Vocea de aur a Radioului Național: Vera Mereuță și-a deschis sufletul într-un interviu de colecție

La 13 februarie este sărbătorită ziua internațională a Radioului. Cu acest prilej, vă invităm să o cunoașteți mai bine pe Artista Emerită Vera Mereuță, vocea de aur a Radio Moldova, actualmente profesor universitar la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, dar și vocea din troleibuz, vocea care răsună în transportul public și vă spune ce stație urmează.

Vera Mereuță s-a născut pe 27 noiembrie 1937 în orașul Grigoriopol. A absolvit Școala nr. 1 din Grigoriopol (1955) şi Școala Superioară de Teatru „Boris Şciukin” de pe lângă Teatrul „Vahtangov” din Moscova (1960). A fost actriță la Teatrul „Luceafărul” din Chişinău (1960-1964), crainic la Radio Moldova (1964-1999). Concomitent, a colaborat cu Televiziunea în cadrul unor emisiuni literare şi pentru copii, cu Studioul „Moldova-Film”, unde a dublat mai multe filme artistice şi documentare. Din 1963 este cadru didactic la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău.

”Aici Chișinău, Radio Moldova, Programul 1, este ora 6, dragi ascultători – Bună dimineața!”.

O viață de om ca o carte deschisă.

Vocea de aur a radioului național – Vera Mereuță, eroina noastră!

Cine este Vera Mereuță?

- Greu de spus cum mă văd dintr-o parte. Un om obișnuit, o femeie oarecare, cu grijile casnice, cu grijile de serviciu, care se străduie să facă față în măsura posibilităților.

Cînd a intrat în viața dumneavoastră Radioul?

- În anii copilăriei mele, după război, după foamete, tehnica era cu totul la alt nivel și în centrul orășelului Grigoriopol, de unde sînt, pe un stîlp foarte înalt era fixată o pălărie. O pălărie mare neagră care toată ziua vorbea. În 1953, tot de la această pălărie s-a transmis că a murit Stalin.

Nu știu, dar cultul personal a lui Stalin era atît de mare, că toată lumea, inclusiv noi, copiii, ne imaginam că Stalin este nemuritor. Cum așa fără Stalin? Pentru că avea o aureolă de părinte al tuturor popoarelor din URSS.

Cu timpul, lacrimile s-au uscat, această durere s-a șters, au venit alte vremuri, altă lume, cu altă atitudine și dacă cîte ceva aflam de la radio cînd ne întîmplam în prejma acestei pălării din vîrful stîlpului, totuși mai multă încredere aveam în presa scrisă. În școală se propaga cuvîntul scris și într-o bună zi de vară, colegul nostru, cît e curtea școlii de mare strigă, terminam atunci clasa a X-a.

”Cine vrea la Moscova de artiști, cine vrea la Moscova de artiști?”

Ei cine nu vrea de artiști, pentru că vedeam filme și eroii de film erau undeva exemplu pentru noi, model de frumusețe, de atitudine, de succes, de noroc. Și ne-am pornit noi vre-o șase la Chișinău să participăm la acest concurs. Concursul a fost foarte mare, eram vreo 10-12 pe un singur loc și au fost selectate 20 de persoane – 13 băieți și 7 fete printre care s-a întîmplat să mă aflu și eu. Timp de 5 ani de zile, școala de artă teatrală„Şciukin” de pe lîngă Teatrul „Vahtangov” a făcut din noi actori.

Anii au trecut foarte repede și în 1960 ne-am întors acasă cu o pregătire profesională foarte bună și cu un repertoriu foarte variat și interesant pentru că aveam în repertoriul nostru un vodevil francez – ”Costumul de nuntă”, aveam ”Intrigă și iubire” de Schiller, mai aveam ”Nota zero la Purtare”. La teatru am lucrat cu drag, am lucrat cu plăcere și cu iubire, dar lucrînd la teatru, tinerii actori, care erau atît de deosebiți cumva, erau solicitați pentru diverse emisiuni la radio, la televiziune și s-a întîmplat să fiu și eu solicitată la radio. Împreună cu colegul meu, Ion Ungureanu, am fost invitați să imprimămo emisiune pentru copii: ”Salutul pioneresc”.

