Numele lui Valeriu Gaina este indispensabil de rockul sovietic, legendarul muzician este cunoscut nu doar pe teritoriul fostei URSS, ci și dincolo de hotarele ei.
Valeriu Gaina s-a născut în Moldova, la Căzănești, Telenești. Acolo a copilărit, acolo visa să devină muzician. Și a devenit. Dar nu un muzician oarecare, ci unul vestit, care de multe ori a fost recunoscut cel mai bun chitarist din URSS, iar grupul său ”Cruiz” – cel mai bun în Uniunea Sovietică.
În prezent, Valeriu Gaina este stabilit la Los Angeles, duce dorul Patriei moldovenești și vorbește cu drag despre ea. Am reușit să luăm legătura cu Valeriu prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare și să înregistrăm un interviu, pe care vi-l propunem atenției în cele ce urmează.
- Bună ziua, domnule Gaina! Noi, conaționalii Dvs., nu v-am văzut și nu v-am auzit demultișor. Ce mai faceți?
- Salut! Toate bune, treburile merg înainte, muncesc, duc o viață destul de intensă. Spre exemplu, recent am fost la o expoziție a instrumentelor muzicale din Los Angeles – NAMM Show se numește. Foarte multă lume, multe lucruri interesante.
- Vreau să vă întreb despre copilărie – unde ați crescut, ce amintiri păstrați despre acele vremuri, despre satul natal? Mai aveți rude în Moldova?
- Da, am rude, și chiar suficient de multe. M-am născut la Căzănești, Telenești, și am trăit în satul natal pînă în 1968. Am amintiri frumoase din copilărie - sincer vorbind, pe atunci nu-mi închipuiam să am o altă viață – nu văzusem nimic în afară de satul meu. Pe atunci nu puteam visa la ceva mai bun. Totuși, dacă e să vorbim despre copilărie, cred că ne era destul de greu, nu duceam o viață prea ușoară. Am un frate cu doi ani mai mare și el tot mi-a povestit cum se trăia pe atunci. Spre exemplu, nu întotdeauna aveam pe masă suficientă hrană, părinții erau învățători și nu știu de ce în casa noastră întotdeauna lipsea ceva necesar pentru ca să fim fericiți. Apoi, după ce am împlinit 10-12 ani, a fost ceva mai ușor…
Îmi amintesc că în copilărie făceam des pneumonii. Poate clima moldovenească era de vină… Aici, la Los Angeles, unde stau acum, clima este uscată, ușor de suportat, iar în patrie, eu cred că vre-o zece ani am tot făcut pneumonii. Așa îmi era soarta și trebuia să lupt cu asta, de aceea lipseam adesea de la școală. Țin minte, nu vroiam să merg la spital – mi se părea că mama mă va lăsa acolo, eu plîngeam, dar mama era mereu alături. Boleam în fiecare iarnă. În schimb, adoram vara, era foarte frumos. Casa noastră era chiar lîngă stadion, alături de școală. Este un loc uimitor. Închipuiți-vă: școala, peste gard de ea – cimitirul, iar de cealaltă parte a școlii, tot peste gard - casa noastră. Și eu ieșeam din ogradă direct pe stadion, apoi – la școală. Iar dacă trebuia să merg la magazin sau cafenea, trebuia să traversez stadionul pentru a ieși la strada princiaplă. Țin bine minte aceasta. Iar deoarece alături era cimitirul, adesea auzeam sunetele fanfarei care petrecea oamenii pe ultimul drum și asta mă întrista…
Totuși, chiar dacă alături de casă era cimitirul, am amintiri luminoase și dragi despre copilăria petrecută la Căzănești. Mi-am iubit satul natal foarte mult, avea un spirit aparte.
- Cînd ați fost ultima oară la Căzănești?
- Cred că vre-o zece ani în urmă. Dar aproape că nu mi-am recunoscut satul natal – prea multe s-au schimbat acolo. Tabloul pe care l-am păstrat în memorie nu semăna cu ceea ce am văzut. Țin minte, pe Răut era o centrală electrică, acum ea nu mai funcționează, dar este o valoare istorică pentru satul meu natal. Pe atunci rîul era lat, noi ne scăldam în el, cu greu îl treceam înot. Acum Răutul s-a îngustat, a scăzut… Am fost foarte mirat. Mai pe scurt, cele văzute nu au coincis cu amintirile mele.
- În viitorul apropiat intenționați să vizitați locurile natale?
