Astăzi vă invit să o cunoaștem pe Elena Iabanji (Zaharescu), o doamnă a cărei istorie ne dă o lecție de viață.
A fost mereu pasionată de sport, însă cu adevărat în această lume a intrat abia după 40 de ani, cînd a învins cancerul și a luptat cu propriul subconștient pentru a reuși să fie cea mai bună.
S-a născut în satul Tartaul, raionul Cantemir, un sat pitoresc, înconjurat de vii și de păduri, un sat cu oameni harnici și gospodari.
„Am fost un copil fericit, aveam multă libertate, visam să călătoresc, să văd lumea”, a mărturisit eroina noastră de astăzi.
De mic copil avea o pasiune pentru sport, mereu a participat la toate evenimentele sportive din localitate, însă un exemplu viu și un om de la care a învățat multe a fost fratele ei, un mare atlet și purtător al torței Olimpice în 1980, Pavel Zaharescu, care prezent este profesor de educație fizica în satul de baștină.
Deși de mic copil iubea nespus de mult atletismul, totuși s-a regăsit în acest domeniu abia după 40 de ani, cînd, în urma unei intervenții chirurgicale, a mers la o sală pentru a-și recupera puterile și a avut norocul sã cunoască o persoană deosebită.
„Samuel Castela (antrenorul meu și pînă azi) îmi dădea sfaturi mereu. Cu ajutorul lui am ajuns la prima mea cursă de 5 km, care se numea „Femeile împotriva cancerului”. Mi-a plăcut nespus spiritul din jur, sărbătoarea, și mi-am zis, mai vreau! Îmi dădeam seama că antrenamentele de la sală nu sînt suficiente pentru a alerga și așa am mers la un parc-stadion”, a mărturisit Elena.
Timp de aproape un an s-a antrenat singură și a înregistrat performanțe cu adevărat impresionante.
„Fără să cunosc pe cineva din lumea atletismului, făceam curse de 10 km, mă sforțam în fiecare competiție și rezultatele au început să apără. Apoi am fost invitată de o echipă ca antrenor și cu ei am învățat de toate! Un coleg m-a invitat să particip la o cursă de trail și am acceptat, în ziua aceea mi-am zis că acesta e terenul meu, aici mă pot dezvolta!”, a mărturisit atleta.
Au urmat multe competiții, kilometri de plăcere și suferință, de munca și efort, deplasări nocturne la 300-400 km pentru a alerga 20-30 km de traseu.
Drept rezultat, în 2014 a cîstigat Campionatul Portugaliei de Trail, în categoria de vîrsta, și top 10 din clasificare generală.
„În anul următor am avansat la distanță mai mare, categoria Ultra! Iarăși am reușit, în 2017 am fost învingătoarea Supermaratonului de 24 de ore, cu marca de 160 km, în 2018 am cucerit 100 km Portugal, acum mă pregătesc pentru Campionatul Moldovei la Supermaraton”, a povestit eroina.
Deși este plecată la mii kilometri distanță de țară, mărturisește că decizia de a pleca nu a fost ușoară, însă a plecat mai mult de nevoie decît de voie.
„Am plecat cu doi copii și o valiză în căutarea unui viitor mai bun. A fost un sacrificiu enorm, dar am reușit”, ne-a spus Elena.
Recunoaște că perioada de adaptare a fost foarte dificila, însă a întîlnit persoane bune în cale, care i-au întins o mînă de ajutor.
În prezent lucrează ca manager în cadrul unei organizații din Portugalia.
„De multe ori am regretat, dar sînt o persoană care merge înainte înfruntîd dificultățile”, a menționat atleta.
Cu toate că viața ei este acum în Portugalia, totuși acasă se simte doar în Republica Moldova, locul unde îi sînt rădăcinile, familia, persoanele cărora le duce dorul.
„Revin acasă de cîte ori îmi permit, în vacanță, dar să revin definitiv deja e complicat. Aici stau fiii mei, care au studiat și sînt angajați, iar eu vreau să-i văd mereu aproape. În Portugalia viața e mai ușoară, guvernul are grijă de poporul său, nu-i pune la încercare zi de zi. Apoi dorul de casă, de cîntec, de dans, ni-l potolesc asociațiile culturale moldovenești, care sînt foarte active! Ambasada și Centrul Cultural fac un lucru enorm pentru ca noi să ne simțim puțin, „acasă” în străinătate”, a povestit eroina.
Cel mai mare vis al său este să participe la cursa Mont Blanc, care este regina competițiilor de trail din munții Alpi. Traseul competițiilor trece prin 3 țări – Franța, Elveția și Italia.
Elena Iabanji nu s-a lăsat doborîtă de cancer, dar a luptat pentru viață și pentru vise. Probabil, fiecare dintre noi ar avea multe de învățat din experiența ei.
Alte reportaje din proiectul „Moldovenii care scriu istorie” le puteți găsi aici.
Adăuga comentariu