Una dintre figurile legendare ale rock-n-roll-ului moldovenesc este, fără îndoială, Vadim Opoca. Cei mai mulți membri ai comunităţii rock îl cunosc sub numele de Pekşn sau Vadic Pekşn.
La începutul anilor '90 el era lider al grupului „Alenikii Ţvetocek” din Chișinău, care, din păcate, nu a existat mult. Dar pe durata scurtei sale existenţe grupul a rămas în amintirile multora.
În prezent, Vadim Pekşn locuiește în or. Sevastopol. Am reușit să îl contactăm prin Internet și să discutăm despre muzică și viață.
- Bună! Îţi mulțumim că ai fost de acord să participi la proiectul nostru, intitulat "Istoria rockului moldovenesc"! Fără persoana ta este greu să ne imaginăm comunitatea rock and roll-ului moldovenesc, mulți vor fi de acord cu acest lucru. Aşadar, prima întrebare. Vadim, cînd ai început să cînți muzică rock? Îţi aminteşti de prima ta evoluţie?
Calea mea muzicală a început în octombrie 1987, în formaţia „Coleida”, așa se numea Planeta dintr-una din povestirile despre Alisa Selezniova, ale scriitorului Kir Bulîciov. Locul, unde am făcut primii pași în rock este Centrul de Tineret „Gagarin” de la Chișinău. Noi cîntam pe atunci ceva de tip heavy metal, dar nivelul interpretării noastre era destul de slab, piesele, de asemenea, nu erau foarte bune, dar aveau o conotație profund socială: pentru pace împotriva războiului, pentru pace în toată lumea. Tocmai atunci a fost creat primul club de rock, la constituirea căruia a contribuit un jurnalist pe nume Mişa, care e decedat, el avea Studioul de înregistrări legendar, № 2, pe strada Pușkin. Interesant este acel fapt că nimeni nu știa atunci unde se află Studioul №1, pentru că acesta, pur și simplu, nu exista. El avea acolo o colecție foarte bogată de înregistrări, dar de acest lucru îşi amintesc, probabil, acei trecuți de 40 de ani.
Iată deci, că pe atunci era dusă o adevărată muncă comsomolistă, pentru a-i organiza pe toţi punk-ii, hippies etc. și dacă putem spune așa să fie ţinuţi sub supraveghere, să fie organizate festivaluri. În general, totul era făcut în mod sovietic, dar acest lucru, în general, funcționa, nu ne vom axa aici pe aspectul politic. Formaţia noastră cînta slab, așa cum am spus, melodiile nu erau foarte bune, iar pe mine în postul de vocalist băieții m-au găsit cu cîteva săptămîni înainte de spectacol. În ceea ce privește partea tehnică, chitarele pare-se erau „Diamant”, iar echipamentele audio, consolele de mixare erau de o calitate foarte proastă. Apoi, nu știu cît de bine am interpretat, din punct de vedere muzical, dar din punctul de vedere al epatării, totul a fost așa cum a trebuit! În scenă eu ţinînd microfonul de cablu, fluturam deasupra capului, iar unul dintre oamenii, care stătea în sală se ţinea de cap și cu întreaga sa înfățișare, dar şi cu privirea trăda acest gînd: „Ce face acest excentric pe scenă cu microfonul meu?!“ Dar mie îmi era atunci indiferent, nu mă interesa a cui microfon îl flutur, cîți bani costă acesta și ce va fi, în general, cu acesta... Sarcina mea consta în faptul ca publicului să-i fie interesant și pot spune că mi-a reuşit să îndeplinesc această sarcină. Noi am cucerit publicul nu cu muzica, ci cu așa-numitul nostru show. Adică, nimeni nu a reuşit să memoreze vreun cîntec, în schimb spectacolul nostru le-a rămas în memorie tuturor!
- În ce a constat totuşi rolul tău în acel spectacol?
- Spectacolul nostru a constat într-o hidoșenie, care s-a desfăşurat pe scenă. Probabil, că au rămas careva înregistrări video... Și acesta a fost primul și ultimul concert cu trupa „Coleida”, pentru că am fost rugat să plec din colectiv ...
- Cîți ani aveai la acel moment?
