Svetlana Toma: «Vreau ca la Chișinău să abunde nu doar publicitatea, ci și avizele filmelor noi»

Svetlana Toma: «Vreau ca la Chișinău să abunde nu doar publicitatea, ci și avizele filmelor noi»

S-a încheiat cel de-al zecelea Festivalul-laborator Internațional al Teatrelor de Cameră și Mini-Spectacole, Moldfest. Rampa.Ru, care a întrunit nu numai numeroase colective din diferite țări, dar și multe staruri.


Unul dintre cele mai spectaculoase evenimente din cadrul festivalului a fost Serata de creație a Svetlanei Toma - favorita publicului nostru, Artistă a Poporului din RM și Artistă Emerită a FR. S-a produs în multe pelicule cinematografice cunoscute («Poienile roșii», «Cadavrul viu», «Lăutarii», «Casă pentru Serafim», «Blînda și tandra mea fiară », «Cuvioasa Marta», «Suvenir pentru procuror», în total peste 70 de lucrări), dar recunoașterea mondială i-a adus-o rolul Radei în filmul «O șatră urcă la cer», care a devenit un fel de carte de vizită a actriței.


…Flori de la președinte, buchete de la numeroși prieteni și admiratori, cuvinte de recunoștință și mulțumiri, aplauzele și zîmbetele publicului.


 Svetlana Toma arată extraordinar, este plină de farmec și deschisă pentru comunicare. Recunoaște, că ar vrea să vorbească limba maternă, ceea ce a și făcut cu multă plăcere - a trecut de la rusă la moldovenească. A depănat amintiri, a interpretat cîntece moldovenești, rusești, țigănești, a recitat poezii ale poeților contemporani și capodopere ale epocii de argint, iar la finalul serii a răspuns la întrebările site-ului Noi.md.

Așadar, iată ce a spus Svetlana Toma: 

Despre influența personalităților puternice asupra sorţii


În viață, am avut marele noroc să-l cunosc pe Emil Loteanu. Fără el, viața mea ar fi fost cu totul alta. El nu numai că mă filma în peliculele sale cinematografice. Atît timp, cît a fost în viață, soarta mea, succesele și insuccesele mele nu i-au fost indiferente, de el ține și formarea mea profesională, și perceperea lumii, și relațiile personale.


Era în 1965. Am absolvit școala medie și intenționam să merg la Facultatea de Drept. Stăteam în stație vizavi de Cinematograful ”Patria”, și s-a apropiat de mine un bărbat, care m-a întrebat: «Domnișoară, ai vrea să te filmezi?» Ulterior am înțeles, că era Mihai Bădicheanu, care l-a jucat apoi pe tatăl meu în ”Poienile roșii”.


Tot atunci, într-un costum alb, tînăr, frumos, cu pas ușor a apărut Emil Loteanu. Și Mihai Bădicheanu a exclamat: «Emil, mi-am găsit o fiică!


La început nu prea înțelegeam ce le trebuie de la mine, mă eschivam, însă femeia din mine a învins și a doua zi acasă la mine a sosit o delegație întreagă de la studioul cinematografic, pentru a le cere mătușilor mele permisiunea de a merge la probele cinematografice.


Și iată că în micuța curte chișinăuiană, unde locuiau familia Ivanov și madam Piskarevker, și madam Varum, și madam Levandovskaia, toată lumea discuta acest eveniment neobișnuit, și chiar era gata să asiste la probele mele cinematografice, împreună cu mine și cu mătușile mele. Au urmat probele foto, apoi a fost nevoie de permisiunea părinților mei, deoarece eu încă nu aveam 18 ani.


Și iată că peste șapte zile mă aflam deja pe platoul de filmare, și viața mea s-a schimbat total.


Loteanu nu era un om, era un fulger globular! Îi încărca cu o energie neverosimilă pe toți, iar acei, care îl înconjurau erau toată ziua conectați la o rețea de 220 volți. Mai mult decît atît această energie, care există pe ecran în filmele sale, depășeşte dimensiunile peliculei cinematografice și intra în inimile oamenilor. De aceea filmele lui trăiesc și azi.


