X 
Incendii stiri: 558
Criza energetică stiri: 1669

Snejana Pîslari: dacă un compozitor se teme să concureze cu cineva, el nu trebuie să meargă în profesie

31 oct. 2022,, 08:55 (reactualizat 31 oct. 2022,, 18:01)   Interviuri
5239 0

Pentru ascultătorul neinițiat, este o taină cum oamenii compun melodii. O taină și mai mare este faptul, că în sec. ХХI există oameni care compun muzică academică, caută noi tehnici și noi forme pentru această artă, cea mai abstractă dintre toate. Prin ce se deosebește muzica nouă de cea ”veche”, clasică, poate oare în prezent arta compoziției să aducă faimă mondială, poate oare tăcerea deveni operă muzicală? La aceste și multe alte întrebări pentru site-ul Noi.md răspunde compozitoarea Snejana Pîslari, membră a Comitetului de conducere al Uniunii Compozitorilor și muzicienilor din Republica Moldova, doctor în arte și culturologie, docentă la Academia de muzică, teatru și arte plastice.

Sincer vorbind, m-a uimit faptul, că la noi în Moldova cineva mai compune muzică academică instrumentală. Eu credeam că aceasta ține deja de trecut. Cine-s acești oameni și pentru cine muncesc ei?

În Moldova muzica academică are tradiții vechi, și este bine că ele continuă. În prezent în țara noastră există compozitori care scriu activ și-s interpretați, și îi voi numi cu plăcere. Președintele de onoare al Uniunii compozitorilor din RM Ghenadie Ciobanu; președintele Uniunii compozitorilor din RM Pavel Gămurari; secretarul Uniunii compozitorilor RM Vlad Burlea; compozitorul și dirijorul Vladimir Ciolac, profesor la Academia noastră de muzică; Vladimir Beliaev, care un timp îndelungat a ocupat funcția de președinte al Uniunii. Avem compozitori tineri, care compun azi muzică de cele mai diferite genuri: Valeria Barbas, Natalia Rojcovscaia, Lidia Ciubuc, Veronica Ciobanu. Avem compozitori începători, dar care deja au reușit să se impună la forumurile și concursurile internaționale – Mihail Rotari, Marta Gîncu, Andrei Ghițman.

Pentru cine compun muzică compozitorii contemporani? Desigur, pentru ascultători, și recentul festival Zilele Muzicii Noi au arătat, că acest format este interesant, că el adună publicul interesat, provoacă dialoguri între compozitori, interpreți și ascultători. Este o artă, care își are deja cercul de admiratori fideli, numărul cărora crește an de an.

Un singur exemplu. Acum niște ani, la Filarmonica Națională, care mai exista pe atunci, a avut loc concertul jubiliar al celebrului nostru maestru Gheorghe Mustea. Sala era nu plină – arhiplină. Era imposibil să nimerești acolo, așa de mare era interesul publicului pentru opera acestui compozitor.


Mi se pare că trăim timpuri, în care este ascultată doar muzica ușoară sau, în cel mai bun caz, coloanele sonore ale peliculelor cinematografice. Ei, și un mic strat de cunoscători ascultă clasica. În ce măsură este solicitată muzica academică?

Orice muzică își are admiratorul. De regulă, ascultătorul care este deschis artei muzicale în general, este interesat de diverse genuri. Uneori o persoană care a fost odată la un concert de muzică academică devine interesată de acest gen și omul devine pasionat.

Ce presupune noțiunea «muzica nouă», în afară de constatarea faptului că ea este creată anume acum? În ce constă noutatea ei?

Există două noțiuni diferite: new music - cea care este compusă în vremea noastră, și contemporary music. Anume contemporary music formează acel limbaj nou, cu ajutorul căruia compozitorii academici contemporani comunică cu ascultătorul. Desigur, pe parcursul istoriei muzicii acest limbaj s-a tot schimbat mereu. Și limbajul muzicii noi este foarte diferit. Pentru mine, să zicem, actuala noutate muzicală înseamnă, înainte de toate, miza pe personalitatea de creație a compozitorului însuși, pe exprimarea eu-lui său individual, nu în garnitura unor trucuri sau clișee, care ne fac să înțelegem că este vorba de muzică contemporană.

Ce tendințe, genuri există în muzica academică nouă?

Tradiționalele genuri de muzică simfonică, de cameră, teatrale sunt solicitate și azi. Unde mai pui că azi muzica modernă lucrează activ la intersecția artelor. Se fac experimente cu electronica, apar proiecte care unesc muzica vie, sunetul electronic, arta video – am putut deja vedea aceasta. Recent, în cadrul festivalului a avut loc un concert cu muzică de cameră, care a arătat că limbajul artei muzicale moderne este foarte vast: în operele compozitorilor se fac auzite ecouri de rock, jazz, folclor și chiar romantism.