- Douăzeci de ani.
- Ce a urmat după participarea ta la concertul formaţiei „Coleida”?
- Da, "Coleida" a fost prima trupa rock din care am făcut parte. După aceasta a urmat trupa „VSIO” a lui Vladimir Cigrin. În acest colectiv eu eram ca și Garkuşa în „Aucţion”. Din această formaţie au mai făcut parte și alți muzicieni precum: Volodea Caceanov, Volodea Cigrin, Vasea Cara, numai cine nu făcea parte din acea formaţie! Trebuie să spunem că la început grupul se numea „Aspect”, iar deja din acesta, s-a constituit formaţia „VSIO”. Cu formaţia "Aspect" am fost chiar și în turneu cu concerte în Georgia, dar aceasta este o poveste aparte, ea poate fi depănată mult timp și o seară nu va fi suficientă. Apropo, despre formația „Aspect” ar fi trebuit ca eu să fiu vocalist, dar după cum se spune nu eram suficient de copt ca să ocup acest post. Așa că am avut oarecum o legătură indirectă cu „Aspect”, dar pe scenă am ieșit ca membru al formaţiei „VSIO” și acest lucru s-a întîmplat doar de cîteva ori - la Palatul Sindicatelor, aproximativ pe la sfîrșitul anilor '80 și începutul anilor '90. Și, da, am citit că această clădire a fost demolată recent, îmi pare rău...
- Cînd ai compus prima ta piesă?
- S-a întîmplat în anul 1991. Formaţia se numea deja “Alenikii Ţvetocek”, iar cîntecul se numea "Liţom tî ne vîşla".
- Anul 1991 poate fi considerat anul apariției pe scena rock din Moldova al formaţiei “Alenikii Ţvetocek”?
În general, formaţia “Alenkii Ţvetocek” fusese formată mai înainte şi avea un alt vocalist, acesta era mai mult persoana, care servea drept sursă de inspiraţie şi care venea cu idei creative, el scria versurile și tindea să semene cu Formaţia „Ţentr”, ba chiar încerca să cînte ca Vasea Şumov. El însă nu avea talent la cîntat, iar ceea ce interpreta el nu putea fi numit cîntat, ci mai degrabă declamare a textului. Ba chiar ei pe la sfîrșitul anilor '80 au înregistrat acasă un magneto-album. În general, trebuie să spun că, în acele vremuri, totul se întîmpla foarte repede, pe parcursul unei luni puteai să conduci trei-patru colective și tot atunci să le şi desfiinţezi. Era normal. Entuziasmul îi copleşea, efectiv, pe oamenii de creaţie.
După cum v-am spus, eu eram angajat în formaţia „Vsio”, cînd am fost invitat în formaţia “Alenikii Ţvetocek”. M-am întîlnit cu chitaristul Andrei Costin. El mi-a oferit o activitate creativă în comun. Desigur, am căzut de acord. Căci în formaţia „Vsio” nu eram solistul principal, iar eu probabil, datorită maximalismului tineresc, doream să fiu solist principal.
Primul concert cu „Alenikii Ţvetocek” l-am avut în anul 1992, într-un mic club, care se afla în zona Aeroportului, acolo era o sală pentru 100-150 de persoane, poate 200 ... Acest lucru se întîmpla tocmai atunci cînd începea conflictul transnistrean și noi am evoluat cu sloganul "Rockul împotriva războiului din Transnistria" și nu ne era frică de nimic. Totodată, la acel concert au participat asemenea trupe precum: „Modest”, „Volcia pasti”, „Blazing Saddles”. De la Minsk a sosit formaţia „Şabaş”.
- Povesteşte-ne despre componența grupului „Alenikii ţvetocek”, cine a făcut parte din el, unde sînt acești oameni acum, mențineți relații cu ei?
- În prima componenţă la tobe, cred, era Igor Zagreadski, el este arhitect, acum se află la Moscova. La chitara bass cînta Grec (Eugen Vasilachi), el locuieşte undeva la Chișinău, dar nu am auzit nimic despre el, eu şi Andrei Costin, chitarist.
Andrei, de asemenea, de mai mult de douăzeci de ani locuieşte la Moscova. Din anul 2014 noi nu comunicăm cu el, aşa s-a întîmplat ...
