"Muzica mi-a fost transmisă genetic". În memoria lui Iurie Sadovnic

Moldova își ia rămas bun de la interpretul și compozitorul iubit - Artistul Poporului Moldovei, Cavaler al Ordinului Republicii, autorul a zeci de cîntece și compoziții celebre, Iurie Sadovnic. Pentru noi, el va rămîne întotdeauna așa cum l-am cunoscut – o persoană talentată, profund inteligentă, sinceră, receptivă. Iată ce a spus Iurie Sadovnic într-un interviu pentru portalul Noi.md.

***Nu cred că ar trebui să existe o competiție - cine are mai multe titluri, cine are mai puține. Pentru că peste 50 de ani, de noi, cei care creează, își vor aduce aminte nu pentru titlurile noastre, ci pentru ceea ce facem. Acesta este cel mai important lucru – să lași ceva oamenilor.

*** În principiu, eu sînt de vîrsta celor care iubeau rock'n'roll-ul. Cîntecele noastre aveau neapărat un element de rock. În trupa Legenda, aveam și elemente de rock, și de punk, și un amestec de punk cu rock și jazz. Nu mă consider un cîntăreț anume: de etno -, jazz-, folk -, rock -, fusion- sau oricare altul. Scopul meu este să cînt poezia populară, și nu doar moldovenească. Cînt și din clasicii ruși, cînt și din opera lui Nikolai Rubțov, am un ciclu întreg, și din Esenin. Am cîntat în acei ani și în Rusia, la Moscova... aveam atunci turnee mari, cîte trei-patru luni. Băieții acum nu știu care înseamnă adevărata viață de artist. Cînt și din poezia lui Lope de Vega, cît și din a lui Garcia Lorca. Cînt din Shakespeare. I-am făcut sonetelor un aranjament caracteristic acelui secol. Așa că am o direcție largă. Ascult de mulți ani muzica diferitor țări.

***Cînd am urcat prima dată pe scenă cu chitara la Palatul Național - pe atunci se numea Palatul Octombrie - eram în ansamblul lui Mihai Dolgan. Era în 1975. Atunci, pentru a-ți interpreta cîntecele, trebuia să fii membru al Uniunii Compozitorilor. Și eu tocmai scrisesem un cîntec de succes care rămîne cu mine toată viața. A fost hit-ul numărul unu mulți ani - "Mîndro, cui mă lași pe mine". Am cîntat cîteva melodii cu trupa, apoi am luat chitara în mîini și am interpretat singur melodia. Nu am putut pleca de pe scenă pînă nu am cîntat acest cîntec de două ori. Este groaznic ce s-a întîmplat în primii doi-trei ani din cauza acestui cîntec. Oamenii se ridicau în picioare, aplaudau și strigau "or-he-ia-nu!». De aici mi-a rămas și porecla - Orheianu.

*** Muzica este în mine genetic. Fratele bunicului meu, badea Gheorghe, era un foarte bun muzician. În Jura și în Susleni, el conducea un ansamblu de acordeoniști. Pe noi, copiii, el ne învăța notele, hrmonica, ne învăța să cînătăm la acordeon. În copilărie îmi plăcea să ascult fanfara cîntînd, mergeam după lăutari prin sat... Iar Lăutarii la noi erau – o-ho-ho! - erau foarte buni! Vladimir Curbet este din satul Susleni, iar rudele sale erau lăutari și el a fost crescut într-o atmosferă de lăutari. Cînd eram mic, de cinci-șase ani, mama mă lua de mînă și mă ducea la horă. Bunicele stăteau pe un deal, bătrînii pe altul, iar tineretul la mijloc, și dansau, și erau și lăutari…

***Ca toți copiii, îmi plăcea să Joc fotbal, iar eu eram impus să învăț note și să cînt la acordeon. Cînd nu voiam să cînt, îmi legau acordeonul la spate și așa mergeam cu acordeonul. Odată chiar am adormit cu el. Să nu crezi că nu-mi plăcea acest lucru. Ce fericire era pentru mine cînd părinții au adus acordeonul! Eu încă nu știam cum să cînt la el, dar îmi doream foarte mult.

*** Tata mă învăța radio inginerie, iar în clasa a șaptea mi-am făcut propria chitară electrică. Chitare electrice nu se vindeau pe atunci. Și Sașa Cazacu, chitaristul vedetă al Uniunii Sovietice, și-a creat singur o chitară electrică, și eu la fel. Veneau băieții din Bălți, Orhei și Chișinău să-mi vadă chitara. Cu această chitară am luat primul loc în clasa a VIII-a la concursul republican de cîntece franceze din Bălți. Am fost implorat să rămîn și să fiu diplomat, pentru că un diplomat trebuie să fie inteligent și să cunoască muzica. Nu – eu vreau să fiu artist!