Pentru mine era prima probă la microfon, Ungureanu avea mai multă experiență, avea și doi ani de universitate pînă a veni la actorie, dar cumva, pe lîngă el căutam să nu dau și eu în gropi. Regizoarea Ana Lupan de multe ori îmi spunea:

”Ascultă-l pe Ungureanu, ascultă-l pe Ungureanu!”

Eu eram nedumerită, de ce să îl ascult pe Ungureanu, pe mine de ce să nu mă ascult? Ei bine, pînă la urmă, grație regizorului, emisiunea a mers pe post, se vede că a fost considerată ca reușită pentru că invitațiile la radio au urmat, ceva experiență acumulam.

În 1964, în ianuarie, am auzit că la radio se anunță concurs de crainic, voce de femeie. Am alergat, pentru că mi-a plăcut să vorbesc la radio, îmi plăcea în genere să vorbesc, îmi plăcea cuvîntul, îmi plăcea să comunic verbal. M-am prezentat și eu la acest concurs și cînd am aflat că am luat concursul m-am bucurat foarte mult.

Colegii de la radio, crainicii de pe atunci, m-au primit ca pe o fiică, ca pe o soră, toți fiind mai în vîrstă și nu stiu cum am nimerit așa parcă într-o familie, am nimerit în farfuria mea. Grație colegilor de la radio, a trebuit să depun vrere, efort, bunăvoință pentru a însuși o nouă profesie, pentru că a fi crainic diferă de a fi actor. Deși, parcă au aceleași instrumente: voce, cuvînt, dicțiune, comunicare.

Grație, în mod special, a îndrumătorului meu Igor Rotaru, care mereu mă ținea alături, mă lua mereu pentru a imprima orice emisiune și uite treptat, treptat a intrat radio în viața mea și vreau să spun că radioul a fost o dragoste la prima vedere.

Cum arăta o zi lucrată la radio?

- Începea la ora 6 dimineața. Evident, crainicul trebuia să vină cu o jumătate de oră mai devreme. Venea mașina după noi, aveam autobuz de serviciu, că altminteri din diferite colțuri ale orașului era imposibil să ajungi pe jos, oricît de dimineață nu te-ai trezi.

Evident, era o mare greutate să te rupi din somn pe la 4:00-4:30 ca să ajungi la radio la timp și nu doar ca să ajungi la timp, dar să ajungi deja în formă, vocea să sune ca un clopoțel, să poți spune cu drag și cu respect pentru radio ascultători:

”Aici Chișinău, Radio Moldova, bună dimineața! Vă prezentăm un buletin de știri!”

Crainicul trebuia să vină din timp ca să ia cunoștință cu textul cuprins în buletinul de știri, cu programul zilei, să știe ce are de făcut pe parcurs și ziua de lucru a unui crainic era de 6 ore nu de 8 ore. Pentru că se considera o muncă foarte solicitată, o muncă cu o încărcătură neuropsihică foarte mare. Din aceste 6 ore, 2 ore trebuiau să fie utilizate nemijlocit pentru lucrul la microfon, fie în eter, fie în imprimare și 2 ore pentru pregătire, să studiezi textul să nu ieși în direct nepregătit și 2 ore pentru restabilire, pentru a fi în orice clipă gata de lucru.

Cu ce emisiuni vă mîndriți?

- Am avut norocul să fiu solicitată la foarte multe emisiuni artistice, muzicale și de aceea probabil, deși am tînjit după teatru la început, dar cumva mi-a fost mai ușor să mă încadrez în activitatea radio pentru că eram invitată la emisiuni artistice în special pentru copii, pentru tineret. Era atunci o emisiune care se numea ”Orizontul” pe care o imprimam cu partenerul meu permanent – Igor Rotaru. Pe parcursul anilor am avut și alți parteneri. O altă emisiune era ”Microfonul cu ghimpi” în care erau dezaprobate anumite moravuri anumitor persoane concrete care admiteau diferite încălcări și, evident, fiind criticați, fiind luați peste picior, noi speram ca aceste hibe să fie cumva lichidate din viața societății noastre.

După aceea, încă o emisiune de divertisment – ”Azi, sîmbătă seara” pe care o imprimam cu regretatul Tudor Cojocaru care de foarte tînăr a plecat dintre noi.

Ce a fost cel mai greu?

