Poetica bunătății

Acest interviu are deja douăzeci de ani. A fost publicat în primul număr al revistei «Современная Книга» în iunie, 2000. Însă cugetările lui Iacob Burghiu – regizorul, poetul, creatorul, – sună surprinzător de proaspăt, contemporan. Probabil, anume asta îl deosebește pe un artist veritabil de toți ceilalți – capacitatea de a simți profund și de a intui niște lucruri importante. În anul care vine, 2021, Iacob Burghiu ar fi împlinit 80 de ani.

Svetlana Paicova-Burghiu, mezzo-soprana cu voce de argint

- Domnule Burghiu, tema discuţiei noastre de astăzi este poezia. Dar iniţial aş vrea să ştiu cum reuşiţi să împăcaţi într-o singură persoană regizorul, prozatorul, poetul şi omul politic acum, cînd activaţi în calitate de consilier prezidenţial în problemele culturii?

- Cel mai puţin mă consider om politic. Însă şi politica îmi oferă posibilitatea să fac ce mă îndeamnă inima. Susţin tot ce conţine omenie. Atunci însă cînd în spatele intenţiilor, hotărîrilor şi acţiunilor cuiva intuiesc ceva dubios şi inuman, mă pronunţ categoric împotriva lor. Astăzi, experienţa mea de regizor, de scriitor şi de om mă ajută să depistez cu uşurinţă gradul de sinceritate al omului, precum şi diferenţa dintre declaraţiile sterile şi faptele reale. Dintre proiecţia de pe ecran şi ceea ce rămîne în afara cadrului. Cînd omul ascunde ceva, surprind imediat acest lucru.

- Şi ce încearcă omul să ascundă?

- De obicei omul ascunde răutatea, lăcomia. La suprafaţă totul pare foarte decent. O examinare mai atentă, însă, evidenţiază lipsa acelui minimum de bunătate, indispensabil atît pentru viaţa normală a individului, cît şi a poporului, pentru o evoluţie spre mai bine, inclusiv a culturii. Relaţiile dintre oameni se bazează fie pe afaceri, a căror esenţă rămîne neschimbată, fie pe sentimente curate, de exemplu, pe o amiciţie veritabilă. Prietenia oamenilor de afaceri se întemeiază pe interes şi de aceea este de obicei fragilă, vizînd acea persoană, a cărei prietenie îţi oferă unele avantaje. În timp ce adevărata prietenie se bazează pe valori universale, pe acele calităţi, datorită cărora umanitatea se menţine de-a lungul mileniilor. Mă asociez cu cei care cultivă sentimentul omeniei, precum şi valorile necesare pentru edificarea unui viitor mai bun. Şi acest lucru îmi permite să mă simt cu adevărat liber.

- Aveţi faima de a fi, în multe privinţe, o "cioară albă"...

- Nu ştiu, nu ştiu... Nu cred că anume eu aş fi cel mai indicat să mă pronunţ în această privinţă. Ştiu numai că am, ca punct de reper, un principiu simplu: să-ţi asculţi inima, şi nu vei da greş. Vei putea munci liniştit, vei putea parcurge liniştit strada, vei putea dormi liniştit. Nu-ţi va fi teamă de nimeni, mă înţelegeţi? Şi atunci vei putea trăi împăcat cu tine însuţi. Cu ajutorul puţinului pe care mi l-a dat Dumnezeu, eu caut şi fac ceea ce este frumos. Caut acea relaţie cu oamenii şi între oameni, în care se manifestă frumosul şi omenia.

- Din punctul de vedere al regizorului, actuala Dumneavoastră activitate este interesantă? Este un spectacol de talent?

- Se spune pe bună dreptate că viaţa, în genere, este un spectacol. Oamenii interpretează anumite roluri. Le interpretează chiar şi cei care nu doresc să se evidenţieze. Precum în viaţa noastră cotidiană, în politică măsura tuturor lucrurilor este responsabilitatea. în politică însă povara responsabilităţii este mult mai mare.

Iscusinţa de a-ţi asuma sau de a încredinţa altora acea doză de responsabilitate, care să corespundă întru totul posibilităţilor fiecăruia, este un adevărat talent. Societatea noastră este foarte bolnavă. Nimeni nu bănuia că revenirea la relaţiile bazate pe proprietatea privată va declanşa în om, într-o măsură atît de mare, sentimente care timp îndelungat s-au aflat sub imperiul fricii. S-au dezlănţuit din plin diferite porniri josnice, animalice.