Este vorba despre acel fapt că el a devenit un pasionat de India, să spunem aşa, al culturii indiene, iar pe mine aceste lucruri nu mă interesează, deoarece eu am rămas om sovietic, interpret de rock and roll și nu înțeleg toate astea. Andrei Costin, de altfel, a cîntat la Moscova cu Olga Arefieva şi cu încă cineva. La Moscova, în general, situația este de așa natură ca odată ce eşti muzician, poţi face parte din mai multe colective. Dacă înainte grupul era un organism unic, în care cîntau acei care împărtăşeau anumite idei, acum ai plătit bani, au venit muzicienii şi au cîntat după note live cu tine la concert şi asta e tot. Adică nu există suflet! Există învelișul exterior, conținutul interior parca ar fi un soi de muzică pop. Atunci totul era adevărat, iar acum e comerț, business ...
- Componenţa formaţiei „Alenikii ţvetocek” s-a schimbat?
- În perioada anilor 1993-1995 s-a format componenţa de aur a grupului. Din formaţie făceau parte atunci bateristul Stepan Sîsoev, care a venit la „Alenikii ţvetocek” cu două butoaie ale formaţiei “Sarcoma”, unde el interpreta heavy metal, dar a venit la noi, în formaţia, care interpreta rhythm and blues. Ne-a plăcut întotdeauna să experimentăm! De asemenea, am avut un bun basist pe nume Denis Skorenţev, aveam nevoie ca totul să fie bine desluşit! Noi nu aveam nevoie nici de maximalism, nici de minimalism, aveam nevoie ca totul să fie bine, fără nici un fel de bravadă. Apropo, Denis locuieşte acum în Odesa. Ei bine, coloana vertebrală a trupei eram eu și Andrei Costin. Apropo, Stepan Sîsoev, așa cum am spus deja, a venit la noi din formaţia, care a cîntat heavy metal, pentru că lui i-au plăcut armoniile noastre muzicale, muzica noastră. Și noi aveam nevoie anume de un asemenea toboșar dur...
- Apropo, de ce te-au supranumit Pekşn?
- (Rîde) Da, asta e încă de pe băncile şcolii! Numele meu este Opoca, au modificat-o să sune englezește - "acțiune" în engleză "action", iar Paction sînt eu! Ei bine, nu știu era aşa un pseudonim derivat din nume... Ei bine, știți, cum era la petreceri poreclele se găseau repede. Am început să mergem la petreceri la sfîrșitul anilor 80, cînd toți rock'n'roller -ii se adunau în Parcul „Pușkin”. Cred că la Chișinău au rămas puțini oameni, care își amintesc de acele vremuri de aur.
- Cu cine dintre formaţiile moldovenești „Alenikii ţvetocek” a menținut relații calde de prietenie?
- Eram prieteni cu toata lumea. Nu am avut niciodată duşmani, nu i-am căutat, nu i-am inventat. Se întîmpla să avem o bază de repetiții, aveam nevoie de bani, de aceea ne ajutam reciproc ... Și apoi, pe timpurile Uniunii Sovietice, noi lucram cu toții. Spre exemplu eu lucram sanitar pe ambulanță. Aceasta era cea mai adevărată muncă, veritabilă, de rock-n-roll, eu vedeam suferinţele oamenilor, salvam vieţi, scoteam corpuri umane de pe urma accidentelor, iar uneori părți separate ale corpului... La cei douăzeci de ani ai mei mi-a fost dat să văd atîtea, am fost însă întotdeauna foarte responsabil la lucru, în ce priveşte obligaţiile mele de serviciu. Iată deci noi am lucram cu toții, adunam ceva bani, cu care apoi cumpăram instrumente, închiriam spaţiu pentru repetiții. Pe atunci eram prieteni buni cu formaţiile precum „Raketobil”,”Axident”, apropo, ei ne-au oferit baza lor de repetiții cu echipament de înaltă calitate, asta se întîmpla deja prin anii 1990 și noi în incinta Casei Tineretului din oraș la „Axident”, am repetat cu mare plăcere, deși noi cu ei eram în diferite categorii de greutate. Ei erau o trupa "heavy metal", iar noi rhythm and blues. Am repetat şi la „Raketobil”, ei, în general, erau bravo, îi ajutau pe mulţi dintre băieţi. La acea vreme la școala № 34 ei aveau au o bază de repetiții. Iată aşa, prietenia dintre grupurile rock era bazată pe un astfel de ajutor reciproc. Aşa erau vremurile pe atunci ceva se prăbușea în jur, iar noi ne uneam, căci aveam o idee comună. Și fiecare Festival de rock era o sărbătoare.
