Transnistria stiri: 1406
Eurovision stiri: 504

Povestea emoționantă a lui Sandu Sîtnic - taxatorul vedetă care a uimit Internetul

11 feb. 2023,, 10:00 (reactualizat 13 feb. 2023,, 03:05)   Interviuri
36517 0

A uimit tot Internetul și a devenit viral practic peste noapte, fără să-și dorească asta. Este vorba despre taxatorul Veaceslav Sîtnic, povestea căruia ne-am propus să o aflăm astăzi.

Majoritatea oamenilor îl știu drept Sandu Sîtnic, jurnalist de profesie, pe care viața l-a supus la mai multe încercări. Chiar dacă pasiunea lui era jurnalistica, eroul nostru de astăzi a fost nevoit să se reprofileze de cîteva ori, dar nu regretă nimic. În cadrul interviului de astăzi, amabilul taxator de pe autobuzul nr. 5 din capitală se declară fericit. Spune că, la moment, casa lui este autobuzul, iar discuțiile pe care le are zilnic cu „radio pasagerii” lui, îl încarcă emoțional și munca pe care o prestează îl face fericit.

Viața nu trebuie luată în serios, spune Sandu Sîtnic. Dor îi e acum de momentele frumoase din familie, de fiul mai mic, dar și de soție, pe care nu a mai văzut-o de doi ani. Vă prezentăm în continuare povestea emoționantă a unui om simplu, dar care face lucruri mărețe:

Vedeți mai jos varianta scrisă a interviului:

- Salutare, prieteni și bine v-am găsit la o altfel de ediție a proiectului „Nicăieri nu-i ca acasă” marca Noi.md. Astăzi, ne-am propus să vă facem cunoștință mai îndeaproape cu cel care a uimit internetul, acum cîteva zile. Este vorba despre taxatorul Veaceslav Sîtnic, pe care ne-am propus azi să-l descoasem și să aflăm ce stă în spatele succesului de a zămbi și a face lumea mai bună. Vă salut cu drag!


- Bună ziua. Rămîn măgulit de invitație. Pe cei care ne cunosc, îi rog să nu se complice. Am avut o invitație din partea ta, Anastasia și îți mulțumesc frumos. Vreau să-mi salut radioascultătorii, prietenii mei, mai nou – „radio pasagerii” și să le spun că datorită lor am devenit vedetă peste noapte, deși nu mi-am dorit niciodată.

- Cum vă simțiți? Într-adevăr, totul peste noapte s-a întîmplat. Lumea vă recunoaște deja.

- Eu și așa nu eram străin pentru Chișinău. Pe unde mai de bine mă cunoștea lumea, pe unde maid e rău... eu, de fapt, am vrut să ajung la Parcul Urban de Autobuze (PUA), pentru că și pînă la mine și după mine va exista PUA, indiferent de cum se va numi. Există un asemenea serviciu, fără de care, pînă se va construi metroul în Chișinău sau alt mod de deplasare la serviciu și înapoi, la școală ori la grădiniță, acest serviciu va exista. Am avut o ofertă tentantă înainte de a veni la PUA, dar am ales Parcul Urban. Nu regret. M-am regăsit. Îmi place. Chiar nu pot spune că nu-mi place.

- Asta voiam să vă întreb, dacă vă regăsiți.

- Nu e meritul meu. E meritul celor care m-au descoperit.

- Noi asta ne-am și propus astăzi – să vă redescoperim. Dacă ne permiteți, o să ne întoarcem un pic în trecut. Cine este, de fapt, Sandu Sîtnic, pentru că așa vă cunoaște majoritatea oamenilor?