Compozitorilor contemporani nu li-i frică să concureze cu cei clasici? Sau e ceva incomparabil?

Eu cred că, dacă un compozitor se teme de concurență, el nu trebuie să meargă în profesie. În viziunea mea, compozitorul contemporan este o persoană pregătită pentru provocări, experimente, pentru radicalism chiar, și într-o măsură oarecare este gata să le arunce clasicilor mănușa. De aceea nu cred că noi concurăm cu clasicii. Noi învățăm ceva de la ei, uneori intrăm în discuții, dar îi percepem ca pe părinții noștri. Căci arta modernă a apărut sau ca o continuare a tradițiilor, sau ca un fel de negare a trecutului.

Un compozitor contemporan poate oare fi la fel de popular ca Mozart, să zicem? De ce e nevoie pentru asta?

Eu cred că poate! Chiar dacă sună paradoxal, reieșind din faptul că contemporary music – este muzica sălilor mici. Totul depinde de gradul de comunicativitate a muzicii compozitorului, de aceea în ce măsură lucrările lui pot găsi răsunet în sufletul ascultătorilor. În plus, mulți compozitori considerați academici și-au încercat puterile în sfera muzicii aplicate. Unii au devenit renumiți anume grație acesteia.

De exemplu?

De exemplu, Alfred Schnittke este cunoscut publicului larg ca autor al muzicii pentru filmele , «Povestea rătăcirilor», «Maestrul și Margarita» (în regia lui Iurii Cara), «Echipajul», «Cum țarul l-a însurat pe arap» și multe altele. Într-o perioadă de timp el credea că muzica aplicată este doar o sursă de venit. Ulterior a conștientizat, că nu are sens să divizeze muzica pe care o compune pentru scena academică de cea compusă pentru cinematografie. Aceste două laturi ale talentului său au tangențe, și noi nu mai percepem un Schnittke - cineast și Schnittke - academic. Noi îl percepem ca pe un compozitor unic.

Pot aduce exemplul lui Philip Glass – clasicul minimalismului muzical, care a compus muzica pentru zeci de filme. În general, dacă vizionăm un film conceptual, noi înțelegem că muzica academică folosită acolo, anterior predestinată unui cerc îngust de cunoscători și admiratori, practic devine populară, dat fiind că ajunge la ascultători prin secvența video, prin prezentarea regizorilor.

Această listă poate fi continuată și continuată. Celebritatea mondială Ennio Morricone a început ca reprezentant al muzicii avangardiste, dar pe urmă a mers în muzica cinematografică. Și cunoscutul Astor Piazzolla a început cu experimente pur academice. Dar mentorul lui, Nadia Bulanje, i-a spus: «Stravinski deja există, Bartok există, Ravel există, însă Piazzolla este unic. Compune tangouri!» Ca pedagog, ea a făcut un pas foarte corect și a descoperit lumii un Piazzolla așa cum «l-a creat Dumnezeu».

Pentru mine muzica academică modernă s-a termina cu acel Schnittke, Edison Denisov și Sofia Gubaidulina. Dar asta era acum 40 de ani. De atunci, încotro au mers compozitorii?

Compozitorii se află mereu în căutare, iar cel care caută neapărat va găsi. Fiecare dintre noi are sfere de căutare total diferite. Deseori în creația lor compozitorii riscă să îmbine lucruri total incompatibile. Evident, multe depind nu de direcția în care lucrează compozitorul, da de personalitatea lui.

Ce credeți despre muzica atonală? Sau de «4.33» a lui Cage – pianistul pur și simplu șede tacit pe scenă timp de 4 minute și 33 de secunde? E ceva de genul «Pătratului negru», doar că în muzică?

Eu cred că muzica atonală a devenit nu un protest, ci un fel de încheiere a epocii Romantismului, cu melodia, armonia, culorile lui orchestrale complicate. Dar iată în «4.33» eu personal nu văd un protest. Cel mai probabil, John Cage avea altă sarcină – să creeze propriul «manifest al tăcerii muzicale». În timp ce pianistul șede în fața pianului fără a scoate barem un sunet timp de 4 minute și 33 de secunde, prin zgomote răzlețe sala creează propria atmosferă sonoră. Această operă a întruchipat ideea importantă pentru a doua jumătate a sec. ХХ că orice sunete pot reprezenta și compune muzică. Într-o măsură oarecare acesta este și procesul invers de interacțiune dintre interpret și ascultători. Nu cred că Cage a epatat publicul – el doar a descoperit un nou parametru muzical, în care noi învățăm să ascultăm spațiul și pe noi înșine.

