Vitalie Rusu:”Nu-mi doresc să mor pe scenă, dar voi juca cît mai am puteri!”

Azi își sărbătorește jubileul actorul care a creat chipurile marilor domnitori moldoveni Ștefan Cel Mare și Dimitrie Cantemir. Și a mai fost supranumit cel mai bun Hlestacov din Uniunea Sovietică.

Actorul și regizorul Vitalie Rusu - reprezentantul generației de aur a actorilor de teatru și film – s-a născut la 12 august, 1941 în satul Plopi, Dondușeni într-o familie de pedagogi. Școala medie a absolvit-o în satul natal. În a. 1962 a fost înscris în trupa teatrului care pe atunci purta numele lui A.S.Pușkin, iar după proclamarea independenței RM a fost redenumit Teatrul național ”Mihai Eminescu”, care este cu doar 20 de ani mai mare ca interlocutorul nostru. În a. 1964 a absolvit Conservatorul ”Gavriil Muzicescu” din Chișinău (azi – Academia de muzică, teatru și arte plastice), specialitatea – actor de teatru și film. Între anii 1977-1979 a urmat cursurile superioare de regie în laboratorul de creație al lui A.Goncearov, regizor la Teatrul academic dramatic ”V.Maiacovschii” din Moscova. Pe parcursul carierei sale, Vitalie Rusu a jucat peste 80 de roluri în teatru și cinematografie.

Cu ocazia jubileului de 80 de ani, actorul și regizorul Vitalie Rusu a răspuns cu amabilitate la întrebările jurnalistei portalului Noi.md.

Povara grea a amintirilor

– Copil al războiului, foametei și deportărilor, Vă amintiți ceva despre acele evenimente de groază?

– Da, am fost copilul războiului și al foametei. Țin minte acele deportări îngrozitoare, prin care rudele mele și alte familii erau trimise în Siberia. Port întreaga viață povara amintirilor din acei ani. Mă doare și acum, și nu voi ierta niciodată nimănui acei ani de suferință, amar și nenorociri. A fost o lovitură în chiar inima poporului. Această durere nu are leac.

Deși eram mic în anii Războiului al doilea mondial, țin minte foarte clar avioanele care zburau peste satul nostru. Erau așa de multe, că cerul părea negru. Mai țin minte prizonierii care au trecut prin satul nostru. Țin bine minte deportările , prin care am trecut personal. Am fost martor cum au venit și l-au luat pe bunelul meu, care se ascundea în casa mare. Mi-aș dori să uit acele evenimente, dar ele periodic îmi apar în memorie.

– A fost complicat să fiți copilul unor părinți-pedagogi?

– Să fii copilul unor învățători este complicat, pentru că ești mereu expus, trebui mereu să le corespunzi. Odată am strigat la prietenul meu, iar mama a fost martora acelui caz. Părinții nu m-au bătut niciodată, mă influențau cu vorba. Mai ales tata. Uneori, era suficientă doar o privire a lui. Mai bine ar fi spus ceva sau m-ar fi tras de moț, dar să nu tacă. Pentru mine și acum tăcerea omului este cel mai îngrozitor lucru.

Nu a îmbrățișat pedagogia

– Inițial, ați aplicat la institutul pedagogic, apoi ați ales teatrul. De ce? V-ați dorit faimă, sau există o altă explicație? Spre exemplu, să reeducați societatea, evidențiindu-i părțile negative, viciile?

– Pentru că îmi plăcea mult teatrul. Da, trebuia să devin pedagog ca și părinții mei, însă întotdeauna am fost atras de teatru, la toate evenimentele din sat eram printre primii. După ce s-a deschis Teatrul din Bălți, mergeam la toate spectacolele lui. Acolo jucau actori de forță, buni nu doar pentru un teatru provincial, dar și pentru unul european.

Împărtășesc ideea că teatrul nu a fost creat de oameni, ci de Dumnezeu. În a șaptea zi, Creatorul a văzut că oamenii se plictisesc, fac tot felul de prostii, și atunci a vrut să facă așa ca oamenii să se vadă dintr-o parte, să vadă cum arată ei cu toate greșelile lor, cu puterea și slăbiciunile lor. Așa a născocit Dumnezeu teatrul.

– Ce fel de roluri V-a plăcut mai mult să jucați – dramatice sau de comedie?

