Presa: Transnistria şi Moldova: Divorţ de 20 de ani

Foto: noi.md

Destrămarea Uniunii Sovietice a dus la apariţia pe harta mondială a multor ţări noi. Toate au apărut la baza fostelor republici aliate.

Însă în acelaşi timp şi-au anunţat independenţa cîteva state care nu au avut un astfel de statut în URSS. Unul dintre ele este Republica Moldovenească Nistreană. În ani care au trecut de atunci, ea a reuşit să obţină recunoaşterea suveranităţii sale doar de către fostele republici sovietice Abhazia şi Osetia de Sud.

Nu cu mult timp înainte de destrămarea Uniunii Sovietice, la 2 septembrie 1990, cinci raioane ale Moldovei, situate pe malul stîng al Nistrului, au anunţat crearea Republicii Moldoveneşti Nistrene. În plus, oraşul Bender (Tighina) şi alte cîteva sate apropiate s-au pronunţat pentru intrarea în componenţa Transnistriei. La acest pas au fost împinse de declaraţiile naţionaliştilor moldoveni, care intenţionau să scoată Moldova din URSS şi să o alipească la Romînia. Drept răspuns, Chişinăul oficial a încercat să rezolve probleme prin forţă, trimiţînd trupe în republica nerecunoscută. Escaladarea conflictului armat s-a produs în primăvara anului 1992 şi s-a încheiat cu introducerea în regiune a pacificatorilor. Drept urmare, Chişinăul a pierdut controlul asupra zonelor de pe malul stîng, iar Transnistria a obţinut toate atributele statalităţii, consideră expertul Vasili Kaşirin.

„Transnistria este un stat de-facto de deja 23 de ani şi are toate atributele necesare statalităţii, care funcţionează în mod real. Este vorba despre ministere şi departamente din sfera securităţii, ministere şi departamente din sfera financiară. Ea are valuta sa, simbolica sa de stat, frontiere de stat etc. Nu există niciun alt parametru, în afară de recunoaşterea internaţională, după care Transnistria nu ar corespunde criteriilor de stat independent”.

În aceşti ani, Chişinăul şi Tiraspolul au încercat de nenumărate ori să găsească o ieşire din situaţia existentă. Cel mai aproape să ajungă la o înţelegere au fost în 2003 graţie planului de reglementare, elaborat de Dmitri Kozak. Acest proiect prevedea transformarea Moldovei într-o „federaţie asimetrică”, în care Transnistria să obţină un statut deosebit şi posibilitatea de a bloca proiectele de lege propuse de Chişinău. Deşi acordul respectiv a fost parafat de preşedintele de atunci al Moldovei, Vladimir Voronin, sub presiunea Occidentului, el a refuzat în final să-l semneze. Următoarea variantă de reglementare a conflictului a fost planul propus de Viktor Iuşcenko. El prevedea desfiinţarea forţelor armate nistrene şi înlocuirea pacificatorilor ruşi cu cei ucraineni. Tiraspolul a considerat inacceptabile aceste condiţii.

Poziţiile Chişinăului şi Tiraspolului s-au îndepărtat şi mai mult după ce Moldova a adoptat o lege care o declară stat unitar, iar Transnistria – „entitate administrativ-teritorială sub formă de republică din componenţa Republicii Moldova”. La rîndul său, în 2006, Tiraspolul a desfăşurat un referendum, în timpul căruia 97% dintre alegători s-au pronunţat pentru intrarea republicii în componenţa Rusiei. Moscova, deşi acordă sprijin Transnistriei, s-a pronunţat întotdeauna pentru menţinerea integrităţii teritoriale a Moldovei. În prezent, Moldova este „copilul preferat” al Uniunii Europene din spaţiul postsovietic. Însă UE nu intenţionează, în viitorul apropiat, să-şi extindă rîndurile. De aceea, Moldova poate să devină membru al familiei europene într-un singur mod – unindu-se cu Romînia. Susţinători ai acestei concepţii există şi la Chişinău, dar mai ales la Bucureşti. Însă este evident că dacă se va ajunge la realizarea acestui proiect, Moldova va putea să se deplaseze spre Occident doar dacă îşi ia adio de la Transnistria.