- Da, cînd am venit la facultate, am fost rebotezat de fetele din căminul nr. 7, care, cu regret, nu mai este. Și am acceptat să fiu Sandu Sîtnic și așa am și rămas. De fapt, sînt Veaceslav al lui Boris și Ana Sîtnic. Am absolvit școala din satul Milești, raionul Nisporeni. După care a fost o tentativă de a deveni agronom. Mama voia să devin profesor de istorie, fiind și ea profesoară de istorie. Tata m-a văzut mai mult agricultor, la lucru cu pămîntul. Cum spunea el: agronom pe vii, livezi și te duci. Și chiar dacă am avut note bune, absolvind școala din Milești, conștient am renunțat. Am început să scriu în armată niște articole și de acolo a început cariera mea ca jurnalist. Am venit înapoi la baștină, cu gîndul că voi rămîne în armată. Mi-am luat lucrurile care mi-au rămas și am mers la Bălți și am depus actele ca să devin profesor de limbă engleză. Un coleg și un poet, Andre Langa, mi-a spus să vin la Chișinău la jurnalistică, pentru că aici sînt multe fete, am multe materiale publicate și așa am ajuns la facultatea de jurnalistică. Mai departe, toată lumea conoaște ce a urmat. Am început la radio, în redacția Copii. La foarte scurt timp, m-am căsătorit și s-a născut primul băiat. La „Steaua Roșie” făceam muncă de hamal, de la ora 18 la 24. Dimineața, mă arătam la facultate și apoi mă duceam la radio și am crescut în carieră pînă unde a dat Dumnezeu.

- Pasiunea d-stră a fost radio dintotdeauna?

- Nu. Eu niciodată nu m-am văzut journalist.

- V-au văzut alții.

- Probabil. Îi puteți întreba pe dumnealor. La bunelul, la Milești, sub streașină era o „radiotocică”, și ascultam Povestea de Seară, Ora Călătorului, Concertul de Prînz și improvizam pe laița bunicii, dar nu m-am gîndit că o să ajung să lucrez în presă.

- Dar de ce nu ați rămas în presă? De ce astăzi nu vă găsim aici?

- Dar niciodată nu e tîrziu să mă reîntorc. Am oferte și acum și am avut chiar și pînă a ajunge vedetă pe Facebook. Deocamdată, nu văd rostul.

- Vă simțiți bine astăzi?

- Eu am misiunea și emisiunea în autobuzul de pe ruta 5 sau de pe ruta unde sînt delegat de superiorii mei. Am ascultătorii mei concreți. La Radio Moldova am lucrat vreo 17 ani și nu știam pentru cine vorbesc, deși aveam ecouri, telefoane.

- Acum îi știți, îi și vedeți.

- Da, și eu mă bucur!

- E un radio viu, pe car îl faceți practic în fiecare zi.

- Eu cred că e mai mult decît viu. Eu deja cînd mă apropii cu autobuzul de stație, eu văd cum se schimbă chipul oamenilor. Nu că eu aș fi mare psiholog sau specialist din domeniul respectiv. Pur și simplu, contactînd, ei mă văd ca unul de-al lor. Fiecare dintre noi are problemele lui acasă sau la serviciu și din vorbă-n vorbă... Eu mă bucur cînd ei coboară din autobuz cu altă dispoziție.

- Le povestiți pasagerilor cine sînteți, de unde veniți?

- Dacă insistă – da, deși nu-mi face mare plăcere, mi ales pentru ai mei de acasă, pentru că nu sînt, nu am fost și nici nu cred că voi voi reuși în viața asta să fiu un tată bun, nu ideal. N-am fost un soț cum și-ar fi dorit soția mea.

- Cei de acasă acum ce zic?

- Sînt cu ei mai mult la telefon. Sîntem în familie patru jurnaliști. Eu am lăsat jurnalistica pe mîini bune – feciorului Mihai. Ceea ce nu am reușit eu să fac în presa sportivă, ca și jurnalist, lui i-a reușit. În toamna-iarna anului trecut, a comentat meciurile de fotbal de la Campionatul Mondial. Are nenumărate meciuri comentate în Liga Campionilor. La bine și la rău, el e alături. Mulți mă întreabă de ce port papion și nu cravată. Papionul este dorul de feciorul cel mic.