Dar asta o poți face o singură dată…

Nu. Pentru că de fiecare dată atmosfera sonoră din sală este diferită, și această operă, chiar dacă pare straniu, nu poate fi repetată de două ori absolut la fel.

Următoarea mea întrebare e pentru Dvs. - criticul de artă. Ține de clasici. Într-una din emisiunile sale Mihail Kazinik spunea, de exemplu, că contemporanii îl credeau pe Ceaikovski primitiv, prea sentimental și dulceag. Adică, un fel de Stas Mihailov al sec. ХIХ. Poate, noi în general interpretăm greșit clasica? Poate, în sec. ХХI ea trebuie percepută cu totul altfel?

În acest context, îmi amintesc de Faina Ranevscaia, care i-a spus persoanei ce se lamenta că «Madona Sixtină» nu a impresionat-o: «Ea însăși alege pe cine să impresioneze ». Așa e și cu clasicii, și cu același Ceaikovski. Să începem cu aceea, că el are multă muzică diversă: și foarte bună, și mediocră. Adică, a fost un compozitor destul de neuniform.

Dar tot ce ne-a lăsat a intrat în tezaurul clasicii mondiale. Muzica lui – fină, bine compusă și, apropo, foarte contemporană, atinge strunele cele mai ascunse ale sufletului ascultătorului, ea și azi ne este aproape și ca rezonanță, și ca tematică umană. Mai contează și cine o interpretează. Pentru ca lucrările unui sau altui compozitor să obțină un răspuns demn al publicului, muzicianul trebuie să se scufunde în lumea operei, să o simtă, să găsească propria interpretare convingătoare.

Iar despre aceea dacă trebuie sau nu în sec. XXI să citim altfel clasica – ea oricum este citită altfel. Se explică prin noua abordare, noua percepție a timpului, chiar și la nivel fizic. Să zicem, operele din epoca baroco , sau operele lui Wagner, care durau 4-5 ore, altă dată oamenii le percepeau foarte liber. Ei puteau sta liniștiți 4-5 ore, pentru a asculta operă.

… pentru că nu răsfoiau rețelele sociale …

Și din această cauză. Ei nu erau împovărați de acel conținut, care ne însoțește volens-nolens.

Să vorbim nițel despre Dvs. Cum ați devenit compozitoare?

Probabil, muzicalitatea am moștenit-o de la părinți, deși muzicieni de profesie în familie nu au fost. Muzica mă preocupa de la 4 ani , deoarece aveam acasă un pian – sora a absolvit școala muzicală. Notele muzicale le-am învățat înaintea literelor, căci ele-s doar 7. Compuneam niște melodii simple și îmi plăcea să o fac. La șase ani am mers la școala muzicală și în anii de studii am participat la concursurile de compoziție. La 14 ani am făcut alegerea, căci am înțeles că vreau să fiu muziciană. Am mers la școala muzicală ”Neaga”, apoi – la Academia de muzică, unde am învățat la Pavel Borisovici Rivilis, cunoscut compozitor-clasic moldovean, creația căruia a fost înalt apreciată de Svetlanov, Șostakovici, alți artiști remarcabili.

Am făcut studii în anii 90, pe atunci se credea că muzica nu este profesia care te poate hrăni. Dar eu am rezistat, căci aveam principii. Eu ziceam că este o chestiune de onoare să-mi închei studiile și să obțin profesia, și nu am regretat aceasta niciodată. Cred că Dumnezeu mi-a dat direcția corectă în viață și a făcut așa, ca în calea mea de creață să apară persoane, care au făcut din cariera mea una împlinită. De altfel, cariera de creație este ceva secundar. Primar este faptul, că aceste persoane m-au format ca personalitate.

Ați pomenit deja despre festivalul «Zilele muzicii noi», desfășurat recent la Chișinău. Cum credeți, a fost o reușită?

Cred că da. Festivalul a fost și este în continuare forumul concertistic principal, care permite compozitorilor autohtoni să prezinte publicului cele mai noi realizări muzicale ale lor. E dificil să spun ce țară nu a fost reprezentată în anii de existență a festivalului. Anul acesta, la ediția 31 au participat muzicieni din România, Danemarca, Suedia, Ucraina și, desigur, Moldova. Această «geografie muzicală» denotă mediul cultural în care se află azi lumea.

