Am decis să înregistrăm un interviu amplu cu Nicu Țărnă, cunoscutul actor și muzician rock, liderul grupului Gîndul Mîței. Motive avem cel puțin două – recent, Nicu a devenit director al teatrului TFN (Teatrul Fără Nume), iar în a. 2021 grupul Gîndul Mîței va împlini 25 de ani!
Salut, Nicu! Vreau să începem discuția cu o întrebare simplă, dar și neobișnuită: de ce și acum te numești Nicu, da nu Nicolae sau Colea, spre exemplu?
Salut! Pe mine așa mă cheamă din copilărie. Să știi că mulți prieteni, cunoscuți, chiar și la Moscova, au încercat să-mi zică Colea, dar eu i-am rugat să mă numească anume Nicu. Nicu Țarnă – sună frumos, cred eu, și a devenit deja un brand. Da, în acte scrie Nicolae, în viață-s Nicu. Da întrebarea este interesantă!
Țin să te întreb despre școală. Învățai bine, și ce anume ți-a dat școala?
Eu cred că școala m-a făcut ceea ce sînt azi. Eu cred în cei «șapte ani de acasă». Desigur, multe depind de familie, de atmosfera în care crești și te dezvolți, în care simți primele emoții și auzi primele cuvinte. Da, am crescut în societatea sovietică, am dovedit să trăiesc în perioada existenței URSS, am fost chiar octombrel, apoi pionier, și urma să devin comsomolist. Probabil, aș fi devenit, căci exista propaganda, și nu-i neapărat s-o numim proastă – noi pur și simplu nu aveam acces la altă informație. Posibil, aș fi devenit și comunist, sau un militar – pe atunci erau demonstrate numeroase filme despre război, care ne plăceau și le priveam cu toții.
Apropo, am învățat la școala nr.1, care acum se numește liceul Gheorghe Asachi. Cred că am avut norocul să trăiesc și să comunic cu o generație foarte interesantă, cu oameni interesanți. Desigur, în fiecare școală erau așa personalități, însă pentru mine școala mea este istoria mea, la fel ca și pentru Dvs. școala și oamenii cu care ați învățat – este istoria personală a Dvs.
Foto: Nicu Țărnă în copilărie
Participi la tradiționalele întîlniri ale absolvenților?
Da, noi avem propria tradiție – de obicei, ne întrunim nu în prima sîmbătă a lui februarie, cum face toată lumea, dar la 1 martie. Această tradiție – de a aduna absolvenții anume în prima sîmbătă a lui februarie, - a rămas din timpurile sovietice, și nu e nimic rău în asta. Da, azi multă lume vorbește despre URSS cu o doză de negativism, dar de fapt pe timpurile sovietice au existat destule lucruri frumoase și plăcute – spre exemplu, uneori devin nostalgic și pot viziona cu plăcere aceleași pelicule «Pasărea de bronz», «Aventurile lui Electronic», «Trei muschetari».
Ei bine, an de an la 1 martie ne adunăm cu colegii de clasă. Apropo, recent am făcut 25 ani de la absolvire !
În ce perioadă, cum a apărut muzica în viața ta?
Fratele meu mai mare era atras de chitară, și într-o zi instrumentul a apărut în casa noastră. Îmi amintesc, ne trezim dimineața, dar pe perete – o chitară. Eram uimiți! Ce-i drept, instrumentul era vechi, cu strunele rupte, dar fratele a pus altele noi, și a început să cînte. Dacă nu greșesc, această chitară a luat-o cu el în Franța. Atunci și eu am început să studiez chitara – am început cu acorduri simple de genul «la minor», etc. Tot atunci am aflat despre Victor Țoi și alți muzicieni. Eram în clasa a doua pe atunci. Desigur, vroiam să-i semăn fratelui mai mare, mai ales că el nu mă învăța lucruri proaste, învățam cu el muzica.