- Poate că reușesc anul acesta să vin, căci am primit o invitație de la Chișinău – se dorește acolo un concert cu participarea mea. Dar deocamdată nu dispun de informații exacte, nici nu vreau să plănuiesc ceva din timp. Dar îmi doresc mult să vin!
- Vă mai amintiți cum a intrat muzica în viața Dvs.?
- Da, în pofida multor lucruri, pe atunci aveau loc multe evenimente plăcute. Oamenii se adunau, interpretau împreună ceva. Țin minte, veneam la învățătorul nostru de muzică pentru a studia instrumentele muzicale, mergeam la casa de cultură, care de altfel era cea mai bună casă de cultură, care poate exista. Acolo funcționau diverse cercuri, inclusiv muzicale, anume acolo am început să fac muzică. Trebuie să spun că primul meu învățător a fost tata, apoi fratele mai mare – unul la acordeon, celălalt la armonică. Pe atunci și eu practicam acordeonul.
- După acordeon ați studiat vioara, apoi – chitara. De ce anume ea a devenit instrumentul de bază pentru Dvs.?
- Începusem să ascult muzica nouă. Pe la 12 ani am auzit formația Beatles și pe Jimmy Hendrix, după care – Deep Purple și Led Zeppelin, și această muzică m-a uimit așa de tare, mi-a schimbat viața. Am înțeles atunci că la acordeon nu faci o astfel de muzică și trebuie să studiez chitara. Trebuie să spun, că ajunsesem un acordeonist bunișor și am avut o bază serioasă pentru a mă conecta la un alt instrument și a continua să fac muzică la modul serios.
De fapt, am crescut într-o familie muzicală, toate generațiile căreia posedau un instrument sau altul. Muzica mereu a fost o parte importantă din viața mea – probabil, e ceva genetic… Am fost mereu atras de muzică și dacă la cinci ani m-ar fi întrebat cineva ce voi fi la maturitate, aș fi spus fără îndoială că voi fi muzician. Nu știu cum, dar era ceva prestabilit.
Deci, la 12 ani cîntam binișor la chitară și am început să compun propria muzică. Spre exemplu, am avut o melodie pe versurile lui Eminescu ”La mijloc de codru des”. La fel, și pe versurile lui Vasile Alecsandri ”Iarna”. Îmi plăceau clasicii noștri și compuneam cu plăcere muzică pe versurile lor.
M-a influențat foarte tare pe atunci formația românească Phoenix – în special, textele pieselor ei.
- Dar acum, peste ani, mai interpretați uneori aceste prime piese ale Dvs., compuse pe versurile lui Eminescu și ai altor clasici de-ai noștri?
- Da, anume ”La mijloc de codru des” am interpretat-o la Chișinău în 2001. Deși, poate că am interpretat-o și ulterior, în concertele solo. M-a invitat Ștefan Darie, am ieșit pe scenă în cadrul concertului său, iar la final am interpretat anume această piesă.
- Cum a fost posibil ca un simplu băiat din Moldova, care a studiat muzica în satul său, să se pomenească în formația ”Cruiz”, devenită celebră nu numai în URSS, ci și dincolo de hotarele țării?
- Greu de spus. Am eu un pivot foarte puternic. O tendință internă, un potențial, un talent. Oamenii m-au văzut și m-au apreciat. Îmi reușeau toate, oriunde mă duceam. Poate, prezentam interes ca muzician, chiar dacă pe atunci nu eram încă un chitarist foarte bun, aveam însă multe idei interesante. Chiar și atunci cînd abia studiam chitara, compuneam propria muzică, generam idei pe care le implementam. Și înainte de ”Cruiz”, și în perioada ”Cruizului”. Nu contează că mai participau și alți oameni, care de fapt dirijau procesul, eu întotdeauna participam, și o făceam așa mod, că ideile mele nu puteau fi neglijate, aruncate.
Țin minte, la școala muzicală din Tiraspol făceam parte din formația Cordial, avem un concert într-o casă de cultură a unui institut de cercetări științifice și m-am evidențiat și acolo, chiar dacă la Tiraspol erau chitariști colosali, mult mau buni ca mine. În fond, ei interpretau din Blackmore sau ceva de genul, eu însă puteam arăta ceva propriu. Și acest ”ceva propriu” s-a dovedit a fi mai tare, și către momentul formării grupului ”Cruiz” aceste idei ale mele au luat foc. Așa a apărut muzica pe care anterior nimeni nu o mai interpretase.