- Cel mai greu a fost probabil adaptarea din punct de vedere fizic la acest orar mai puțin obișnuit cu sculatul dis-de-dimineață. Ziua radiofonică era de la 6 dimineața pînă la 24:00 și, evident, nu aveai un regim stabil. Dar, te obișnuiești! Mai ales dacă îți place ceea ce faci și dacă știi să faci, atunci parcă toate greutățile dispar din calea ta.

Cine au fost oamenii care v-au îndrumat?

- Evident că au fost, în primul rînd colegii mei crainicii. Printre care Claudia Polercă, Vera Guranda, Atanasie Grom și, bineînțeles, Igor Rotaru a cărei discipolă am fost și sînt pentru toată viața. După aceea au mai venit voci mai tinere și dacă ați zis la început de vocea de aur. Radio a avut într-adevăr voci de aur, în primul rînd același Igor Rotaru, Alexei Revenco, Valeriu Mîrza, Tamara Berzoi, Mariana Bahnaru. Aș vrea să menționez și foarte mulți regizori care au contribuit la formarea crainicilor ca personalități. Regizorii care ne-au format au fost: Margareta Javroțchi - și ea cu studii teatrale terminate în 1952 la Institutul de artă teatrală de la Leningrad, împreună cu Valeriu Cupcea, Constanța Tîrțău, Gheorghe Siminel, Iurie Haso și mulți alții, care după s-au încadrat în teatrul ”Pușkin”, dar unii din ei au fost solicitați pentru regie la radio, la televiziune și au ocupat funcții de răspundere în alte instituții. Mulți au fost factorii care au contribuit la formarea unui om ca specialist bun în domeniu, ca personalitate. Dar trebuie să știi clar ce vrei, să depui voință și să te cultivi, să te cizelezi și atunci timpul face din tine ceea ce a pus natura și cu timpul a trebuit să fie dezvoltat și cizelat.

Ce întîmplări de-a lungul carieri v-au rămas în memorie?

- De obicei, buletinele de 5 minute se citeau pe o singură voce, buletinele de 10 min se citeau pe două voci. De ce? Nu pentru a cruța coardele vocale ale crainicilor. ci pentru a înlesni receptare, înțelegerea, pentru a transmite mai ușor mesajul acestor informații. Și uite că odată, s-a întîmplat că trebuia să citesc buletinul împreună cu colegul Atanasie Grom, dar cum e transportul cu problemele lui, s-a întîmplat să nu reușească să ajungă la timp.

Vine ora buletinului de știri, ora 12:00, și vine șefa de secție Caramanuța, eu mă duc la ea foarte stresată: Ce să fac, Grom nu-i, dar avem de citit un buletin de știri?

”Fetițo, ia buletinul, du-te în studio și citește. Radio nu poate să tacă!”

Am înlemnit, bine, iau buletinul, merg în studio, citesc. Pe atunci era o cheie prin care crainicul dirija ies în eter și ies din eter. Deschid microfonul, poate că vorbeam prea tare, fie că de emoții, fie că de multă străduință. Caramanuța stă în fața geamului și îmi arată: ”Mai încet”. Vorbeam prea repede, vorbeam prea tare, probabil nu mă puteam dezobișnui de intensitatea vocală utilizată pe scenă. Ei bine, am citit eu cum am citit, dar la un moment dat m-am bîlbîit. M-am bîlbîit și m-a speriat așa de mult, dar am dus buletinul așa cum am putut pînă la capăt pentru că nu puteam să închid microfonul. După aceea am închis microfonul, am dat semnal pentru următoarea emisiune care venea în imprimare, dar nu ies din studio, scap capul pe masă și prind a plînge. De frică, că am greșit, îmi era rușine. Îmi erarușine și de radioascultători, îmi era rușine și de Caramanuța, îmi era ciudă pe mine de ce nu am holbat ochii, cum de m-am bîlbîit – o să mă dea afară!

Ei bine, tot Caramanuța vine, bate ea în sticla ceea, îmi arată să ies.

”Nu plînge, totul a fost bine. La început toată lumea greșește. Nu te teme”.

”Da, dar o să mă dați afară!”

”Doamne ferește, nu te dă nimeni afară. Să te pregătești din timp și să crezi în tine”.

Și această încredere pe care mi-au acordat-o atît redactorii, cît și colegii, această încredere în forțele proprii, în potențialul meu m-a făcut într-adevăr să mă pot afirma.