Apropo, pe atunci nu aveam nici auz muzical, nici voce – acestea au venit cu timpul, s-au dezvoltat treptat. Am avut chiar așa o istorie: în clasele primare făceam parte din corul «Lia Ciocîrlia», și odată dirijorul mă cheamă și-mi spune: «Ia cîntă!», eu zic - «Nu». Atunci el întreabă: «Atunci, ce faci tu aici? Pleacă!». Și am fost alungat din cor, lucru care m-a supărat tare.
Apoi la putere a venit Gorbaciov – perestroica, glasnosti… Simțeam pe atunci o foame enormă de informații, de ceva nou, și țin bine minte cum a venit muzica în viața mea. Am început să ascult grupul Scorpions, apoi - AC/DC, Metallica. La finele anilor 80 am avut ocazia să audiez Faith No More cu compoziția «Epic», care m-a uluit. La începutul anilor 90 în viața mea a apărut Nirvana, apoi – Rage Against the Machine ș.a.
Povestește-mi despre primul tău concert, era deja grupul Gîndul Mîței, sau un alt proiect muzical?
A fost la 18 mai, 1996 – atunci am ieșit pentru prima dată în fața publicului. Era deja grupul Gîndul Mîței, deși anterior ne numeam No Name – denumirea consta în aceea, că nu aveam denumire. E la fel ca și cu actualul Teatru Fără Nume, din care fac parte. Apropo, costul biletului la primul nostru concert era de 2 lei, în rezultat am reușit să adunăm 50 lei împreună cu grupul Corner Stone – bun, de altfel, dar care nu mai există, din păcate.
Foto: Formația Gîndul Mîței
Muzica sau teatrul a apărut primul, în viața ta?
Muzica. Cu teatrul istoria este așa. Părinții mei - actori s-au cunoscut la facultatea de actorie. Ulterior tata a făcut parte din trupa fostului teatru în numele lui Pușkin (azi – Mihai Eminescu). Mama lucra la radio, și eu după școală veneam la teatru la tata, stăteam acolo toată ziua, vrei-nu vrei am crescut în culise. Fratele meu la fel. Teatrul era deja în subconștient, pot spune că eram un copil al teatrului.
Totuși, cred că muzica și teatrul au mers în paralel în viața mea. Cel puțin, pot spune cu siguranță, că în cazul meu teatrul mă ajută mult în activitatea de muzician, iar în cea teatrală mă ajută muzica.
Îți amintești primul rol în teatru?
Da, era rolul lui Moș Crăciun. Învățam pe atunci la școală, în clasa 10-11,am fost rugat să vin la matineul picilor din clasele primare în chip de Moș Crăciun. Am tot refuzat, însă m-au convins totuși. Îmi amintesc de emoțiile neplăcute pe care le-am trăit în fața copiilor în costumul Moșului - și vocea am încercat să mi-o schimb, și să mă prefac cumva… Și am zis atunci, că nu voi fi actor, nu-mi place. Pe atunci vroiam să fiu regizor, să conduc procesul.
Ai avut ocazia să lucrezi în cinema?
Da, m-am filmat în patru pelicule. Prima se numea «Lupii și zeii», a doua – «Nunta în Basarabia». M-am filmat și în două pelicule ale fratelui meu – nu doar ca actor, dar și ca producător. Munca în cinematografie a fost pentru mine o experiență foarte interesantă – este o cu totul altă tehnică, cu totul altă gîndire. Și îmi place mult aceasta! Dar e și foarte complicat. Dacă cineva crede că e ușor și simplu să te filmezi, vă voi dezamăgi. În următorii ani trebuie să iasă pe ecran două pelicule la care am participat și care mi-s foarte scumpe. Pandemia, clar lucru, a schimbat termenele apariției lor, dar neapărat vor apare în viitorul apropiat!
Fiecare artist speră să joace un anumit rol în teatru sau cinema. Ai și tu un asemenea rol dorit?