Dar chiar și în anul 1981 ”Cruiz” deja concerta în palatul sporturilor, pe parcursul a zece zile susținea minim două concerte pe zi în același oraș și aduna săli pline, - am întîlnit chitariști mult mai buni ca mine. Și îmi era rușine că ei sînt mai buni ca mine. Ulterior, cu timpul, am înțeles că acei muzicieni interpretau perfect, dar piese străine. Dar pentru a crea ceva, ar fi trebuit să se interpreteze pe sine. Spre exemplu, formația ”Mașina vremeni” a început înainte de ”Cruiz”, am audiat înregistrările lor și nu am fost impresionat. Aveau ceva interesant, dar nu-i puteam compara cu Led Zeppelin sau Deep Purple, Jimmy Hendrix. Dar aveau o muzică modernă, actuală, unică și asta plăcea oamenilor. Era același lucru ca și la noi, cei din formația „Cruiz”. Și pot spune că eu eram pivotul, axa colectivului – adunam tot ce era unic și interesant în fiecare dintre noi și astfel am obținut ceea ce a devenit apoi ”Cruiz”, muzica grupului ”Cruiz”…
- Se știe că ”Cruiz” a fost prima formație din URSS, în componența căreia erau doi chitariști-solo. În plus, de multe ori ați fost recunoscut cel mai bun chitarist din Uniunea Sovietică. Unde și cum ați cizelat măiestria de chitarist?
- Da, în anii 1983 - 1984 ”Cruiz” avea doi lideri chitariști. Au fost opt luni în care, la invitația mea, din formație a făcut parte Grigorii Bezuglîi. Dar trebuie să recunosc că niciodată nu m-am considerat un chitarist, care poate evolua cu încă cineva. Am mai încercat să ies în scenă cu cineva, dar n-a mers. Se poate în cazul formației ”Aria” și în alte formații, la noi nu a mers. Poate, din cauza mea, poate – din cauza lui Grișa, căci nu era ușor să lucrezi cu el. Începuse să sufere muzica noastră – spre exemplu, interpretăm piesa ”Крутится волчок” sau ”Музыка Невы”, dar ne ieșea un fel de King Crimson sau chiar jazz-rock, înțelegi? Grișa era un muzician de tavernă și această ”tavernă” se simțea în formația noastră și afecta muzica noastră în întregime. Anume din această cauză eu am renunțat la ideea de doi chitariști în formație.
Cum am devenit cel mai bun chitarist din URSS? Nu mi-am pus acest scop! Pe atunci petreceam cu chitara 8 ore pe zi, munceam. Cineva dintre colegi făcea cu totul altceva, dar eu –cu chitara de dimineață și pînă la concert. Înțelegeam că există mulți chitariști care merită atenție și care sînt mai tari ca mine. Și îmi doream să-i ajung, să-i întrec și să devin o personalitate în ale chitarelor, să spunem așa. Era scopul spre care am mers. Și în 1982, ziarul «Московский комсомолец» a numit ”Cruiz” cea mai bună formație, iar pe mine – cel mai bun chitarist. Înțeleg că oamenii m-au ales, și știi de ce? Pe atunci nu existau alții la fel. Oamenilor le plăcea muzica noastră și cu ea – de cel care o interpreta, adică eu. Dar întotdeauna am vrut să îndreptățesc titlul de cel mai bun chitarist din URSS și munceam mult pentru a mă perfecționa.
- În iunie, 1984 formația ”Cruiz” a fost interzisă. De ce?
- Trebuie să înțelegem că aceasta era Uniunea Sovietică. Brejnev a decedat, la putere au venit oameni noi și au început persecuțiile muzicii rock și tot ce se considera occidental. Au avut de suferit toți cei care se considerau muzicieni rock.
Eram nevoiți să prezentăm programele noastre ministerului culturii, veneau oameni din Moscova. Exista o comisie specială, care îți aproba programul, ce să interpretezi, care piese etc. Și noi adesea ne pomeneam în situația că nu ni se permitea să compunem muzica noastră proprie, mai ales că nu eram membri ai așa numitei Uniuni a compozitorilor din URSS. Însă popularitatea noastră ne ajuta cumva să înconjurăm colțurile ascuțite. Spre exemplu, aveam piesa «Стремления наши известны», pe muzica mea și versurile lui Matvei Anicichin. Noi ne-am adresat membrului Uniunii compozitorilor Igor Șaferan cu rugămintea să ne corecteze textul sau să scrie unul nou, și el ne ajuta cu plăcere. La fel, am colaborat cu Valerii Sautchin, coautorul nostru. Astfel colaboram cu diverși autori care ne ajutau la scrierea textelor. Hazanov venea la audieri – el ne-a susținut mereu, mergea cu noi în turnee, evolua cu numerele proprii. Putea să ne susțină Alla Pugaciova, să pună o vorbă pentru noi. Dar au fost cazuri că în unele orașe, chiar dacă programul fusese aprobat, autoritățile nu ne permiteau să concertăm deoarece le era frică de tot ce însoțea turneele noastre – casele de bilete erau luate cu asalt, în jurul Palatului Sporturilor se adunau cca 15 mii de oameni care nu puteau nimeri la concert etc. Autoritățile alertau miliția, paza, nimeni nu-și dorea asemenea probleme.
