COVID-19 în MOLDOVA

„Pentru a trăi, eu trebuie să muncesc”. Rămas bun, Maestre!

„Pentru a trăi, eu trebuie să muncesc”. Rămas bun, Maestre!

Astăzi Moldova își ia rămas bun de la unul dintre cei mai mari oameni de cultură din epoca noastră – regizorul Iuri Arcadievici Harmelin. Numele și creația fondatorului și conducătorului artistic de neînlocuit al Teatrului Dramatic de Stat pentru Tineret „De pe strada Trandafirilor” sînt cunoscute departe peste hotarele țării noastre.

Pe 8 august Maestrul a plecat din viață. Pînă în ultima zi a vieții sale, în ciuda bolii severe, nu a renunțat la muncă, a continuat repetițiile, s-a pregătit pentru deschiderea sezonului teatral. Pentru că, după cum a spus el într-un interviu pentru Noi.md, el nu poate trăi fără să muncească.

Vă prezentăm fragmente din interviurile oferite site-ului nostru de Iuri Arcadievici în momente diferite. Vocea, cuvintele și gîndurile lui sunt întotdeauna cu noi.


ххх

24 aprilie 2018

- Ați numărat interviurile acordate în cei 40 de ani? O mie, două?

- Nu le-am numărat, deși încercăm să păstrăm arhiva. S-ar putea să fie cca o mie și jumătate.

- Despre ce ați fost întrebat cel mai des?

- Întotdeauna despre planurile de viitor, despre ceea ce ne neliniștește, despre problemele teatrului, despre turneele preconizate și despre aceea unde am fost, cum am evoluat.

- Există ceva despre care nu i fost întrebat, dar i fi dorit fiți întrebat?

- Au fost clipe în care eu mă certam cu unele autorități și aș fi vrut să vorbesc despre aceasta, să am o întrevedere cu presa. Cugetam: dacă acum cineva m-ar întreba, neapărat aș spune tot ce se petrece. Apoi timpul trecea, și se pierdea din actualitatea evenimentului. Dar întotdeauna există un subiect despre care pot vorbi de mulți-mulți ani: casa noastră, un acoperiș deasupra capului, pe care așa și nu-l avem. Iar teatrul are deja 40 de ani.

- S-au perindat președinți, prim-miniștri și toți au promis că teatrul va avea sediu…

- Fiecare! Fiecare a promis! Veneau cu mine pe șantier, la teatru, eu am fost la ei, la toți! Și miniștri ai culturii, și viceminiștri, și primari ai capitalei, și președinți, și deputați, și ambasadori, și premieri, și miniștri ai finanțelor – toți cei care puteau, îmi promiteau. Poate doar Ghimpu nu mi-a promis nimic. Și – nimic! Mi-aș dori mult ca această clădire să fie finalizată, ca teatrul să aibă propria casă. 40 de ani să hoinărești pe străzi… au mai fost cazuri în care oamenii au fost purtați 40 de ani… cred că e timpul să găsim și noi un adăpost.

- Dvs. cum explicați fenomenul„Teatrului „De pe strada Trandafirilor”? Să exiști 40 de ani – și nu doar să exiști, dar să menții ștacheta foarte sus – este un adevărat fenomen, fiți de acord. Care este misterul?

- Chiar nu știu cum să răspund. Probabil, obsesia care mă caracterizează pe mine și pe adepții mei cu care muncesc de mulți ani și a celor cu care muncesc nu demult, dar care înțeleg că așa trebuie, că acestea-s regulile. Noi avem propria închipuire despre teatru, despre aceea cum trebuie el să fie. Eu le insuflu această înțelegere tuturor - și studenților, și actorilor. Cei care acceptă devin adepții mei și împreună continuăm să muncim. Noi trebuie să vorbim aceeași limbă. Să ne înțelegem nu din jumătate de vorbă – din jumătate de privire! Și ne reușește! Nu toată lumea este pregătită pentru o astfel de percepție a teatrului. Permanent trebuie să jertfim ceva: zilele de odihnă, timpul propriu. Nu e ușor, mai ales că durează ani în șir. Repertoriul este enorm – 45 de denumiri anual. Lipsa condițiilor normale. Nu toți rezistă. Rămîn numai cei care sînt gata să muncească și să facă sacrificii de dragul teatrului. Probabil în asta și constă fenomenul.

- În acești ani ați avut perioade complicate, în care părea că teatrul va fi închis. De unde luați puteri pentru a lupta?

- Înainte de toate, eu înțelegeam că n-aș putea trăi fără asta. Și chiar dacă îmi ziceam: „Gata, ajunge!” – dura doar jumătate de oră. Pentru că este imposibil să oprești asta, este imposibil să te oprești singur. Chiar și acum, bolnav fiind, mereu am în minte faptul că foarte mulți oameni depind de mine, de faptul că eu exist. De aceea știu că trebuie să finalizez construcția Teatrului, trebuie să ne dezvoltăm, trebuie să muncim. Și asta mă menține pe picioare.

- Cum a evoluat Teatrul în acest răstimp? Ce a căpătat, ce a pierdut ?