- De ce a încetat să existe formaţia „Alenikii Ţvetocek”?
- Era anul 1995. La început a plecat Andrei Costin. În plus, situația economică nu era deloc bună, înţelegeţi şi singuri... Andrei venea în vizită periodic la Chișinău, dar apoi Denis s-a mutat la Odessa, iar Stepan s-a implicat în alte proiecte de ale sale, fiind interesat în mod deosebit de teatru ... Adică fiecare dintre noi a mers pe propria cale creativă. Eu îmi căutam, pur şi simplu, un loc de muncă pentru a supraviețui. În plus, familia mea era într-o situație tristă, părinții mei s-au îmbolnăvit brusc. Mai întîi a murit tatăl meu, iar după un an și jumătate a murit şi mama. Trebuia să decid cum să trăiesc mai departe. Cu serviciul nu era deloc uşor, iar cumetri eu nu am avut şi nici nu am, ca să mă ajute cineva să mă angajez... Să rămîn la Chişinău şi să devin puţin cîte puţin un bețiv înveterat nu voiam și am început să mă gîndesc la plecare. În anul 2005 a venit Vladimir Cigrin și a adunat muzicienii, printre care era şi Dimka Artamonov, am organizat atunci un concert de cameră pe cinste. În anul 2006 am organizat împreună cu Andrei Costin și cu formația “Modest” un concert în memoria lui Dima Artamonov. Acesta a fost acordul final al formaţiei „Alenikii Ţvetocek”.
- Să ne întoarcem în trecut. Unde puteau să-şi înregistreze muzica rockerii în anii '90 la Chișinău?
- De exemplu, în zona Spitalului de Urgență era un studio de înregistrări. Era un conac cu două etaje din secolul al XIX-lea. Studioul se afla într-o cameră mică, dar confortabilă. Era ușor şi de-o plăcere să lucrezi acolo. Am înregistrat un album acolo şi cu asta colaborarea noastră cu studioul s-a încheiat. Dar în general, puteam aduce instalaţia cu tobe în apartament și în timpul zilei, în timp ce toată lumea era la lucru, să exersăm. Apropo, de asemenea, ne găseam locuri de muncă cu un program de lucru flexibil, de exemplu, paznici: trei zile lucram - trei zile de odihnă. Asta pentru ca să putem pleca în turnee cu concerte. Căci dacă lucrezi 8 ore pe zi, nu-ţi mai rămîne timp pentru muzică. Iar la un asemenea loc de muncă ai lucrat trei zile la rînd, apoi ai trei zile libere și nimeni nu-ți poate reproșa nimic și ai destul timp liber.
- Cum se numea primul album, pe care l-aţi înregistrat la studioul de lîngă Spitalul Clinic Municipal de Urgență din Chișinău ?
- Da nicicum nu se numea! „Alenikii Ţvetocek” și atît ... Apoi, am susţinut un concert la Casa de Cultură "Mezon", iar acesta a fost filmat de televiziune. Apropo, este interesant că am reușit să păstrăm acest concert datorită faptului că am luat caseta de sub nasul acelora de la televiziune cu doar cîteva ore înainte de a fi demagnetizată. Problema e că pe atunci la Televiziunea Naţională pelicula era deficitară. Se întîmpla în anul 1994. Și-i mulțumim lui Dumnezeu că am reușit să păstrăm această înregistrare a concertului ca printr-un miracol. Nu-mi mai amintesc cum și cine a făcut-o, dar acum există iată o astfel de amintire despre acele vremuri.
- Poți să-ți amintești vreo istorioară amuzantă din trecutul tău de rocker?