După ce în țară s-a schimbat puterea, am primit avizul privind desființarea formației ”Criuz”, care nu mai avea dreptul să evolueze. Toți cei care pe atunci se autodefineau ca formații rock, au fost disponibilizați de la filarmonică.
- Dar în 1985 ați revenit în scenă…
- Da, grație lui Gorbaciov, pe care azi multă lume nu-l iubește. Dar eu personal îi sînt recunoscător, pentru că el ne-a ridicat interdicția. Noua luni noi nu am avut concerte, am stat la Moscova și am înregistrat albumul «КиКоГаВВа», căci nu aveam altceva de făcut. Nu mai țin minte cum am supraviețuit aceste nouă luni, căci nu aveam nici un venit, a fost o perioadă foarte grea pentru noi – nu mai știu cu ce ne hrăneam, dar era foarte greu. Bine că trăiam într-o țară în care prețurile nu erau foarte mari.
Mai pe scurt, grație perestroicăi am început din nou să evoluăm, ni s-a permis să scriem și să interpretăm propria muzică, am început să mergem în Occident, eram invitați în diferite țări. Țin minte, anterior eram invitat de formația «Веселые ребята», îmi ziceau: „Valera, vino la noi, noi mergem cu concerte în RDG, Bulgaria etc., dar cu ”Cruiz” tu nu vei putea merge nicăieri…”. Dar nu mă interesau asemenea propuneri, deși îmi doream să merg peste hotare. Eu făceam parte din formația ”Cruiz”, și era minunat! Cu venirea lui Gorbaciov la putere am obținut libertatea deplină.
- După ce „Cruiz” a revenit pe scenă, în 1985, ați fost atras de curentul heavy metal. Cine sau ce v-a influențat?
- Da, deoarece eu mereu mă perfecționam ca chitarist, tindeam spre un alt nivel, spre o muzică mai complexă. Am început să fac heavy metal și hard-rock. Mai departe – mai mult, cu timpul interpretam deja speed metal, thrash. Eu eram foarte atașat de muzică, ascultam noul val din acele timpuri – spre exemplu, formațiile Police, U2 etc. Dar mă atrăgea în continuare muzica de genul heavy metal. Doream să fac ceva asemănător cu formația mea. Atunci colaboram cu Fiodor Vasiliev și Serghei Efimov, care aveau aceleași interese. Am reușit să facem albumul ”Cruiz-1”, înregistrat în 1986, iar în 1987 acesta a fost editat de firma ”Мелодия”.
- Țineți minte concertele de la Chișinău?
- Desigur! Era festivalul ”Mărțișor” și noi evoluam pe scena Teatrului verde. Era în 1986 și 1987. Dacă nu greșesc, și în 1985 am concertat la Chișinău. Venirea noastră în Moldova ar putea fi comparată doar cu turneul formației românești Mondial, tot orașul venea la concert.
- Adică, în patrie erați primit bine?
- О, puțin spus! Eram primiți minunat! Trebuie să spun că anume grație acestor evoluări, mi-am făcut mulți prieteni în Moldova. Căci, dacă analizăm viața mea, după absolvirea școlii muzicale eu am plecat și nu cunoșteam pe nimeni dintre muzicienii moldoveni. Cu cei veniți la concertele ”Cruiz” făceam cunoștință. Eram iubiți la Chișinău și ne plăcea să venim acolo cu concerte.
- Cu cine dintre muzicienii moldoveni erați prieten, cu cine mențineți legăturile?
- I-am cunoscut pe băieții din formația Orizont, pe cei din Lăutarii. De fapt, îi cunoșteam pe toți muzicienii de atunci, cu toți am avut, într-un fel sau altul, niște relații. Veneam în Moldova și de unul singur, în ospeție, căci acolo locuiau rudele mele, părinții. Întotdeauna, venit acolo, mergeam la diverse întruniri, jam sessions. Ca să pomenesc niște nume - Sașa Cazacu, Anatol Neamțu, care era chitarist la Contemporanul, cu regret el nu mai este în viață…
- Azi vă mai interesează rockul moldovenesc?