Nu am stat să cuget la asta, dar undeva în subconștient înțeleg că există un asemenea rol. Azi, aș interpreta cu plăcere rolul lui Mercuțio din «Romeo și Giulieta», spre exemplu. Poate, ceva din Cehov. Dar multe depind de regizorul care îți oferă această posibilitate – să interpretezi un rol…
Ce rol aș vrea să joc în cinematografie? Poate, Joker? Nu știu… E prea complicat. În țara noastră nu există posibilități financiare pentru a face un film mare. Pot spune, că în prezent în Moldova cultura este lăsată pe planul doi. Eu voi insista pe sporirea nivelului nostru de cultură, pentru ca să vină investiții în această sferă. Chiar le-am spus adesea deputaților, politicienilor, oamenilor de afaceri, că nivelul înalt al culturii înseamnă și un nivel înalt al economiei. Și dacă nivelul culturii este jos, scade și nivelul economic al țării. Aceste lucruri depind reciproc unul de altul. Poate, cuiva îi convine ca oamenii să fie mărginiți, ca ei să poată fi mai ușor manipulați – nu știu.
Revenim la întrebarea despre rolul pe care mi-aș dori să-l joc. Por adăuga, că în diferite perioade ale vieții aceste roluri pot fi diferite, preferințele și posibilitățile pot varia în funcție de circumstanțe.
Foto: La filmările peliculei "Lupii și zeii"
Propun să revenim la tema muzicii. De ce anume muzica rock, și ce este rockul pentru tine?
Am spus deja, că fratele meu asculta rock, așa că eu nu puteam să nu ascult această muzică. Dar cred că oricum ajungeam la această muzică, chiar dacă fratele nu ar fi fost captivat de ea. Este ca o menire. În anii 80 noi căutam o ieșire, căutam libertate la fel ca Victor Țoi, formațiile «Алиса», «ДДТ», Nautilus Pompilius etc. Rockul este muzica protestului. Acum totul e altfel, desigur. Fiecare are un telefon mobil, pe care își poate înregistra nemulțumirea, dar aici protestul lui se și termină. Iar pe timpurile sovietice nu exista o așa posibilitate – atunci protestul împotriva sistemului era exprimat în piesele muzicale, și trebuia să lucrezi minuțios asupra textelor, ca ele să fie voalate. Era mult mai interesant.
Voi mai adăuga că muzica rock mă atrage, deoarece este vie. Nu este ca "popsa", denumire care înseamnă ceva necalitativ, prost. Dar dacă zicem ”rock” – subînțelegem ceva onest, veritabil. Este deja la nivel de subconștient. Este vorba despre autoexprimare. Adică, dacă vrei să spui lumii ceva corect și cinstit, trebuie să fii rocker, măcar puțin. Eu așa cred.
Ai zis că în copilărie nu aveai nici auz muzical, nici voce. Cine te-a învățat să cînți?
Singur am învățat. Umblam prin casă și cîntam. Mai aveam un coleg de clasă cu care interpretam piesele The Beatles, The Rolling Stones, The Doors, precum și piesele lui Țoi, Kincev, Șevciuc etc.
Am citit undeva, că ți-a plăcut mult creația lui Vladimir Vîsoțchii…
Da, este adevărat. Mi-a plăcut foarte mult, îmi place și acum. Ții minte, în magazinul «Мелодия» se vindea colecția discurilor de vinil cu piesele lui Vîsoțchii? Noi cu fratele le-am cumpărat pe toate! Și interpretam aceste piese, da! Desigur, interpretam și piese din «Cenaclul Flacăra». Și am tot interpretat, și mi-a apărut și auzul, și vocea. Eram un băiat complexat, sfios, dar interpretarea permanentă mi-a permis să-mi capăt vocea pe care o am azi. Recunosc, se putea și mai bine, și se mai poate chiar, dar…
Bine, mergem mai departe. Care dintre concertele grupului Gîndul Mîței îl consideri cel mai tare ?
Am avut, desigur, și evoluări slabe de tot – din vina noastră, a mea personal, recunosc. Dar cea mai mare parte a concertelor noastre au fost totuși bune, ele toate au trecut, practic, la un nivel demn. E de menționat, că a existat susținerea ascultătorilor noștri, care ne ajuta și ne făcea să mergem înainte.