- Tot trecutul meu de rock'n'roll este o continuă poveste amuzantă. Spre exemplu, să luăm numai călătoria noastră în gloriosul oraș-erou Minsk! Apropo, iată o parte dintr-o asemenea poveste amuzantă. Festivalul de muzică rock se desfăşura la Minsk. Noi am ajuns acolo cu vinuri moldovenești, sticle de 10 litri cu împletitură de lozie. Belaruşii ne-au întîmpinat bine. Ceea ce ne-a surprins pe noi a fost acel fapt că Festivalul punk-rock se desfăşura în Casa de Cultură a Societăţii surdomuţilor. Dar apoi directorul acestei Case de Cultură, speriat de ceva, a refuzat să mai găzduiască Festivalul şi acesta nu a mai avut loc. Dar deoarece tot ne aflam în orașul Minsk și nu am reușit să evoluăm în scenă, am înregistrat un album. L-am înregistrat la magnetofonul cu casete de marca "Electronica - 302". De asemenea, îmi amintesc foarte bine momentul cînd au intrat pe la noi băieții din formaţia Liapis Trubeţkoi. A fost o cunoştinţă de bună ziua, a venit Serghei Mihaloc, ne-a salutat, a stat puţin a ascultat, a spus "Ok!" şi a plecat undeva. Iată asta e tot. Da, sincer, niciodată nu m-am străduit să leg prietenii cu staruri. Întotdeauna a fost mai interesant să lucrez cu muzicieni buni, spre exemplu, la Chișinău, cu aceeași membri ai formaţiei „Modest”...
Așa cum v-am spus, Festivalul punk rock din Minsk atunci aşa şi nu a avut loc, fiind anulat. Dar noi am rămas la Minsk pentru cinci sau șase zile, ne-am plimbat prin oraș, am înregistrat un album, la care am lucrat intens timp de trei sau patru zile. Apropo, Alexandr Belenko ar trebui să-și amintească această călătorie, el a fost cu noi. El era un fel de manager sau producător al nostru, nu știu cum era numită în 1993 această funcţie... Oh, da director de concert, sigur exact aşa! Administrator! În general, ne-am petrecut frumos timpul la Minsk și, cel mai important, că am avut suficienți bani pentru călătoria de întoarcere!
- Dar vreo istorioară tristă vă amintiți?
- Este trist faptul că timpul tuturor acestor Festivaluri s-a dus ... Dar, după cum știți, nimic nu este etern sub Lună. Acum, peste tot, în general, totul e comerț, nu mai există rockul interesant de altă dată. Poate că există undeva şi sînt formaţii de cameră la Moscova, Sankt-Petersburg sau în orașele europene. Dar cu siguranță sînt niște cluburi private, unde se adună vreo sută de fani de-ai acestora ... Dar, în ceea ce privește scena mare, totul a fost înghiţit de partea comercială și aceasta oferă, pur și simplu, produsul. Deși, poate că eu nu am dreptate în acest sens...
- Unde se adunau muzicienii rock din Chișinău în anii '90?
- În primul rînd, acestea erau locurile de desfăşurare a Festivalurilor. Ei bine, iar la sfîrșitul anilor '80 - începutul anilor '90 erau băncile din faţa Casei Tineretului, de pe strada Iskra. De asemenea, aceştia se adunau în faţa clădirii Asociaţiei „Ştiinţa”, de pe strada 28 iunie. Îmi pare rău, eu îţi numesc străzile Chișinăului cu denumirile lor vechi, pentru că nu mi le amintesc pe cele noi, de aceea menționez numele străzilor sovietice. Nonconformiştii se adunau în parcul Pușkin. Muzicienii însă, în principiu, se adunau la bazele unde făceau repetiții. Ei se întîlneau, de asemenea, la Cafeneaua "Guguţă", acolo petreceau foarte bine. Acel loc era, în general, un loc de cult, toată lumea își aduce aminte de acesta. Ei bine, și, bineînțeles, ne adunam în apartamente, pe la bucătării, unde aveam dezbateri muzicale și politice. Dar cele mai mari petreceri se dădeau totuşi la concerte. În acele vremuri soseau la Chişinău grupuri de la Sankt-Petersburg, aceleaşi formaţii: „Aucţion”, „Djungli”, venea şi Max Pokrovski.