- Da, mă interesează. Întotdeauna am considerat că Moldova este unică prin muzicalitatea sa, țara are multe talente. Este așa de mică, dar cred că muzică are mult mai multă ca alte țări. Păcat că pentru a-și demonstra muzica, moldovenii trebuie să plece în România sau în Rusia. Aceasta complică mult activitatea industriei muzicale, chiar dacă este o noțiune relativă, azi fiecare supraviețuiește cum poate. Dar există talente care oricum obțin succese. Același Dan Bălan este un exemplu, aceeași Natalia Barbu, pe care o consider o interpretă și o persoană minunată. Recent am fost la Sacramento și acolo m-am văzut cu băieții de la Zdob Și Zdub – îi ador, îi consider uimitori, s-au regăsit de minune în etno – hardcore. O fac așa de bine, că muzica lor mă pune în mișcare! Nu contează ce-mi place și ce nu, Zdob și Zdub nu te lasă indiferent. Ador acești băieși pentru faptul că ei creează în continuare și nu contenesc, nu-și pierd cumpătul.
Desigur, cunosc multe formații moldovenești, interpreți – îi ascult, urmăresc creația lor. Mai am prieteni în Moldova, apropiați, care uneori îmi trimit ceva: „Uite, ascultă asta”, și eu ascult cu plăcere. De cele mai multe ori mă bucură ceea ce aud, și aș dori ca acești artiști tineri să se împlinească, să cunoască succesul și să poată trăi demn.
- Domnul Valeriu, ați înconjurat lumea cu formația ”Cruiz” și cu alte proiecte. Cred că ar fi mai simplu să spuneți unde nu ați fost încă… Unde nu a călcat piciorul lui Valeriu Gaina?
- Nu am fost în China. În Africa, am vizitat doar Marocul. Nu am ajuns în Australia și America de Sud. În rest, am fost peste tot – Mexic, Canada, SUA, Japonia, toată Europa.
- Cu cine dintre muzicienii ruși ați colaborat?
- La Moscova și în alte orașe ale Rusiei am cunoscut și mai mulți muzicieni, decît în Moldova. Am avut mulți prieteni în Țările Baltice, în special în Estonia – cu majoritatea formațiilor rock de acolo am evoluat împreună. Spre exemplu, Magnetic Bands, Apelsin, Gunnar Graps și multe altele.
La Moscova eram prieteni buni cu Sașa Barîchin, am înregistrat chitara solo pentru două dintre albumele sale. El stătea pe atunci la Liuberțî, eu – stația de metrou ”Jdanovscaia”. El mereu trecea pe acolo și venea în ospeție. Ne vedeam des. Au fost formații ca «Диалог», «Автограф», «Машина Времени», «Воскресение» - cu toți eram prieteni! Numește orice formație – cu toate eram cunoscut și mereu ne era interesant.
A fost o perioadă în care comunicam îndeaproape cu Alla Pugaciova. Am fost cu ea în Suedia, la niște programe televizate comune. Anume ea m-a și invitat acolo. Am avut relații calde cu ea, ne stimam reciproc. Alla Pugaciova mereu a susținut formația ”Cruiz”.
- Cu care formații occidentale, renumite în lume, ați avut ocazia să evoluați pe aceeași scenă?
- Am evoluat cu multe formații cunoscute. Spre exemplu, veniți pentru prima oară în Norvegia, am evoluat cu TNT – ei interpretau heavy metal. Ne-am simțit bine împreună. Era în TNT un chitarist unic, cu o tehnică deosebită. În general, prin anii 80 într-o formație rock chitaristul era mai important chiar decît vocalistul! Fiind în Spania, am evoluat cu cele mai populare formații din partea locului. În Finlanda – cu Depeche Mode. În Germania – cu Accept, U.D.O., Bonfire. Timp de o lună am susținut un turneu comun cu Uriah Heep. La fel, am conlucrat cu multe colective engleze, acum nu mi le mai amintesc pe toate… Era o onoare pentru noi să ne aflăm cu acei muzicieni pe aceeași scenă.
- Vă amintiți, poate, de cel mai neobișnuit concert?