Odată, țin mint, imprimam emisiunea pentru tineret ”Orizontul” cu Vitalie Rusu la microfon, la regie Ștefan Smochină, asistat de regia sonoră Nicolae Cimiliuc. Ajung eu cu Vitalie la sfîrșitul emisiunii. De obicei, orice emisiune trebuie semnată. Cum? ”Ați urmărit emisiunea de tineret ”Orizontul”, au prezentat... Și am rămas cu gura căscată. Vitalie, Vitalie cum te cheamă?

”Rusu, Rusu mă cheamă!”

Odată știu că am zis mai întîi numele lui Gromîco, apoi a lui Brejnev, și mă cheamă de la redacția respectivă doamna Ludmila Cemortan și mă întreabă:

”Fetițo, tu nu ai văzut textul, nu ai văzut ce scrie acolo?”

”Am văzut, am pregătit, l-am citit!”

”Și atunci de ce l-ai spus mai întîi pe Gromîco și apoi pe Brejnev? Ce vrei, să aibă radioul probleme cu tine? Ei bine, să zicem că nimeni nu a atras atenția. Dar să fii foarte atentă!”

Cum comunicați în acea perioadă cu radioascultătorii?

- Era în acea perioadă o legătură între radio și radioascultător foarte frumoasă, foarte stabilă. Lumea nu avea atîtea surse de informație, nici televizor nu era în fiecare casă, dar un radio era fie în fiecare casă, fie în fiecare bucătărie, fie undeva chiar afară la o fereastră atîrnat ca omul lucrînd să afle mai multe. Poate că îi plăcea mai mult muzica populară sau muzica de estradă, dar auzea și informație foarte importantă și asculta lumea ”Teatrul la microfon”. și lumea reacționa la toate aceste emisiuni prin scrisori. Poșta avea foarte mult de lucru. Redacțiile primeau scrisori cu sacii.

În ce moment ați înțeles că radioul este viața dumneavoastră?

- Cred că foarte curînd, pentru că mereu am fost foarte solicitată în diferite emisiuni radiofonice, ba chiar și televizate și așa mi-am dat seama că radio este vocația mea. Nu știu cum aș putea trăi fără radio, dar uneori aveam și un gînd egoist – dar cum ar putea trăi și radio fără mine. După ce au intervenit diverse schimbări, pentru că eu la radio am lucrat încă 6 ani peste vîrsta de pensionare și contractul meu cu radio a fost reînnoit de-abia după ce au intervenit niște schimbări radicale în structura sistemului de a transmite. După ce au intervenit alte tehnologii, alte modalități de a comunica, de a transmite. Mai mult decît atît, a prins a manifesta interes pentru radio o altă generați de tineri care aveau rolul și de crainic, și de regizor.

”Urmează stația ”Armenească”. Stimați pasageri, fiți atenți la bagaje, acte și bani”

Cum ați ajuns să fiți vocea din troleibuz?

- La un moment dat telefonează directorul adjunct al RTEC, domnul Puiu, eram prodecan al facultății, într-un fel persoană responsabilă, de aceea mi-a telefonat și mă întreabă dacă nu am putea și noi să le facem un serviciu. Ce anume? Sigur că da! Zice, noi avem nevoie de niște voci care să ne anunțe stațiile. Bine! M-am înțeles din ajun cu niște studenți, în prag de absolvire, din anul patru. În ei aveam toată încrederea, vocile deja erau bine educate, dicție perfectă, gîndirea logică pusă la punct. Aveam în ei toată încrederea, iar în ziua următoarea urma să mergem la Regia Transport Electric și Chișinău. În ajun, băieții au avut premieră, spectacol de licență și, evident, că după spectacol nu doar obosiți, ci mai mult emoționați, înflăcărați, plini de acest stres pozitiv, au marcat cumva acest moment, și a doua zi și-au permis să doarmă pînă mai tîrziu. Telefonez la unul, telefonez la altul – tăcere totală. Doamne, ce mă fac? Eu la această oră am lecții cu clasa lui Titus Jucov, studenți în anul II – păpușari. Anul II încă sînt neformați, nu au nici cunoștințe, nici deprinderi suficiente. Bine, dar nu am încotro trebuie să răspund la solicitarea domnului Puiu.