Apropo, în anul 2000 formaţia „Modest” a fost în turneu la Chișinău cu un program de concert la Black Elephant, iată atunci în cadrul concertului lor am cîntat şi eu. A fost foarte distractiv să lucrez cu ei, îi mulţumesc foarte mult lui Volodea Capşa, Tamara, Iurie Berdea, bineînţeles super-bateristului nostru din Chişinău! A fost foarte cool, ca la adevăraţii rockeri!
Acum totul nu mai este aşa, muzica ţine de comerț, nu sînt atît de multe formaţii interesante. Dar nici concerte de genul acelora nu se mai fac. Iată atunci cînd formaţia „Aucţion” a venit la Chișinău, ei au dat un concert în sala mare a Palatului Sindicatelor, concertele au continuat trei zile! Iar în sala mica evolua formaţia „Djungli”, menţionată mai sus, era un jazz avangardist, iar pe atunci în această formaţie cînta basistul formaţiei „Kino” Igor Tihomirov şi-mi amintesc că am avut o discuţie bună la un păhărel.
– Ai putea sa evidenţiezi pe cineva dintre muzicienii rock moldoveni, cine este pentru tine geniu, o figura importantă în rockul moldovenesc?
"Nu vreau să preamăresc pe nimeni, dar, de asemenea, nu vreau să jignesc pe nimeni". Întotdeauna au fost mulți muzicieni buni în Moldova. Mai ales, că printre ei erau mulți oameni care cîntau la nivel de restaurant, ca să spunem așa... De aceea, la această întrebare a ta nu am un răspuns clar. Pot să spun un singur lucru: toată lumea în stilul său era grozavă! Dintre toți acei care evoluau, nu-mi amintesc de nici un muzician slab. Și a trebuit să cînt cu mulți.
- Vadim, cum stau lucrurile la Sevastopol cu muzica rock?
- La capitolul muză la Sevastopol totul este chiar foarte bine. Spre exemplu, aici sînt o mulțime de grupuri, care interpretează heavy metal. În general, orașul e unul în care jazz-ul e unul din stilurile preferate de muzică, sînt organizate Festivaluri mari de jazz, vin muzicieni din diferite țări, ba chiar şi din America sosesc... Sînt mulţi tineri în Sevastopol care cîntă „rock de garaj”.
- Tu cînţi acum?
- Nu, nu mai cînt acum. M-am lăsat de această afacere ingrată. Aşa a fost să fie, noi cunoștințe în lumea muzicienilor nu mi-am făcut, mai e şi vîrsta, probabil, deja așa va fi... Și de mult timp nu mai compun nimic. Dar dacă voia Atotputernicului va fi alta și va veni Andrei Costin, atunci poate că vom găsi timp cu el ca să cîntăm. Va trebui însă să începem totul de la zero, căci acesta este Sevastopolul, la Chișinău poate încă cineva își mai aminteşte de „Alenikii ţvetocek”, iar aici nimeni nu știe. Posibil, că ascultătorii locali vor fi interesați, deoarece aici există petreceri, cluburi, unde oamenii interpretează punk și heavy metal. Eu chiar la început mergeam la concerte, este aici pe strada noastră Gogol un mic Club "Veterok", cum era la Chişinău cîndva "Prohodnoi dvor". Iată acolo mergeam eu, ascultam și primeam o plăcere halucinantă. Cîntau băieţi tineri, deși amatori, dar ştiau să producă impresii.
– Cu ce te ocupi atunci acum?
- În prezent, mă ocup, dacă pot spune astfel cu cazarea vizitatorilor (rîde). Doar locuiesc pe malul mării şi iată că astfel îmi cîștig banii pentru existenţă. Eu lucrez vînzător, cu siguranță nu sînt programator sau crainic la radio. Căci atunci cînd m-am mutat cu traiul aici eram deja un nene bine-merci și trebuia să mă angajez cumva undeva să lucrez... Aşa că am ales comerțul, să vînd. Avem un apartament în care cazăm turiștii. Bineînțeles, că nu am propriile hoteluri, nu am cîştigat eu suficient în copilăria mea de rock-n-roll. Noi doar nu cîntam pentru bani, ci pentru fericirea de a fi auziţi.