- Prin anul 1985 sau 1986, nu mai țin minte, am susținut un concert la Novosibirsk. Am căzut de pe scenă – m-au orbit felinarele și am căzut. Era Palatul sporturilor, scena era foarte înaltă – patru-cinci metri. Și eu am zburat de pe ea cu chitara, și am căzut pe gheață. Căzusem pe chitară, pe o coastă, și toată partea asta a corpului era vînătă – o echimoză enormă de la genunchi la cap. Cum de nu mi-am rupt ceva, nu știu. Dar cu siguranță m-a salvat chitara! Vre-o 20 de minute mi-am revenit, concertul fusese oprit. Dar peste jumătate de oră am revenit în scenă și am continuat! Lumea nu pleca – toți strigau, țipau. Toți erau entuziasmați că am revenit și am continuat concertul.
Avem multe istorii pe care am putea să le povestim. Dar aceasta a fost una dintre cele mai memorabile și de neuitat.
- O întrebare despre renumita chitară cu imaginea unei stele. Povestiți-ne despre ea – de unde e, de ce marcă, cum a apărut și unde se află acum?
- Am cumpărat-o în 1978 de la chitaristul din formația Lilei Ivanova, în Bulgaria. Este un instrument din 1975, remake Les Paul 59. Am dat pe ea atunci trei mii și jumătate și eram foarte fericit. Pe atunci nu exista încă ”Cruiz”, era ansamblul «Молодые голоса», care ulterior s-a transformat în ”Cruiz”. La această chitară am cîntat pînă prin anul 1985 sau 1986, apoi am avut alte chitare și eu le acordam mai multă atenție deoarece ele erau mai ușoare, căci această renumită chitară cu stea era așa de grea, că pot spune cu siguranță: în răstimpul în care am folosit-o mi-am distrus coloana vertebrală, la propriu. Apoi am practicat yoga, pentru a-mi restabili spatele. Avea o greutate de 10-12 kilograme.
- La Novosibirsk, ați căzut de pe scenă cu ea?
- Da, era anume ea. Cred că ea mi-a salvat atunci viața. M-a ferit să mă lovesc de bordura care era acolo – dacă nu era ea, putem să mă lovesc cu capul sau cu altă parte a corpului. Vreau să spun, că în acea căzătură chitara nu a suferit deloc – așa de trainic era instrumentul!
- Unde este acum această chitară?
- Fără îndoială, undeva în Rusia. Am văzut-o peste mulți ani după ce m-am despărțit de ea –prin 2007. Am fost telefonat și întrebat: ”Valera, vrei să-ți vezi chitara?”. Am acceptat cu plăcere. Mi s-a propus chiar să o cumpăr, dar nu mai avea nimic original, era foarte dărăpănată. Prin cîte a trecut acel instrument – numai ce nu făceam cu ea în scenă! Pe atunci aveam una singură și la fiecare concert mă temeam să nu se rupă o strună. Înainte de concert eram nevoit să schimb prima strună, căci anume ea adesea ”zbura”. Și atunci trebuia să întrerup concertul pentru a schimba struna, ceea ce era foarte incomod.
- Cum de ați rămas fără ea?
- În America am plecat deja fără ea. Nu mai interpretam la ea, și i-am dat-o unui om care lucra cu noi, avea grijă de chitarele mele. Se numea Vladimir. I-am spus atunci că o poate vinde. Și el a dat-o. Eu personal nu am primit nici un ban din vînzarea ei – a plecat, și a plecat. Nu mă deranja asta, aveam deja instrumente noi și nu-mi făceam griji. Deși este o chitară unică, desigur, anume ea m-a făcut ceea ce sînt în prezent. Însă atunci avea deja fretele așa de uzate, că nu mai putea fi folosită. Căci eu lucram la ea zilnic, opt ore pe zi.
Regret, clar lucru, că nu o mai am – ca pe un instrument istoric. În schimb, păstrez toate celelalte chitare pe care le-am avut.
- În anii 90 ați decis să vă stabiliți în SUA. De ce?
- Am fost invitat de compania Warner Brothers, să înregistrez pentru ei un demo. Am semnat contractul, am înregistrat albumul, care însă nu a apărut pentru că tocmai apăruse formația Nirvana, și compania a decis să rețină un timp apariția albumului nostru hard-rock. Cu această etichetă pe atunci existau multe trupe, inclusiv Slayer, însă nouă atunci ni s-a spus ceva de genul ”Băieți, mulțumim, dar nu mai avem nevoie de voi” - asta pentru că grunge era mai popular pe atunci. Și eu am format propriul grup de muzicieni, care se numea Karma. Cu acest proiect a și început perioada americană a vieții mele.
- În SUA nu numai că ați compus muzică, ați lucrat și pe post de producător. Vă place această ocupație?