Loteanu s-a dovedit a fi bun de saftea. El a descoperit mai multe nume pentru cinematografia moldovenească și cea sovietică. Victor Soțchi-Voinicescu, minunatul Grigore Grigoriu, care a jucat în toate filmele lui Loteanu, Mihai Volontir, Maria Sagaidac și alții… Și mie mi-a deschis ușa spre lumea uimitoare, minunată, misterioasă, numită cinematografie.


Despre minunea cinematografiei


Cinematografia este mereu o taină. Primești rolul, începi munca, dar nu poți ști cum se va termina această navigare spre necunoscut. Vei reuși sau nu? Se va întîmpla o minune sau ba?


Iată «O șatră urcă spre cer» a fost o veritabilă minune. 112 țări din lumea întreagă au cumpărat dreptul de a rula această peliculă! Este un record, care nu a putut fi depășit de nicio altă peliculă sovietică. Imediat după lansare i-a fost decernat Premiul Mare al Festivalului Internațional de Film din San Sebastian – «Cochilia de aur», după care – alte numeroase premii.


Am certitudinea că însuși Dumnezeu a fost cu noi la realizarea acestui film. Filmările au avut loc în aer liber, iar pe parcursul celor patru luni de filmări nu a căzut niciun strop de ploaie! Toate au mers bine atunci. Și țiganii erau minunați, cu care se putea isprăvi doar Loteanu, și minunata muzică a lui Eugen Doga, și nemaipomenita însuflețire spirituală și de creație a grupului de filmare.


Despre conlucrarea cu Iacob Burghiu


Am debutat la Loteanu, dar am lucrat și cu alți regizori moldoveni. Spre exemplu, cu Iacob Burghiu am lucrat la «Casă pentru Serafim», unde am interpretat rolul Sofiicăi, o fetiță de la țară. Mi-a rămas în memorie ca un om mare, de nădejde, bun, liniștit, neconflictual. Nici în timpul filmărilor, nici înainte, nici după nu am auzit să ridice vocea, nu l-am văzut să se înfurie. Este o mare raritate pentru un regizor – să controleze procesul de filmare și să-și păstreze calmul și prezența de spirit.


Despre dragoste în cinematografie


Artiștii trebuie să se îndrăgostească reciproc? O întrebare complicată.


Acum nu mai este, dat înainte, pe vremuri, exista Consiliul artistic, care avea sarcina să urmărească încă din perioada probelor cinematografice în ce măsură artiștii se potrivesc din punct de vedere psihologic, astăzi am spune – energetic. În special, personajele, care urmau să interpreteze un cuplu – de familie sau de îndrăgostiți. Era monitorizat acest aspect, căci au existat cazuri de nepotrivire emoțională și atunci pelicula era sortită eșecului.


De aceea, desigur, dacă lucrezi cu o persoană este neapărat nevoie să existe o simpatie față de partener. Altfel, e imposibil să apară acea scînteie, care i-ar face pe spectatori să participe la acțiunea, care se desfășoară pe ecran.


Mi s-a întîmplat şi mie să am o asemenea nepotrivire, nu voi numi însă nici filmul, nici actorul. Adică, aveam o idiosincrazie pentru acel actor, nu-l suportam. Cred că era un sentiment reciproc. Nu ne potriveam deloc nici energetic, nici emoțional, aşa că nu am putut juca convingător niște relații, sentimente reciproce. Și filmul a fost o nereușită.


Așa că pe atunci acest aspect era abordat foarte serios. Azi însă, cu regret, eu văd adesea că eroii nu se potrivesc, eu nu-i simpatizez, nu-mi pasă dacă vor fi sau nu împreună. Da trebuie să fie invers! Trebuie să fie așa, ca în clipa unirii eroilor spectatorul să primească o anumită încărcătură emoțională. În caz contrar, la ce bun să faci filmul?


Despre prietenie 

Prefer să am prieteni, nu prietene. Un prieten este mai de nădejde ca o prietenă. Cea mai bună și dragă persoană a mea aici, la Chișinău, este Margarita Ivanuș (interpretă, Artistă a Poporului din Moldova– n.r.), Rita, cu care am parcurs o cale lungă.