- Cum crezi, ce le-a lipsit rockerilor moldoveni în anii '80-'90, pentru a reuşi să răzbată undeva mai sus, pe scene mai mari, cel puțin pe teritoriul URSS?
- Cînd a sosit timpul pentru showbiz, ascultătorii din alte țări erau interesați de o singură formaţie din Moldova – „Zdob Și Zdub”. Ei bine, ceea ce ne lipsea nouă cel mai mult erau echipamentele de înaltă calitate. De asemenea, lipsa de promovare la un nivel serios, iar cu producerea lucrurile stăteau şi mai prost. Dar iată că a apărut formaţia „Zdob și Zdub”, lor le-a reuşit. Dar această situație, cred, era nu numai în Moldova.
- Cu ce fel de muzică ai crescut?
- Da, ca toți ceilalți. Atunci ascultam şi heavy metal, şi art rock, și rock progresiv. Dacă e să numesc formaţii, atunci printre acestea se numărau: „Electric Light Orchestra”, „Deep Purple”, „Led Zeppelin”, „Black Sabbath” și „Toy Dolls.” Acum ascult aceleași formaţii, gusturile nu s-au schimbat. Iar ceea ce nu ascult, este rap-ul, nici în limba rusă, nici în limba engleză. Eu nu-l consider muzică.
- Vadim, ce sfat le-ai da muzicienilor rock începători?
Sfatul meu: îndrăzniți și răbdaţi, dacă vă place rock'n'roll! Bani această afacere poate că nu vă va aduce, dar dacă vă place - cîntaţi și nu încetaţi să speraţi! Trăiţi, respirați aerul, călătoriţi la mări! Nu trebuie să vă tînguiţi, trebuie să faceți ceva! Trebuie să înțelegeţi că nimeni nu a anulat birocrații, proştii, dar, mai ales, trebuie, pur și simplu, să ne tratăm unii pe alţii omeneşte, să existe respectul reciproc.
- Ești o persoană credincioasă?
- Știi cum mă calific eu? Ateu ortodox. Cred, dar fără fanatism, nu stau ore întregi în biserică. Firește, în situații dificile din viață, mă adresez Atotputernicului. Eu consider că Dumnezeu vine la fiecare om la timpul său.
- Cînd ai plîns ultima dată?
- Cînd am tăiat ceapă pentru salată, alaltăieri (rîde). Ei bine, iată de Ziua Victoriei, regimentul nemuritor îmi provoacă întotdeauna lacrimi. În general, sînt o persoană sentimentală, pe mine multe mă pot mişca pînă la lacrimi, cîteodată un film bun, o situație în care cineva a fost ajutat, a fost salvat dintr-o situație fără speranță.
- Ce înseamnă fericirea pentru tine? Te consideri o persoană fericită?
- Desigur, mă consider o persoană fericită. Fericirea este atunci cînd ai în preajma ta oameni apropiați cu care îţi este întotdeauna ușor să găseşti limbă comună în orice situație din viață, cu care îţi este interesat să comunici. Fericirea e să bei un vin bun, să respiri aerul. Fericirea este atunci cînd ai o persoană alături de tine, pe care să te poţi baza, de asemenea, fericirea este atunci cînd tu însuţi poţi fi sprijin pentru cineva. Fericirea este cînd nu ești singur.
Cea mai mare nenorocire este să fii uitat, să fii singur. Fericirea este să trăiești într-un loc, unde există anumite valori, lucruri sfinte, clare pentru majoritatea oamenilor din această lume. Pentru cineva fericirea este un “mărofon” (celular Apple) în buzunar și ceva de mîncare de la McDonald's, iar pentru unii oameni fericirea e să urmărească apusul soarelui și să întîlnească zorii. Cineva consideră că fericirea este înțelegerea propriei predestinări. Iar cea mai mare fericire este să te trezești și să realizezi că ești în viață! Iar să-ţi umpli buzunarele cu bani, acest lucru nu poate fi numit fericire. După cum a spus Piotr Mamonov: "În sicriu buzunare nu sînt".
Adăuga comentariu