- Da, întotdeauna am practicat-o, chiar și pe timpul formației ”Cruiz”. Nimeni nu ar fi făcut-o mai bine ca mine. Este parte din viața mea, ca și chitara. Mi-a plăcut întotdeauna și i-am consacrat mult timp. Doar tu decizi cum va suna muzica ta. Grație acestui fapt se năștea și continuă să se nască muzica mea. Grație acestei ocupații am reușit, am acum un studio mare, în care am produs și înregistrat numeroase formații.
Pentru înregistrare, compania Warner Brothers mi-a achitat 15000 dolari, toți acești bani i-am investit în studio. La început închiriam o încăpere, pe care am tot perfecționat-o. Apoi am avut susținerea mai multor companii – una mi-a dat un pupitru, alta – difuzoare etc.
- Se zvonea că ați fost și producătorul Nataliei Barbu…
- Da, fiind în Moldova în 2001, am văzut-o la un concert la care participam și eu. Am fost uimit, mi-a plăcut extrem. După care am venit special în studio pentru a face o înregistrare cu Natalia. Era tocmai perioada în care la New York a avut loc atacul terorist care a distrus turnurile-gemene. Niște companii au dorit să o asculte pe Natalia, le-am oferit înregistrările, însă acea tragedie a șters toate planurile noastre. Au fost contramandate toate negocierile despre venirea Nataliei Barbu în SUA. Așa că n-a fost să fie.
Dacă nu era acea tragedie în țară, eu aș fi adus-o în America, am fi făcut înregistrările și ea ar fi putut avea o carieră frumoasă aici. Este o interpretă talentată, uimitoare, fermecătoare, cu o voce unică și un potențial enorm.
- Cunoaștem, că ați compus muzică și pentru companii TV celebre, cum ar fi CNN, Discovery Channel și altele. Este foarte interesant, desigur, dar cum de le reușiți pe toate?
- De fapt, mereu nu-mi ajunge timp, dar te apuci și faci. Am înțeles odată că nu mai vreau să înregistrez echipe străine, care au fost foarte multe. Am vrut să mă consacru propriei creații. Mi-a venit ideea să scriu muzică pentru posturile TV. Trebuie să spun că am început la timp această activitate. Între 2001 - 2006 am reușit să fac foarte multe lucruri. Timp de cinci ani am înregistrat 300-400 piese, majoritatea pentru o singură Companie. Erau cumpărate cu 1000 dolari bucata, împreună cu drepturile de autor. Lunar, compuneam cca 10 piese. Însă după o perioadă am fost sunat și mi s-a spus că mi se restituie toate drepturile de autor, așa și a fost. Și azi eu primesc din urma lor onorarii de autor bunicele. Într-un fel, această activitate mi-a devenit o altă carieră. Îmi este interesantă și plăcută această activitate. Pentru crearea unei piese aveam nevoie de maxim două zile.
- Ce număr de chitare conține colecția Dvs.?
- Acum am mai redus din ele, dar am avut 41 de chitare în colecție.
- Care dintre ele este cea mai scumpă, ca preț?
- Cele mai scumpe chitare ale mele costă 3-5 mii de dolari. Dacă e să vorbim despre o anumită marcă, cele mai costisitoare chitare ale mele au fost chitarele Washburn. Aveam sprijin de la compania care le produce. Evident, am și instrumente marca Gibson. Apropo, venit în SUA în anul 1991, am primit o chitară Gibson Les Paul Custom – era așa de ușoară, comparativ cu vechea mea chitară!
- Am vorbit despre personalitățile pe care le cunoașteți în Moldova și Rusia. Dar ce oameni celebri din SUA cunoașteți sau chiar îi considerați prieteni?
- E multă lume, în majoritate – muzicieni. În timpul formației Karma comunicam cu băieții din cunoscutul colectiv Tool, concertam împreună. Eram prieteni și concertam împreună cu formația Rage Against the Machine. Eram prieteni cu Marty Friedman, chitaristul de la Megadeth, facem schimb de experiență, petreceam împreună mult timp, lucram la instrumente. L-am cunoscut pe Les Paul – era, desigur, în etate, dar îi plăcea mult formația mea Karma, venea la concertele noastre. Les Paul zicea că așa muzică ca cea pe care o interpretam noi nu a mai auzit. Era entuziasmat de formația noastră.
De fapt, am mulți cunoscuți în lumea mare. Toți – persoane interesante, comunicative. Pe timpuri, făceam o emisiune, ”Vinerea neagră”, la care participau muzicieni renumiți – spre exemplu, Lemmy, vocalistul formației Motorhead și mulți alții. Filmările aveau loc chiar sub celebra inscripție HOLLYWOOD. Venea Dio – comunicam ore întregi, după care el neapărat mă invita la concertele sale.