Vechii daci cunoşteau secretul unui medicament preparat din seminţele unor ierburi sălbatice. Le aruncau în lacurile tulburi, murdare şi apa se purifica şi devenea bună de băut. Un politician autentic, după mine, trebuie nu atît să repare lumea, cît s-o asaneze.

- Nu cumva consideraţi că lumea în care trăim este iremediabil bolnavă şi că răul este o trăsătură înnăscută a acestei lumi şi a omului?

- Sînt absolut convins că omul se naşte, avînd în el şi binele, şi răul. Opţiunea lui depinde de mai mulţi factori, dar în special de geneza sa, de ceea ce-i lasă moştenire generaţiile anterioare. Dar depinde şi de lumina ce pogoară peste el din ceruri în acel moment, precum şi de felul în care societatea înţelege să profite de această şansă divină.

- Dar cum credeţi, în prezent ţara noastră se află sub semnul luminii sau sub semnul întunericului?

- Noi trecem printr-o perioadă de grele încercări. Există forţe negre şi nesăţioase, care nu se gîndesc decît la sine şi la animalul din ele. Uneori ajungi să crezi că ceva nu este în regulă pe acest Pămînt. S-ar părea că ceva nu e în regulă în privinţa codului genetic al omului, ceva nefiind programat iniţial.

- Şi cine ar fi regizorul acestui spectacol?

- Nu cred să fie Dumnezeu... Deşi, totul de la Dumnezeu vine, totul se face întru binele omului. Dar probabil mai sînt şi alte forţe.

- Acum cucereşte tot mai mult teren ideea cum că omenirea este victima unor extratereştri energofagi din genunile Universului.

- Uneori parcă intuiesc ceva de genul acesta. Te întrebi: cum se face că îndată ce omenirea e pe cale să atingă un nivel real de prosperitate, imediat o forţă devastatoare se abate asupra ei. Cînd fructul încă n-a dat în pîrg, sau abia începe să se pîrguiască, ajungînd la o anumită treaptă a înţelepciunii. Poate că, într-adevăr, cineva are nevoie de energia noastră. Simţi muşcătura... Aceasta nu poate veni de la Dumnezeu, căci Dumnezeu dă.

- Ce forţă ar fi în stare, în opinia Dumneavoastră, să stabilească un echilibru în destinul omului în societate, în lume?

- Numai cultura poate asigura acest echilibru, dar nu una de suprafaţă, nu simpla cărturărie, ci cultura moralei şi a credinţei. Frica de Dumnezeu. Mă refer la o frică anume, care ne face mai buni. Care ne învaţă, că pentru toate va trebui să răspundem. Care ne face mai responsabili în toate acţiunile noastre. Pe de altă parte, cred că există forţe care, tot aşa, precum se întîmplă în natură, cînd după o secetă devastatoare, în mod inexplicabil, vine ploaia şi totul începe să înverzească, şi ele, aceste forţe, vor conduce la renaşterea societăţii.

- Şi care anume sînt aceste forţe?

- Nu ştiu ... Progresul lumii îl asigură personalităţile. - De unde să apară aceste personalităţi, dacă toţi sînt educaţi după acelaşi calapod? - Ele deja există. Au apărut tot aşa, precum după o secetă se înfiripă noile plantule.

În istoria Romei a existat un moment cînd, după nesfîrşitele războaie ale lui Romulus, s-a ivit un om care a declarat: "Eu vreau pace". Regele Numa Pompilius a stabilit obiceiuri şi reguli noi. în întreaga ţară s-a instaurat pacea. Cu ce, însă, s-au încheiat toate acestea? Cînd Numa Pompilius s-a petrecut din viaţă, cărţile lui, căci el era şi scriitor, au fost depuse împreună cu el în sarcofag. Nimeni nu avea nevoie de cărţile lui înţelepte. Interesant e că, după un timp, cînd romanii au deschis mormîntul, în el nu se mai aflau nici rămăşiţele pămînteşti ale lui Numa Pompilius, nici cărţile lui, iar lumea a luat-o pe vechea cale a războaielor, a distrugerilor.

- În acest caz, la ce aspiră omenirea? De ce are o memorie atît de scurtă?

- Noi studiem prost şi asimilăm inadecvat experienţa istoriei universale, istoria religiilor. Am fi alţii dacă, înainte de toate, am studia oricît de sumar specificul spiritului uman. Oamenilor, adesea, le convine să trişeze, să aleagă din istorie doar ceea ce le convine în situaţia dată. De aceea istoria se repetă mereu: aceleaşi păcate, aceleaşi rătăciri, totul se repetă... Acelaşi animal de pradă se trezeşte în noi...

- Poate s-ar cere nişte seminţe noi?

