicriu, nici de pietre funerare – toate acesea se fac doar pentru a respecta tradiţiile.

De aceeea, Biserica îi cheamă pe credincioşi să respecte următoarele: înainte de a merge la cimitir, rudele trebuie să meargă la biserică şi să dea numele celor decedaţi pentru pomenire.

Venind la cimitir, să aprindă o lumînare, să rostească o rugăciune, să citească, la dorinţă, un acatist despre odihna morţilor, să-şi amintească în gînd de cel decedat.

Biserica aminteşte că obiceiul de a organiza beţii la morminte este cel mai mare sacrilegiu. Biserica ortodoxă, de asemenea, nu salută obiceiul de a lăsa pe mormînt paharul cu votcă şi o bucată de pîine „pentru cel răposat” şi mai ales de a vărsa votcă pe morminte – toate acestea sînt reminescenţele ritualelor păgîne, care nu au nimic în comun cu Ortodoxia. Preoţii recomandă să ne amintim de un alt obicei cuvios: să facem daruri – „pomană” sau mîncare – oamenilor străini, de dorit, celor săraci şi nevoiaşi.