Acum, locuim în orașe diferite, dar nu contează. De fiecare dată, venind la Chișinău, dacă am nevoie de ajutor în organizarea călătoriei, întotdeauna mă ajută Rita – o persoană inteligentă, de nădejde, energică.


Despre fericire


Am 71 de ani și nu-mi ascund vîrsta. Am trăit o viață lungă, fericită, interesantă. Da, sunt o persoană foarte fericită. Fericită m-am născut, că m-am născut în dragoste. Că am trăit în acest oraș, în care soarele nu frige, ci mîngîie. Că l-am cunoscut în viață pe Emil Loteanu. Că am avut ocazia să lucrez cu așa actori celebri, ca Innokenti Smoktunovski, Oleg Basilașvili, Oleg Iancovski, Margarita Terehova, Serghei Șakurov, Oleg Vidov, Nicolai Karacențev. Alături de asemenea personalități volens-nolens ești influențată de talentul, intelectul lor și asta este minunat.


Despre Moldova


Întotdeauna îmi declar dragostea pentru Moldova, oriunde m-aș afla. M-am născut la Chișinău, am trăit la Drochia, la Bălți, în satul Iliciovca tatăl meu a fost președinte de colhoz și a adus acest colhoz de la delăsare la prosperare, lucru pentru care a fost decorat cu ”Insigna de onoare”. Mă mîndresc cu părinții mei, îi sînt foarte recunoscătoare mamei, care educată fiind într-o familie de intelectuali, ca o decembristă adevărată a mers după tatăl meu într-un sat sărac și îndepărtat.


Am crescut la țară, unde alergam desculță prin colb, mîncam o ceapă cu pîine, după care mă jucam toată ziua. A fost o copilărie minunată – desculță, veselă, uneori înfometată, dar minunată!


Acum fiecare revedere cu orașul natal este ca un cadou. Da, Chișinăul s-a schimbat mult. Ceva a dispărut, altceva a apărut. Așa e soarta tuturor orașelor. Dar aici este tinerețea mea, prima dragoste, aici își duc somnul de veci părinții mei, aici trăiesc prietenii mei. Aici jumătate de oraș erau rudele mele.


Despre cinematografia moldovenească contemporană


Din păcate, nu cunosc cinematografia moldovenească contemporană. Nici nu știu dacă există sau ba. Poate, există. Poate, există oameni talentați, care creează ceva, dar eu nu văd creațiile lor. Ele nu-s prezente în cinematografe, la festivalurile unde particip și pot viziona niște filme noi eu tot nu am văzut filme moldovenești…


Vă spun sincer, regret faptul că azi cinematografia moldovenească ca artă, care a avut secolul său de aur, a dispărut. Este adevărat, că un secol de aur nu poate fi veșnic. Dar mereu trebuie să răsară niște lăstari, trebuie să fie ceva. Mai ales că aici artiști talentați au existat întotdeauna! Erau actorii teatrului «Luceafărul» sau ai Teatrului Național, sau ai celui Dramatic Rus „A. Cehov, sau ai Teatrului ”De pe strada Trandafirilor” al lui Harmelin. Acum jumătate de an am fost la jubileul de 40 de ani al acestui teatru și am vizionat un mic fragment din spectacolul «Liovușca», în care evoluează o mare actriță a teatrului rus. Colega mea, Liudmila Colohina. Nu mi-am putut reține lacrimile, așa de pătrunzător a fost… Este doar un exemplu, dar aici trăiesc și muncesc nenumărați actori minunați. Ei trebuie să fie solicitați!


De aceea, aș vrea ca în capitala mea preferată, Chișinău, să poată fi văzută nu numai publicitatea mărfurilor, dar spre exemplu – afișe care anunță apariția unor noi filme. Căci țara, repet, este bogată în talente. Astăzi am mers pe străzile orașului și am văzut un număr neverosimil de fețe tinere, minunate. Îngrijiți-vă talentele, păstrați această bogăție.


 Material pregătit de Svetlana Derevşcicova


 


Citește-ne pe Twitter, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Mai multe

Sondaj Toate

load