– Eu aș pune problema altfel. Este profesia noastră. Eu ”înghițeam” totul. Nu știu de ce unii spectatori condamnă nu personajele, ci actorii care le interpretează. De aceea mulți actori tind să joace roluri pozitive, pentru a arăta mai frumoși și mai deștepți în societate. Eu cred că în teatru contează doar un lucru – să faci totul cu cap. Dacă îți place ceea cu ce te ocupi neapărat îl vei îndrăgi pe eroul tău. Eu de fiecare dată tratez rolul de la zero. Cu adevărat – prin mărăcini spre stele. Întotdeauna mi-au plăcut rolurile din piesele lui Shakespeare, Cehov, Dostoievski, Ion Luca Caragiale…

–Vă transformați lejer din cetățeanul Vitalie Rusu în personajul jucat?

– Diferit. Uneori intram în rol imediat, după a doua, a treia repetiție, alteori era mai dificil. Dar ulterior cucerești Everestul și toate merg strună.

– Care dintre personajele interpretate Vă este mai aproape?

– Prospero din ”Furtuna” lui Shakespeare. Și azi îmi place acest rol, și îmi va plăcea toată viața. «Furtuna» este ultima piesă a lui Shakespeare, e ca o ultimă poruncă. Mi-a plăcut mult rolul lui Hlestacov din ”Revizorul” lui Gogol. M-a marcat și rolul lui Cicicov din ”Sufletele moarte”.

– Ați interpretat rolurile lui Ștefan Cel Mare și Dimitrie Cantemir. Care dintre aceste personalități istorice este mai apropiat sufletului Dvs.?

– Este imposibil să te ridici la nivelul lui Cantemir. A fost un mare savant și cugetător al timpului său. La fel, niciodată nu am atins credința, vitejia și cutezanța lui Ștefan Cel Mare. Mi-i frică să și cuget la așa ceva. Nu-i poți atinge pe acești oameni. Am avut un caz în viață. La mănăstirea Neamț, filmam o emisiune televizată. Și era acolo un tron mic, al lui Ștefan Cel Mare, pe un podium. Unul dintre călugări mi-a propus să mă așez pe el. Dar nu m-am putut mișca din loc, nu că să mă mai și așez. Căci este un loc sacru. Da la noi unii politicieni fără a se complica se așează pe sanctuare, se fotografiază pe fondalul lor sau cu mîna pe ele.

– Ion Druță a spus odată, că «Vitalie Rusu este o explozie a teatrului moldovenesc ». Ce a avut scriitorul în vedere ? V-ați simțit, cumva, un «detonator», care a scuturat teatrul, și a reînviat interesul oamenilor pentru această artă?

– A fost demult. Pe atunci eram tinerel și nestăvilit. Evident, m-a flatat faptul, că însuși Ion Druță a spus asemenea vorbe despre mine. Și acum îmi face plăcere. Mi-ați amintit Dvs., că eu uitasem deja. Druță a spus asta despre mine în a.1973, după ce a vizionat spectacolele jucate de mine la Moscova. Pe atunci, despre mine se scria mult și frumos. Revenit în Moldova, mi-au conferit chiar și titlul de artist emerit. Cu caracterul meu, nu ași fi primit niciodată o distincție. Dar atunci nu au avut încotro.

Teatrul nu oferă hrană

– A fost o vreme, după destrămarea Uniunii, în care pentru a hrăni familia mergeați prin sate cu așa zisul «desant actoricesc» și evoluați în fața sătenilor – mulgătoare, colhoznici, intelectualitatea de prin partea locului. Uneori oamenii nu aveau bani pentru a achita un bilet, și vă ofereau produse naturale. Trăiați o amărăciune, o dezamăgire pentru acea situație din țară?

– A fost foarte dificil. Profesia noastră este îngrozitoare, uneori nu o puteam suferi. Aproape 15 ani nu am lucrat în teatru, căci trebuia să-mi hrănesc familia. Mergeam prin satele republicii cu Iurie Sadovnic, formațiile «Lăutarii», «Busuioc moldovenesc», «Joc» și mulți alți oameni buni, personalități ca Olga Ciolacu, Zinaida Julea, Margareta Ivănuș. Eu ieșeam în scenă cu niște sketch-iuri. Sufeream din cauza că fac ceea ce nu-mi place, dar altă ieșire nu exista, asta îmi aducea venit. Evoluam în fața mulgătoarelor și nu întotdeauna ni se plăteau bani, căci oamenii erau săraci, primării nu existau pe atunci. Ni se plătea cu cereale, ulei, slănină… Odată mi-au dat doi saci cu grîu, pe care i-am schimbat apoi pe ceva mai material. Mi se părea că tot ce făcusem mai înainte era un fals. Mai că am jurat să nu mai fac teatru. Cunoscusem și succesul, aveam diverse titluri, dar am înțeles că în acest fel nu dau nimic spectatorului din sală. Durerea pe care o văd în societate, relațiile dintre oameni, în lume, deseori nu-s înțelese corect.