Îmi iau eu patru studenți din anul II, două fete și doi băieți și ne ducem. Ne pune domnul Puiu un text, încercăm. O activitate total necunoscută, pentru mine ca pentru mine, dar pentru studenți - absolut. Ce trebuie să facă, încerc să le vin în ajutor, încerc să le explic și ei, mititeii, cu jumătate de gură – Urmează stația...

Și domnul la un moment dat mă întreabă:

”Studenții dumneavoastră au mîncat azi dimineață?”

Nu știu, băieți, ați mîncat ceva? Nu au reușit sau, cum mai sînt studenții, nu întotdeauna prea au ce pune la inimioară. Și atunci domnul Puiu le zice:

”Coborîți jos, la cantina noastră, spuneți că eu v-am trimis”.

Și, între timp, domnul Puiu merge la domnul director, îi spune care este situația și probabil, știind de vocea mea, mă cheamă să mergem la domnul Morgoci, directorul de atunci al RTEC și îmi propun ei să imprim eu, să fac eu aceste anunțuri. Zic nu știu, nu știu. Mă gîndeam dacă este etic, ditamai artistă emerită, profesor universitar. Le spun, nu știu, trebuie să vorbesc cu șeful meu!

”Spuneți numărul de telefon,vorbesc eu cu șeful dumneavoastră”

Dar șeful meu este soțul meu, și pentru că soțul meu este redactor de specialitate, toată viața lui a lucrat cu cuvîntul scris, a redactat și a tradus sumedenie de cărți și evident că eu am ținut tot timpul cont de opinia lui. Și deși la radio aveam consiliu artistic, consiliul meu artistic de acasă era cel mai autoritar. Dacă așa nu se poate, atunci nu se poate! Îi telefonez, îl întreb, el se gîndește puțin și îmi spune: ”De ce nu, acceptă!”. Îi zic, domnul Morgoci, șeful mi-a permis.

Astfel, colaborăm din 2016, dacă nu greșesc, și ultimul anunț chiar ieri l-am făcut pentru o stație. Și uite că astfel am ajuns să mă numească studenții – ”Vocea Capitalei”, așa am ajuns să fiu vocea din troleibuz.

Ce face Vera Mereuță în prezent?

- La Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice mai am ore, predau disciplina Arta vorbirii scenice, pentru că ea include exerciții de respirație, de ortoepie, de dicțiune, de abordare logică a unui text fie în proză, fie în versuri. Evident că se studiază limba și literatura în școală, dar atunci cînd îți alegi o activitate mai specifică, cum este și arta actorului, canto, canto popular, canto estradă, canto academic sau alte specialități, regia, unde instrumentul de lucru este cuvîntul și acest instrument trebuie să fie perfect. Vorbirea exprimă gîndirea, lucrînd cu diferite texte îți dezvolți și propria gîndire. Și dacă ai mai multe dexteritate în vorbire, îți vine mai ușor să comunici, să convingi, să transmiți ideile tale, să transmiți mesajul, pentru că oricît ar fi de frumoasă vocea unui cîntăreț, dar dacă nu înțelegi cuvîntul, textul, te întrebi: despre ce a vorbit, ce a zis? Și atunci e păcat, pentru că doar cuvîntul transmite sensul.

Acasă este...

- Cuvintele ”acasă” și ”familie” înseamnă mult, pentru că fără familie ești sortit singurătății, singurătatea te înstrăinează și de lume, și de tine însuți, și atunci este foarte greu să trăiești. De aceea, familia are mare importanță, acasă te simți ca acasă. Între pereții tăi pe care poți să te răzimi, să te odihnești, să te regăsești. Tot acasă găsești acel adăpost care te ferește de multe intemperii, de multe greutăți. Acasă ești acasă! Îmi venise odată în gînd așa o expresie: Lume dragă îmi ești dragă, lume dragă te iubesc, fără tine lume dragă nici n-aș putea să trăiesc.

Radioul este...

- Radioul pentru mine este și rămîne una din cele mai importante și puternice mijloace de influență asupra publicului ascultător la distanță.

P.S.

- Tuturor celor care au îndrăgit această activitate de radio, tuturor celor care nu își imaginează viața fără radio le doresc insistență, răbdare și curaj, și cu foarte multă responsabilitate să abordeze orice temă pentru că persoana care vă ascultă așteaptă multe, prin voi, de la radio. Sănătate și succes!

Interviu realizat de Cristina Moisei