- El a crescut sub aspectul creației, a crescut profesional. Și continuă să crească suficient de repede. Da, de la un cerc dramatic într-o școală obișnuită – la un teatru de stat. Liceul a înființat teatrul, teatrul a înființat Facultatea de Teatru a Universității slavone, în baza Teatrului avem un festival internațional de prestigiu. Acestea sînt jaloanele istoriei noastre. Nu în fiecare teatru au loc asemenea lucruri. „Moldfest” este popular, am primit deja minimum 180 de cereri de participare din toată lumea, dar festivalul va avea loc tocmai în decembrie! Ce am pierdut? Cred că ceea ce a pierdut țara: oameni buni, fideli, care ar fi putut munci spre binele țării, spre binele Teatrului. - Și Dvs., domnule Harmelin, cum ați evoluat în acești ani? Ce ați cîștigat și ce ați pierdut? Poate, niște iluzii? - Să știți că nu! Eu aș zice nu iluzii, dar speranțe, chiar dacă sînt un optimist și trăiesc cu speranța. Eu totuna cred că vom reuși să construim Teatrul, că vom exista în continuare, și că altfel nu poate fi! Altfel ni s-ar scufunda toate pînzele! Ce am reușit să fac? În afară de teatru, am crescut doi copii minunați – ai mei, proprii.

- Există spectacole devenite pentru Dvs. deosebit de importante, simbolice, unice?

- Atitudinea mea față de toate spectacolele montate – peste 250 în total, este ca față de propriul copil. Dacă spectacolul trăiește un timp îndelungat, cu atît mai bine, înseamnă că i-am dat o viață lungă. Îmi place că spectacolele mele trăiesc ani în șir. Iată „Peppi Cioraplung”, spre exemplu, trăiește 40 de ani. Uneori spectacolele nu o duc mult timp și asta mă doare de fiecare dată. Cel mai adesea, dacă pleacă actorii care nu pot fi înlocuiți. În fond, pleacă din viață. Așa a fost la decesul Eugeniei Tudorașcu, împreună cu ea a plecat și spectacolul „Oscar și Tanti Roz”. Așa a fost la plecarea din viață a lui Iurii Ciuprin – au plecat și spectacolele „Старая зайчиха” („Iepuroaca bătrînă”) și „Очень простая история” („O istorie foarte simplă”). Nu pot numi spectacolele preferate, le prefer pe toate, le iubesc ca pe copiii mei. Dar jaloane, cum ziceți, există. Așa spectacole ca „Maestrul și Margareta” după Bulgakov sau „Crimă și pedeapsă” după Dostoievski. Jaloane au fost, să zicem, „Eșalonul” lui Mihail Roșcin sau „А шэйн мэйдл” a Barbarei Leibow. În prezent avem spectacolele „Dreisiebenass” („Тройкасемеркатуз”) de Nikolai Koleada, „Padam... Padam…” de Inna Grinșpun. Dintre cele mai noi – „Сиротливый Запад” („Occidentul orfan”) de Martin McDonah, opera rock „Белая ворона” („Cioara albă”) după piesa lui Iuri Rîbcinski, opereta „Белая акация” („Salcîmul alb”). Apar spectacole noi, inclusiv pentru copii, ele sînt preluate peste hotare. Cu „Незнайкa и его друзья” („Neștiilă și prietenii săi”) am fost în Italia, Elveția, Israel, Cipru. Avem monospectacole bine primite în toată lumea: „Цветы для Элджернона” („Flori pentru Algernon”) de Daniel Keyes și „Верните мне мою жизнь, пожалуйста!” („Redați-mi viața, vă rog”!) după A. Krupin.

- Știu că nu vă place cuvîntul ”actual” și nu montați spectacole ”pe teme de actualitate”. Totuși, de ce pe post de spectacol jubiliar ați ales anume „Mătuşa Curaj”? Sau e o coincidență?

- Eu demult m-am îmbolnăvit de această piesă, dar s-a întîmplat ca spectacolul să fie gata către jubileu. Prin ce m-a agățat „Mătușa Curaj”? Mi s-a părut că acolo are loc, cu regret, ceea ce are azi loc pe tot globul pămîntesc. Și în sec. ХVII, și în prezent – același lucru: război, undeva permanent are loc un război! Pentru mulți războiul este locul, timpul, condițiile grație cărora ei se îmbogățesc. Deci, războiul este necesar, pentru cineva el este avantajos? Și de aceea nu se mai termină. Iată despre ce este acest spectacol.

- Care sînt urările Dvs. pentru teatru și pentru sine?

- Nu se obișnuiește să-ți dorești tu însuți sănătate, dar eu înțeleg că acum am nevoie de aceasta – cum am mai spus, port răspundere pentru cei pe care i-am atașat de mine. De aceea – sănătate. Iar teatrului – să obțină, în sfîrșit, o casă proprie.

ххх

23 aprilie 2020

- La noi toate-s ca la toţi. Oferim spectacole online. Eu muncesc aici cu scenografii asupra unor spectacole noi. Situaţia se complică prin faptul că noi de obicei vindem biletele cu două luni înainte. Cei care au cumpărat bilete electronice, îşi vor primi banii înapoi. Iar noi trebuie să întoarcem bani de unde nu-i avem. Noi cumpărăm pe ei ţesături, cherestea, rechizite. Acum e complicat. E dificil să plănuieşti stagiunea, turneele, festivalurile, festivalul nostru ”Молдфест.Рампа.Ру”, care tradiţional are loc în fiece toamnă. Muncim de la distanţă. Scenografii şi costumerii îmi expediază schiţele, noi coordonăm totul. Şi cu administraţia la fel. Artiştii învaţă textele noilor spectacole, pe care intenţionez să le pun în scenă. Pentru mine-s inacceptabile asemenea întreruperi... Pentru a trăi, eu trebuie să muncesc. Nici nu ştiu ce să spun despre construcţia promisă. În aceste timpuri complicate... Însă eu nu mai pot aştepta... 43 de ani fără un acoperiş deasupra capului... Cei mai buni dintre artiştii mei primesc invitaţii de la teatrele din Rusia, Belarus, Ucraina... Mă nelinişteşte foarte mult acest lucru.

Citește-ne pe Twitter, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter


Știrile partenerilor noștri
Mai multe

Sondaj Toate

load