Sufeream, psihologic și moral, pentru marii actori, inclusiv pentru socrul meu Eugeniu Ureche – interpret, actor, pictor. De nu eram noi cu soția, nu știu din ce ar fi trăit. Deseori mi-l amintesc pe Chiril Știrbu – primul interpret al rolului lui Lenin pe scena moldovenească. Dacă ați ști ce prost se alimenta! L-am văzut odată în oraș, mai să nu-l cunosc. Era îmbrăcat ca un boschetar. Mergea la fostul hotel”Codru”, unde la primul etaj era un restaurant. Ședea cuminte într-o parte, și după ce vizitatorii plecau, îmbuca resturile din farfuriile lor. Dar era o persoană cu merite – artist al poporului din Uniunea Sovietică, Laureat al Premiului de stat din URSS, deputat în Sovietul Suprem de mai multe legislaturi.

– Între anii 1999 și 2005, părăsind actoria, ați fost atașat cultural al ambasadei RM la București. De scenă nu Vă era dor?

– Da, am avut noroc. Inițial, am activat în staff-ul lui Petru Lucinschii, care candida la președinția Republicii Moldova, eram responsabil pentru evenimentele culturale în cursa electorală. Nu exista un dor, ca cel pentru mare sau pentru munte. Dar îmi lipsea scena. Uneori veneam la teatru și de la balcon vizionam spectacolul. Simțeam o nostalgie.

– Și soția Dvs., Margareta Ureche, este actriță. Cum V-ați cunoscut ?

– Pentru prima dată am văzut-o pe Margareta student fiind, pe ecranul cinematografului, unde înainte de film a fost demonstrat un jurnal cinematografic despre Eugeniu Ureche. Acolo într-o scenă micuță era o fetiță. Parcă m-a trăsnit ceva în cap. Credeți-mă, vocea interioară mi-a spus că este viitoarea mea soție. Apoi am studiat la același curs al profesorului Cupcea, împreună lucram asupra schițelor. Apoi ea a fost partenera mea de dans. Și așa am ajuns împreună în fața altarului. Au trecut mulți ani de atunci, dar pentru mine și acum ea este cea mai dragă.

– Doi actori într-o familie – e ușor, sau dificil? A existat concurență, certuri din cauza că unul avea un succes mai mare, sau nu s-a ajuns acolo ?

– La noi totul a fost normal. Acasă nu vorbeam prea des despre teatrul nostru. Mai mult discutam filmele, lucrările actoricești ale altor teatre – moscovite, din țările baltice. Vorbeam despre cărți. Pe atunci era dificil să le capeți, dar noi găseam ediții bune.

– Ce face fiica Dvs., a mers pe urma părinților? Da nepoțica?

– Fiica are caracterul meu. Deține trei diplome universitare: de coregraf, de manager și de psiholog. În prezent lucrează ca psiholog. Și slavă Domnului! Nepoțica a absolvit universitatea la Londra, specialitatea IT. De două ori pe an este invitată în această țară pentru prelegeri.

Forța intrigilor, dar îndreptată pe drumul cel bun!

– Se știe că în teatru întotdeauna este loc pentru intrigi, competitivitate, adică el nu este locul cel mai prietenos. Cum a fost în teatrul în care ați activat ?

– Da, au fost de toate, dar pe mine m-au înconjurat. În acest context mi-am amintit de spusele Fainei Ranevscaia, pe care slavă Domnului am avut ocazia să o văd în scenă. Odată, venind la Teatrul Mossovet, a văzut un grup de actrițe tinere care discutau ceva și le-a întrebat: «Împotriva cui prieteniți, fetelor?». Eu nu am participat la vre-un grup sau celulă, nu am legat prietenii împotriva nimănui. Dacă nu-mi plăcea ceva, o spuneam deschis la adunări. Întotdeauna am spus: dacă această energie negativă a intrigilor ar fi folosită pe scenă, am avea un teatrul minunat!

– Scena Vă dă putere?

– Personajele îmi dau putere. Pot ieși din casă pe brînci, dar intru în teatru, îmi pun costumul, ies în scenă pentru a rosti o replică, și uit de orice altceva. Apare așa o forță interioară. Nu mă întrebați de unde. Este o forță interioară neînțeleasă. După spectacol poți cădea. Ulterior, încă o zi-două mă aflu sub impresia rolului. În tinerețe am citit că actorul trebuie să fie o ființă care își leapădă pielea și are nervii descoperiți, carne vie. Trebuie să-l doară peste tot. El trebuie să influențeze cu privirea, cu atingerea, cu vorba. Cum începe Biblia? La început a fost cuvîntul, și cuvîntul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era cuvîntul. Eu păstrez în memorie cuvintele din Biblie și mă conduc de ele și în viață, și în teatru.