- Posibil... De fapt ar trebui să facem bine celor din preajma noastră, şi atunci toate se vor aranja. Şi în vremuri de restrişte, cînd ne este dat să trecem prin cele mai grele încercări, trebuie să făurim binele, fără să aşteptăm vreo recompensă. Trebuie să trăieşti cu sentimentul că de fiecare dată creezi ceva. Biserica trebuie mai întîi construită înlăuntrul nostru. Şi atunci poţi face faţă tuturor încercărilor.

- Să luăm totul de la început? Oare e chiar atît de mare, de fapt, deosebirea dintre modul în care trăim acum şi cel în care trăiam sub regimul sovietic, cum se trăia cu o sută, două sute, o mie de ani în urmă ?

- Dacă vom compara perioada sovietică şi perioada ulterioară perestroikăi şi proclamării suveranităţii noastre, nu s-a schimbat nimic. Au apărut multe ţări noi, dar, în esenţă, nu s-a schimbat nimic. De ce? E clar ca bună ziua: era un singur pahar cu apă poluată. Apa a fost împărţită şi turnată în mai multe păhăruţe. Apa însă a rămas aceeaşi - bîhlită. Se simte nevoia unor seminţe noi, care să ne trezească. Unor seminţe ale bunătăţii. S-ar putea să ne aflăm în pragul apariţiei unei noi religii. Deocamdată, în filozofie constatăm o eclipsă. Sîntem într-atît de captivaţi de Socrate, Buddha, Confucius, Hristos, încît trăim ca personajele lui Kafka.

Trebuie să apară ceva: un entuziasm nou, un nou punct de sprijin. Poate omul va descoperi Marele Univers şi în sinea lui? În constelaţiile creierului nostru sînt stocate cunoştinţe despre toate minunile descoperite de către umanitate pe tot parcursul istoriei sale. Noi însă, deocamdată, nu ştim a le folosi.

- Poate că poeţii au o memorie mai bună decît ceilalţi oameni?

- Poeţii întotdeauna s-au aflat în frunte. Uneori ei sînt mai exacţi decît oamenii de ştiinţă.

- De unde această prospeţime inexplicabilă pe care o emană versurile Dumneavoastră?

- Nu ştiu. Dumneata simţi prospeţimea lor, pe cînd eu ştiu că mă trezesc noaptea, parcă la îndemnul cuiva, parcă cineva mi-ar dicta ....Mă întreb: ce-i asta? Ca om evlavios, înţeleg că e de la Dumnezeu, în sensul că Dumnezeu ne ajută, aibă-mă Domnul în paza Sa. Dar cine îmi dictează versurile? Nu ştiu...

Interlocutor: Oleg Panfil

Iacob Burghiu. Poezii

***

E minunat să fii regizor:

la premiera filmului

mereu nu poţi să cobori

de pe acoperişul bisericii

pe care ai ridicat-o

în aer de prăpastie

cu aripile care te dor,

chiar de-ţi priveşti filmul

din spatele ecranului

la fel cum priveai

pe când erai copil

la mâna păroasă a preotului

ce răsfoia sfintele scripturi.

***

E minunat să fii actor:

în fiecare zi fabrici

un fel de rugăciuni

din care spectatorii

taie cărţi de Joc

şi câştigă bani de-o bere,

menţionând că azi luna,

încetul cu încetul, o să nască

iarăşi iepuri pentru vânătoare

şi tu ai să te ascunzi

după glontele care zboară.

***

Călătoria mea prin furtunile

adânci

a durat câteva zile şi nopţi.

Vârsta pământului

m-a înfăşurat strâns-strâns

cu firul câtorva cântece:

unul de naştere,

altul de însurătoare,

al treilea de înmormântare ...

Şi iată că nu mă urc,

dar nici nu cad ...

Planez peste o câmpie de grâu

până ce vine iarăşi furtuna

şi muşcă timpurile

adunate în mine,

muşcă şi rumegă credinţă, iubire.

***

Spălătoresele scaldă îngeri

în privirea lor limpede ...

Câinele latră la ele

apoi se gudură şi soarbe

scăldătoarea de pe caldarâm.

Vinul sună vibrant

în bogate nopţi,

o răcoare cumsecade

înfăşoară ochii tăi:

“Înţelegi?“

Întrebarea-i goală,

albastră

şi eu cad, cad ...

Cad, şi încep în genunchi

a mă-nvăţa să-ţi fiu soţ,

deşi spălătoresele tale,

îmbolnăvite de stelele coapte

de iulie,

văd în mine interminabilul

înger.

***

Bocetul avea trei note,

care-l ţineau la postul vamal

dintre prezent şi istorie.

Traducere de Oleg Panfil