Vorbind despre cele mai bune concerte ale noastre, putem pomeni festivalurile din România, Rusia, Ucraina, Germania, Franța, Italia, Moldova, la care am participat. Eu înclin să cred, că cel mai reușit și matur concert al nostru a fost «Luminează circul». Apropo, pe YouTube el este plasat în întregime – oricine îl poate găsi și viziona. Au participat la el mulți invitați – muzicieni din alte grupuri…
Plus la faptul că a fost un concert bine organizat și desfășurat, am mai făcut un lucru bun – am amintit societății despre existența circului în orașul nostru. Trebuie să spun, că de atunci lucrurile s-au mișcat – au început să vină investiții pentru reparația circului, putem spune cu siguranță că a fost și meritul evenimentului organizat de noi. Adică, efortul nu a fost zadarnic. Eu cred, că va veni și ziua în care noi vom tăia panglica de la intrarea în circ și copiii vor intra din nou în această clădire, pentru a viziona spectacolele de circ… Nu trebuie să fim indiferenți, căci este orașul nostru, orașul meu, al tău, noi trăim cu toții în acest oraș …
Dacă e să vorbim despre alte concerte importante pentru noi, recent am participat la un festival, unde i-am cunoscut pe cei din grupul The Rasmus. A fost un festival foarte tare, și o cunoștință foarte interesantă!
Foto: Concertul formației Gîndul Mîței
Roman Iagupov, liderul grupului Zdob Și Zdub, mi-a povestit o istorie uimitoare despre aceea cum muzicienii au avut un accident rutier și băieții au ajuns la spital. Acolo v-au văzut pe voi – grupul Gîndul Mîței. Ce ați pățit atunci, de ce ați avut nevoie de asistență medicală?
Și noi nimerisem într-un accident, dar mult mai grav. Am auzit de un accident undeva la Vadul lui Vodă, mașina lor s-a răsturnat, dar muzicienii, în principiu, au scăpat ieftin, comparativ cu noi. Din fericire, eu nu eram atunci împreună cu grupul în acea mașină, dar băieții au suferit grav – Iurie Berdea și Ghenadie Cazak și-au fracturat brațele, aveau nevoie de o intervenție chirurgicală. Bas-chitaristul Sergiu Rusu avea o problemă la picior, clapistul Igor Cristov - niște coaste fracturate, din cauza centurii de siguranță, care l-a și salvat. Și Serghei Iarovoi a avut de suferit - și azi la schimbarea vremii are dureri…
Da eu deja eram în România – aveam de soluționat niște probleme acolo, după care trebuia să ne intersectăm cu băieții la Cluj. Încă ceva interesant și neobișnuit în această istorie – cu două zile înainte de accident eu am visat, că îl telefonez pe Igor Cristov, care întotdeauna răspundea foarte repede, da aici îmi răspunde o voce necunoscută… Un vis… Și după accident, despre care eu încă nu știam, îl telefonez pe Igor, și-mi răspunde o voce necunoscută – era un polițist, care mi-a spus că a avut loc un accident, că telefonul l-a găsit în mașina cu care grupul nostru nimerise în accidentul rutier. M-am înălbit atunci. Dar m-au liniștit că nimeni nu a decedat. Peste două zile ne-am văzut cu cei de la Zdob și Zdub – îmi amintesc, din mașina salvării a ieșit Roman Iagupov cu capul bandajat. Eram nedumerit: «Băieți, cum așa?! Ce se întîmplă?!». Slava Domnului, toate s-au trecut, toți s-au vindecat, însă acest accident ne-a scos de pe făgașul normal pentru un an și jumătate , în care nu am putut concerta. Era anul 2008.
Nicu, în piesa «La Ciocana» figurează o oarecare Mariana, de la care nu face, spune piesa, să cumperi marijuană. Cine este această Mariana? Un personaj real?
Da, este o persoană reală, prietena noastră bună – în prezent stabilită în Germania. Pe atunci făceam parte din aceeași gașcă. Dar ea nu vindea marijuană, desigur – numele i-a fost folosit doar pentru rimă. Și dacă vine vorba despre marijuană, pot spune că noi nu am practicat așa ceva. Da piesa a devenit un hit, mai bine de 20 de ani este cunoscută și preferată.
Adăuga comentariu