- E al lui?

- E al lui și l-am pus la gît că poate îl va vedea și va veni acasă.

- Dar unde e? Este plecat?

- Da, așa cum e la modă acum. Și soția e plecată.

- Soția e plecată, fiul d-stră la fel. D-stră nu v-ați gîndit să mergeți pe această cale?

- Eu am fost peste hotare, dar nu m-am regăsit acolo.

- Unde ați fost?

- Am fost în Polonia, Cehia, în Rusia.

- La muncă?

- Da. Prima dată am fost în Polonia, la un combinat de mezeluri, dar nu am lucrat pînă la urmă, pentru că banii care îi făceam acolo, puteam să-i fac și aici. N-am ajuns la Jocurile Olimpice din Soci, în schimb am fost la construcție în Soci. În Cehia, am fost la plantat brazi. M-am dus acolo și aveam cu mine laptopul cu emisiunile pe care le-am adunat. Eram șofer și aveam trei ucraineni cu mine, urma să plantăm brazi și ne-am ridicat în munți și era zăpada pînă la brîu. Noi trebuia să scoatem brazii uscați și să-i înlocuim cu alții și n-am mai reușit să lucrăm, pentru că era frig, zăpada nu se topise și înainte de Paștele Catolicilor, la un control, am fost depistați și uitîndu-se la laptop, m-au întrebat ce am acolo și cînd le-am spus că sînt emisiunile mele, mi-au dat 24 de ore ca să mă întorc acasă. Am venit acasă cu bani împrumutați. Pe urmă, am făcut munci pe aici, în Moldova, dar asta nu cred că e interesant. Soarte pe care am avut-o eu, a avut-o fiecare moldovean.

- Din asta reiese faptul că meseria de jurnalist este plătită mai puțin bine?

- Niciodată nu am pus preț pe bani. Eu am un principiu – mă duc să lucrez două-trei luni, indiferent unde, și demonstrez ce pot. Și dacă sînt apreciat după munca pe care o fac și eu consider că este suficient, rămîn. Dacă nu – eu plec. Banii vin și pleacă. Rămîne omenia, relațiile cu oamenii, prieteniile pe care le legi. Astea-s mai scumpe decît banii. Am avut onoarea să lucrez, din cei care au fost și mai sînt în presă, cu Sorina Obreja, Gheorghe Gonța, Sergiu Strungaru. Deja tu știi, pentru că am colaborat la Antena C.

- Da, am fost o echipă.

- La Antena C a fost un compromis cu conștiința, pentru că atunci eram interesat să văd o provocare și din altă parte.

- Ce vă face astăzi fericit?

- Lucrul în Parcul Urban de Autobuze. Mă face fericit ceea ce a atins în jurnalistică feciorul meu. Mai puțin, dar sînt fericit că Sandu s-a regăsit acolo, în Italia. Aș fi mai fericit, dacă ar veni soția mai des acasă. În ultimii doi ani, nu am văzut-o. În rest, mă bucur de ziua de azi, aștept ziua de mîine, să revăd ochii și fețele luminate ale celor care urcă și coboară din autobuz.

- Deobicei, fiind călătorii și mergînd cu transportul public, observăm că e specific taxatorilor să fie mai retrași, pe alocuri morocănoși. D-stră ați spart stereotipurile. Poate nu sunteți unicul, dar sunteți pe val acum. De ce credeți că e nevoie de mai multă implicare cînd vine vorba de starea omului și să nu-i lăsați să meargă triști mai departe, dar simțiși nevoia de a vă implica și de a le readuce starea de bine?

- Eu nu sînt medic, nu încerc să le prescriu rețete. Eu fac lucruri obișnuite. Le spun „bună ziua”, „la revedere”, „ce mai faceți?”.

- Dar nu mulți ar putea face asta.

- Înaintea mea a mai fost cineva și mai este o colegă pe ruta 33, dacă nu greșesc, despre care am aflat zilele trecute. Sînt lucruri elementare, ține de buna educație.