Cine va înlocui generația de aur?

– faci parte din generația de aur a actorilor de teatru și film, care decenii în șir au bucurat spectatorii. Este oare la fel de talentată actuala generație de actori teatrali?

– Există meseriași, un fel de Acachii Acachievici, care au venit la teatru, au jucat spectacolul și au plecat acasă. Dar există și oameni cu har, personal cunosc vre-o zece, care activează la televiziune și mie îmi pare rău că ei își irosesc talentul. Eu nu înțeleg asta. Nu cred că-s fericiți pentru faptul că în stradă lumea îi recunoaște . Această faimă nu înseamnă că ei au realizat ceva în viață. I-am sugerat odată unuia că își aplică talentul într-un loc greșit, și el s-a supărat. De aceea am decis pentru mine, că nu voi mai da sfaturi nimănui.

Am lucrat ceva ani cu studenții, dar nu am rezistat și am plecat. Vorbești cu ei aceeași limbă, dar nu ești înțeles. În prelegerile mele fac trimitere la Dostoievski, Caragiale, Sadoveanu și îi întreb dacă țin minte spusele lor, mulți mă privesc fără a înțelege despre ce este vorba. Acest lucru mă suprimă mult. Nu generalizez. Desigur, există oameni talentați. Dar e prea puțin să fii talentat. Talentul trebuie dezvoltat, trebuie să citești, să fii cult. Există marea literatură rusă, exista literatura clasică din spațiul nostru cultural, pe care ei nu le cunosc. Nu-i înțeleg pe tinerii care nu posedă măcar o limbă străină. Limbile trebuie studiate. Cunosc oameni, care încă nu posedă limba rusă. Cum vor trăi, fără posibilitatea să citească literatura rusă de calitate? Eu i-am cunoscut pe cei mai mari regizori ruși, am învățat de la ei, le-am citit cărțile, am frecventat seminarele lor, repetițiile. Cu aceasta trebuie să trăim. Cu aceasta trebuie alimentată picătura de talent pe care Domnul i-a dat-o omului. Este foarte important!

– Aveți regrete?

– Regret că în ultimul timp acordasem puțină atenție părinților. Tata a decedat în brațele mele. Dar mi se pare că în acea clipă el era fericit că fiul îi este alături. Eu am închis ochii socrului meu, marelui actor Eugeniu Ureche. Dar nu am dovedit să-i închid ochii mamei mele. Recent, a plecat la cele veșnice sora mea. În ultimele zile, nu mai înțelegea nimic, dar mi se pare că m-a auzit. Am stat o noapte la patul ei. Eu priveam lumînarea, și ea la fel. Fără a scoate o vorbă, în acest fel noi am vorbit toată noapte despre viața noastră.

– Ce este cel mai de preț în viață ?

– Familia. Alte valori nu există.

– Dacă ați avea posibilitatea să mai trăiți odată, ce profesie ați prefera?

– Aș deveni un preot minunat. Eu chiar cred că actorul este și el un fel de prelat. Pentru că rostește anumite adevăruri.

– Aveți 80 de ani. Viața continuă, putem spune că începe o nouă etapă a ei. Ce planuri aveți, poate mai visați la un rol anume ?

– Pentru a răspunde la această întrebare, voi cita puțin din Boris Pasternac .

Когда пускался на дебют, Cînd mergeam la debut,
Что строчки с кровью — убивают, Ce-s versurile cu sînge – ele omoară,
Нахлынут горлом и убьют! Năvălesc și ucid!

От шуток с этой подоплёкой Aș fi refuzat categoric
Я б отказался наотрез. Glumele cu aceste conotații.
Начало было так далёко, Începutul era așa de departe,
Так робок первый интерес. Primul interes - așa de timid.

Но старость — это Рим, который Dar bătrînețea este Roma care
Взамен турусов и колес În loc de vorbe goale
Не читки требует с актёра, Cere de la actor nu citire,
А полной гибели всерьёз». Ci moarte deplină, pe bune.

Nu știu ce puteri date de sus mai am. Dar nu pot ridica brațele și spune:«Gata, plec, nu mai pot». Nu, nu-mi doresc să mor pe scenă, dar voi juca cît voi mai avea puteri.

Lidia Ceban