Și care este el?

Cel puțin, multe din lucrările care au răsunat în cadrul festivalului ne-a convins, că muzica contemporană , la anumite etape, se îndepărtează de niște experimente radicale, iar termenul «experiment» a fost înlocuit cu noțiunea mai puțin dură «căutări creative». În spatele acestor căutări vedem compozitori, interpreți, idei foarte interesante. Pentru că, de regulă, o lucrare bine compusă oferă mult mai mult sens, ca cel pe care compozitorul l-a pus inițial. O asemenea saturație de semnificații am avut și în acest an: panorama muzicii noi a atras prin diversitatea proiectelor muzicale, care au atras atenția profesioniștilor și a unui cerc larg de iubitori ai artei contemporane.

Merită să vorbim aparte despre interpreții care au participat la festival. Este satisfacția noastră, «fondul de aur» al nostru, echipa noastră fidelă, căreia îi mulțumesc nespus pentru sprijinul creativ și profesionalismul înalt.

Știu că în cadrul festivalului a răsunat lucrarea Dvs. pe versurile lui Brodski. Vorbiți-ne despre ea, vă rog.

Este o lucrare pentru orchestra de cameră (vioară, clarinet, flaut, violoncel). Se numește «Cinci versete ale lui Brodski». Este un omagiu adus creației poetului, care mi-a plăcut întotdeauna.

Dar Brodski este un poet foarte complex și bărbătesc

Și bine că-i foarte complex și foarte bărbătesc. Mi s-a părut incorect să introduc acolo vocea interpretului. Carisma și ritmica poeziei lui Brodski, felul în care-și citea el însuși versurile, n-a lăsat deloc șanse compozitorului. De aceea eu am mers pe altă cale. Lucrarea a fost întitulată așa, deoarece din cinci poezii selectate de mine a fost luat un singur vers, care nu doar a fost introdus în titlul lucrării – a servit drept racursiu pentru a privi un tablou. Înainte de concert am împărțit ascultătorilor programe, în care figurau aceste poezii cu «versetele » subliniate de mine, pentru ca ascultătorul să-și închipuie și «tabloul» în întregime, și «racursiul» ales de mine.

Procesul de creație a fost pentru mine foarte neobișnuit. Mi-am propus o sarcină destul de dificilă: să mă îndepărtez de clișeele muzicii contemporane și de cele care întruchipează muzical creația lui Brodski în întregime. Noi trebuie mereu să ocolim inerția ascultătorilor măcar cu o jumătate de pas. Trebuie nu să epatăm publicul, ci să nu-i îndeplinim așteptările.

Dar atunci este distrus principiul «bucuria recunoașterii», adică satisfacția omului care aude ceva deja cunoscut lui.

Este important ca ceea ce faci să depășească aceste așteptări, pentru ca bucuria noului și a neașteptatului să fie mai presus ca bucuria recunoașterii. Vorba lui Ostap Bender: «V-au mințit, V-au dat o blană mult mai bună». Așa și aici.

Procesul repetițiilor a fost foarte atractiv, pentru că am lucrat cu muzicienii așa, cum lucrează un regizor cu actorii. Eu nu voiam ca ei să ilustreze notele, eu aveam nevoie de întruchiparea muzicală și actoricească a ideii, de «teatralizarea sunetului». În orice caz, interpretarea concertistică mi-a permis mie ca compozitor să văd încă o latură a propriei opere, să descopăr nuanțe suplimentare, la care în timp ce lucram nu am cugetat. În rezultat am obținut un experiment neobișnuit. Plastic, fin, pe muchia muzicii, actoriei, teatrului, - adică, o sinteză a diferitor genuri de artă.

Și ultima întrebare: dacă doriți să cîntați, ce anume alegeți?

Bună întrebare De fapt, eu nu cînt. Nu am voce. Dar dacă stau acasă, foarte rar ascult muzică pe post de «fundal», pentru mine cel mai bun fundal este tăcerea, liniștea. Dar dacă ascult, atunci muzica cea mai diferită, de la gregorianica bisericească a sec. VIII-IХ la rock progresist. Nu am stereotipuri de genul că eu, ca compozitoare, trebuie să ascult doar ceva anume. Orice material sonor, care găsește răsunet în mine, îmi este interesant și este demn de atenția mea.

A intervievat Svetlana Derevscicova

3
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ar trebui să demolăm monumentele din perioada sovietică?
Azi am văzut în vis un ARMISTIȚIU SLAVON!Сандуляк Владислав
Cartea neamuluiКатрук Валерий