***Primele cîntece am început să le scriu în clasa a cincea-a șasea. Dar erau foarte naive. Mama a păstrat aceste poezii undeva în Susleni. Dar mai profesionist am început să scriu în armată - "Căprioara", "Am să plec în codrul verde". Acestea, de asemenea, au devenit hituri. Și textele au devenit mai profesioniste. Am început să citesc mai multă literatură. Mama mea, care era învățătoare, foarte priceput și frumos a făcut în așa fel ca eu să iubesc poezia. În general, citeam toată noaptea – Jules Verne, tot ce avea legătură cu romantismul, deja mă vedeam căpitan Nemo, visam să construiesc o corabie subacvatică și să navighez cu ea pe Nistru.

***Prima mea trupă a fost "Haiducii". Interpretam muzica pe care o auzeam la radio - și Celentano, și jazz. Aflam cine știe să cînte acorduri noi și mergeam să învățăm de la acei băieți, chiar și într-un alt oraș. Mai pe scurt, ne autoinstruiam. Dar eu am avut noroc – am ajuns la oameni foarte buni. Am trecut concursul la Mihai Dolgan, iar "Noroc" era un fel de "Beatles" al Uniunii Sovietice! Dintre cei 67 de participanți la concurs, am trecut eu și o fată. Dar tocmai venise timpul să plec în armată. Dar și acolo am continuat să fac muzică, cîntam în orchestra din orașul Nikolaev. Dar că să înțelegeți ce însemna Nikolaev în acea perioadă. Atunci trăia acolo Alexandr Serov și am făcut cu el cunoștință. Acolo locuiau frații mai mici ai lui Meladze. Liudmila Senkina este din Nikolaev. Serghei Zaharov este din Nikolaev. Și - cireașa de pe tort-Igor Krutoi tot este din Nikolaev. Acolo era o școală de muzică foarte puternică. Acum în această școală de muzică, se studiază la orele de harmonică unele elemente de-ale lui Ion Teodorovici. În Nikolaev eram foarte cunoscut, mergeam prin unitățile militare și susțineam concerte, eu cîntam melodiile formației "Noroc" și eram o vedetă.

*** Prima componență a trupei "Legenda" a fost foarte bună și interesantă. A fost o a doua componență, și a treia, cea mai puternică. Cu cea de-a treia componență am înregistrat un CD, în 1990. Oleg Baltaga - tobe, Serioja Testemițanu - chitară bas și aranjamentele, Liviu Știrbu - clape și Dima Artamonov - chitară. Am lucrat cu Urah Heep, Deep Purple și Ian Gilan, era în România în 1992. Am repetat două zile împreună, cot la cot. Băieți simpli! Cu cît este mai mare muzicianul, cu atît este mai puțin arogant. M-am convins de acest lucru, pentru că am lucrat cu muzicieni foarte mari – și în Franța, și în Danemarca, Germania, Ungaria și la diferite festivaluri din Uniune. Un mare muzician este un muncitor, el nu are timp să meargă umflat.

*** În '93 trupa s-a desființat. Dar toate trupele s-au despărțit atunci. Ei nu au rezistat din punct de vedere economic. Noi am rămas ultimii. Eu i-am ținut cum am putut pe băieți, căutam concerte, căutam și schimbam pe produse... Am reușit în toți acești ani să păstrez toate instrumentele "Legenda", ca acestea să rămînă ca amintire.

*** O adevărată descoperire pentru mine a fost poetul rus Nikolai Rubțov – el a avut o influență atît de puternică asupra mea, încît am înregistrat un CD cu poeziile sale. Rubțov este foarte sincer. Cînd am realizat filmul despre Rubțov împreună cu Costea Munteanu și Ștefan Bulicanu, atunci, în calitate de regizor am decis că în această peliculă se vor filma oameni remarcabili din Rusia de diferite profesii, poeți, politicieni, dar cei care iubesc opera lui Rubțov. Iar cînd Jirinovski a început să citească în fața camerei poezii din creația acestui poet, am văzut o persoană total diferită! Atunci l-am văzut pe adevăratul Jirinovski. Și cînd l-am întrebat de ce îl iubește pe Rubțov, Jirinovski a răspuns - "pentru puritatea sufletului". Și eu pentru acesta îl iubesc.

*** Desigur, mă interesează rock-ul moldovenesc. În primul rînd, sînt prieten cu Valera Găina și am auzit multe melodii de-ale sale înainte de a le lansa. Dar dacă e să vorbim despre muzică rock în sensul său pur, a existat o trupă, "Nord", din Ocnița. Cînta metal, un hard rock adevărat. După ei au fost deja muzicieni cu elemente de muzică rock.

***Întreaga viață la ora șapte dimineața deja sînt cu chitara în mîini. Trebuie să faci acest lucru toată viața. Să cînți, să cînți și iar să cînți. E o muncă titanică, dar trebuie să o iubești. Eu nu pot trăi fără aceasta.