În Germania, ne-am împrietenit cu muzicienii din formația Rammstein, în special cu chitaristul Paul. Drept că pe atunci formația Rammstein încă nu exista ca atare, Paul lucra la un alt proiect. Noi am evoluat acolo, concertul avea loc în pădure, căci pe atunci în RDG erau interzice concertele rock și totul era organizat clandestin. Ulterior, a apărut formația Rammstein și ne vedeam des.
Și pe Dave Grohl de la Foo Fighters l-am cunoscut – s-a dovedit a fi o persoană foarte agreabilă.
- În prezent, ce anume vă inspiră să compuneți piese noi?
- Cred că tendința interioară de a crea ceva nou care, în cazul meu, s-a manifestat încă din copilărie și de atunci a fost mereu cu mine. Tendința spre ceea ce mă face fericit și înțelegerea faptului ce dau și ce primesc de la viață. În timpul apropiat voi scoate o nouă muzică, care posibil că va deschide o nouă latură a mea.
- Motivele moldovenești ar putea răsuna în noua Dvs. muzică?
- Am crescut pe muzica populară moldovenească și rădăcinile mele de acolo se trag. Cred că aceasta s-a făcut simțit încă de pe timpul formației ”Cruiz”, se puteau auzi careva elemente. Dar nu am fost demult în Moldova și probabil aceasta nu-mi permitea să dezvolt linia etnică în muzica mea, să o determin în formă muzicală. Dar mi-a plăcut întotdeauna muzica populară moldovenească, care mi-a dat foarte mult. Și dacă o aud undeva, mă înduioșez foarte tare. Îmi este greu să spun dacă pe viitor vor exista motive moldovenești în muzica mea. Cu siguranță, dacă m-aș afla în Moldova, aceasta s-ar reflecta mai intens în muzica mea.
- Vorbiți în continuare perfect moldovenește, deși de mulți ani nu mai locuiți în patrie. Chiar și accentul moldovenesc îl păstrați. Cum de reușiți să păstrați de-a lungul anilor această cunoaștere perfectă a limbii materne?
- Nu știu, e greu de spus. Clar, dacă un timp îndelungat nu practici o limbă, ea se uită. Însă limba mea maternă mereu revine la mine, mi-o amintesc în clipa în care vorbesc cu cineva în această limbă. Părinții mei au fost învățători, mama preda limba și literatura moldovenească și avea o atitudine foarte grijulie față de limba moldovenească. Și mereu a vrut ca noi să o cunoaștem și să o respectăm, să o vorbim corect și frumos.
- Popularitatea V-a schimbat cumva?
- Dacă și m-a schimbat, numai spre bine.
- Dacă nu ar fi fost muzica, ce ați fi făcut în viață?
- Nici nu-mi pot închipui altceva, în afară de muzică. Cum am mai spus, la cinci ani eu știam deja că voi fi muzician.
- Cum Vă isprăviți cu stresul?
- În viața noastră stresul apare în anumite situații, de aceea îl consider un element necesar al vieții, grație lui ne cunoaștem pe noi înșine. Stresul este un fenomen normal, care ne ajută să rezolvăm problemele și să obținem ceva. Desigur, mă confrunt cu el așa sau altfel.
- Există oare o rețetă a succesului?
- Cred că nu, deși uneori mi se pare că există o asemenea rețetă. Nu trebuie să lași pe mîine ceea ce poți face azi. Și mai este important să fii o persoană deschisă, să le arăți celor din jur ce anume reprezinți tu. Asta e chezășia succesului, cred eu.
- Dacă viața Dvs. ar fi un film, cum s-ar numi?
- Cred că ar avea o denumire lungă și complexă, pentru că viața mea este un drum lung. Iată, cel mai probabil, filmul s-ar numi ”Drumul”.
- Aveți un film preferat?
- În diferite perioade mi-au plăcut diferite filme. Spre exemplu, într-o vreme acesta era filmul ”Zbor deasupra unui cuib de cuc”.
- Ce sfat i-ați da unui începător în muzica rock?
- Să petreacă mai mult timp unu la unu cu instrumentul, să comunice cu el, atunci acesta ți se va deschide. Este condiția obligatorie pentru orice muzician.
- Mulțumesc mult pentru interviu! Vă doresc sănătate, succese și multă muzică nouă!
A intervievat Nicolai Mișcoi, moderatorul rubricii ”Istoria rockului moldovenesc”.
Adăuga comentariu