- Vreau să ne povestiți despre cele mai haioase momente pe care le-ați avut de cînd sunteți la Parcul Urban de Autobuze.

- Eu nu știu dacă sînt haioase, dar au fost mai multe propuneri. Am fost cerut în căsătorie, am fost solicitat să fiu naș de botez sau partener de afaceri, eu cel care leg tei de curmei. Am fost invitat să fiu șofer personal și pur și simplu să merg într-un local și să întrețin discuții cu clienții.

- Și nu ați dat curs niciuneia din propuneri?

- Nici nu le-am luat în serios, pentru că știu că nu o să mă regăsesc acolo. Am preferat să rămîn pe autobuz.

- Aveți regrete astăzi?

- Cred că nu. Eu tot ce fac, fac conștient, din suflet. Mă străduiesc, mai puțin rău să fie. Nu am ce regreta. Dacă am fost la Antena C, eu am făcut-o conștient, dacă am fost în Polonia – am făcut-o conștient, dacă am lipsit din familie – am făcut-o conștient, pentru că am avut, spre deosebire de alții, alte priorități.

- Dacă ați întoarce timpul, ați schimba ceva?

- Cred că nu. Da ce să schimb?! N-am ce schimba. Eu sînt un om obișnuit ca și toți, nu mă deosebesc cu nimic de restul.

- Unii v-ar deosebi. Chiar vă deosebesc, dacă vedem postările de pe rețelele de socializare.

- Eu nu cred în rețelele de socializare, eu cred în comunicarea vie cu oamenii, ochi în ochi. Viața nu trebuie luată în serios... Să regreți... Oricum nu poți întoarce nimic înapoi, chiar dacă aș avea regrete, dar nu văd care ar fi rostul.

- Cînd spuneți „acasă”, la ce vă gîndiți?

- Cred că, pînă la urmă, e autobuzul în care lucrez, indiferent de rută. „Acasă” nu pot spune locului unde mă duc să dorm, pentru că e o singurătate ca în mormînt. E cel mai dificil cînd mă duc acasă după serviciu și să aștept pînă se face dimineață ca să merg din nou la lucru.

- Proiectul nostru se numește „Nicăieri nu-i ca acasă”. Vorbim despre oameni ca d-stră, care au ales să rămînă acasă, în pofida greutăților pe care le întîmpină, zi de zi. Cu asta aș vrea să încheiem. Să ne spuneți, de ce pentru d-stră nicăieri nu-i ca acasă?

- E foarte dificil, astăzi, să găsești un cuibușor unde să te simți acasă. M-aș fi regăsit la Radio Moldova. Cînd a fost desemnat în calitate de director colegul meu Vlad Țurcanu, l-am sunat, l-am felicitat și l-am rugat ca atunci cînd va fi un sfîrșit, să-mi scrie necrologul și mi-a spus „Bine, Sîtnic. Iar glumești!”. Foarte mult contează să ai un colțișor al tău, să fie ca acasă, dar casa ți-o construiești singur, dacă știi cum.

- Eu vreau să vă mulțumesc pentru discuție. Din păcate, timpul rezervat discuției a expirat. Vă urez succes și să vă simțiși ca acasă, acolo unde vă simțiși d-stră bine.

- Mulțumesc frumos!

- Cu mare drag! Prieteni, aceasta a fost ediția de astăzi a proiectului „Nicăieri nu-i ca acasă” marca Noi.md. în cazul în care doriți să deveniți și voi eroii rubricii noastre, așteptăm să ne scrieți pe adresa de email acasa@noi.md sau pe rețelele de socializare. Mulțumim pentru găzduire restaurantului Fratelli. Pînă la noi întîlniri! Alte ediţii ale proiectului „Nicăieri nu-i ca acasă” le puteţi vedea aici.

47
0
0
0
3

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Cum evaluați decizia de a indexa pensiile cu 6% începînd cu 1 aprilie?