Lidia Tiuleacova: ”Mereu am iubit oamenii, iar oamenii m-au iubit pe mine”

Motivul pentru întrevederea cu Lidia Sergheevna Tiuleacova a fost Ziua Internațională a oamenilor în etate, marcată pe 1 octombrie. Este prea interesantă, multilaterală soarta acestei femei. Ea nu-și ascunde vîrsta, zice: «Am doar 92!» La ce bun să o ascunzi, dacă la anii săi Lidia Sergheevna este elegantă, lejeră, amuzantă. Memoria ei perfectă poate fi invidiată și de mulți tineri.

Deja de 20 de ani Lidia Sergheevna locuiește la Azilul republican pentru bătrîni. Doar că odaia ei seamănă mult cu biroul unui manager de creație: peste tot - coli de vatman, afișe, carnete de telefoane, pixuri, guaș, șabloane, clei. Cca 15 ani Tiuleacova a fost directoarea Capelei academice corale de stat «Doina». Și de două decenii organizează evaluarea artiștilor în incinta Azilului. Grație energiei , entuziasmului ei pe scena clubului local evoluează colectivele liceelor, dar și corifei iubiți de public ca Margareta Ivanuș, Ion Suruceanu, Anastasia Lazariuc

- Lidia Sergheevna, în a. 1941 aveați 11. Probabil, anii de război au rămas în memorie în mod special?

- În cele mai mici detalii! Locuiam atunci la Chișinău. Pe 22 iunie împreună cu un grup de copii am mers în tabăra de pionieri din s. Frumoasa. Cum am ajuns, directorul a ordonat: «Încărcați gențile înapoi în autobuz, vă întoarceți în oraș – e război!». La Chișinău mama, care era gravidă în luna a șaptea, și sora de cinci ani, mă așteptau la poartă. Mama în lacrimi – tata fusese deja chemat la comisariatul militar.

Anii de ocupație au fost un adevărat iad. Orașul ardea în urma bombardărilor, era înecat în fum negru. În primele zile părea că alarma aeriană nu mai contenea. Noi ne ascundeam în beciul vecinei, într-un cavou la cimitir, într-o fîntînă secată la Malina Mică, unde locuia fratele bunicăi. Produsele alimentare fiind terminate, am mers cu alți adolescenți în centrul orașului să căutăm hrană. Pe st. Cuznecinaia într-un magazin pe jumătate distrus am reușit să găsim săpun, niște crupe…

În septembrie mama a născut un fiu. Odată trebuia să merg la Sculeanca, după lapte pentru fratele meu. Lăptăreasa trăia vizavi de cimitirul evreiesc. Ajunsă acolo, am văzut o coloană de cetățeni pașnici, pe care fasciștii îi goneau spre cimitir. Eu m-am furișat la lăptăreasă, ea m-a tras în casă și noi am privit pe geam cum oamenii au fost aliniați de-a lungul gardului. S-au auzit împușcături, și lăptăreasa în lacrimi mi-a acoperit fața cu șorțul. După care încă două ore se temea să-mi permită să plec. ..

Să știți că țin minte foarte clar mirosurile, sunetele războiului. Țin minte cozile nocturne după pîine, gustul dulceței de vișină, cu care ne salvam de foame acolo, la Malina Mică. Odată cu tata, pe front au plecat cinci frați de-ai lui. S-au întors tocmai în 47. A luptat și soțul meu, cu care ne-am căsătorit în 1952. A ajuns la Oder, a fost rănit grav la cap. A scăpat ca prin minune, după război a fost contabil. Noi am trăit împreună 32 de ani, dar un accident tragic i-a curmat viața – a fost lovit de o mașină.

- Cum a fost ziua victoriei – 9 mai, 1945?

- Trăiam atunci în centrul orașului, vizavi de vechea școală nr.9. Directoare era o femeie minunată. Scundă, energică, ea patina cu noi, interpreta cîntece. Pe 9 mai ne jucam în curtea școlii, și vedem că directoarea fuge spre noi cu strigăte: «Victorie! Victorie!» Noi am încremenit locului. Da ea strigă: «Nu înțelegeți? Victorie!» Atunci și noi am început să strigăm de fericire. Iar peste minute numărate am început să fredonăm: «Эх, путь-дорожка фронтовая, не страшна нам бомбежка любая!». Tatăl colegului nostru Iașa Goldman era mecanic de cinema. Deseori ne lăsa să intrăm în sală și noi imediat învățam piesele care răsunau de pe ecran. Toți se mirau că eu memorizam rapid melodiile. De atunci am mers prin viață cu cîntecul.

- Dar înainte de a păși pragul Filarmonicii de stat, timp de 17 ani ați predat limba moldovenească copiilor și iar limba rusă vîrsnicilor din sat.

- Corect, dar și acolo nu mă despărțeam de muzică. După clasa 9 am învățat la Școala pedagogică din Călărași, apoi la Institutul pedagogic din Bender. Am lucrat apoi la Cărpineni, în școlile raionului Cotovsc – la Sărata galbenă și Dahnovici. Am fost chiar și deputată în primul soviet sătesc . La școală se învăța în trei schimburi, la lumina lămpii cu gaz. Fiecare pedagog era responsabil pentru 10 gospodării – pentru a învăța sătenii să vorbească rusește. Dar cum se spune, trăiam bine și oriunde am lucrat, am organizat un cor școlar. La Sărata Galbenă era un acordeonist minunat, care a trecut războiul, directorul casei de copii din apropierea școlii. Numele lui era Voronin. Țin minte instrumentul lui de poveste, Hohner! Nu imediat, dar l-am convins să formăm un cor unic din elevi și discipolii casei de copii. În holul școlii, cu lumina puțină de la două lămpi cu gaz, am audiat și selectat 80 de copii care aveau voce. Repetam în fiecare seară. Dacă ați auzi ce frumos interpretau ei piesele anilor de război! Peste un an am decis să mergem la concursul republican al corurilor școlare, la Chișinău. Ne-am pregătit foarte entuziasmați. Din cei 80 i-am ales pe cei mai talentați. Cu soția lui Voronin am cusut, la mașina ei de cusut, fustițe simple pentru fetițe , pentru băieței – pantaloni din așa zisa «piele a dracului». Nopți în șir coseam. În ziua concursului colhozul ne-a dat patru căruțe fiecare cu doi cai, și am pornit. Repetițiile zilnice nu au fost zadarnice – corul nostru o luat locul 2 pe republică!

Și la Cărpineni, care pe atunci era centru raional, am reușit să organizez un cor. Acolo lucram într-o școală nouă cu patru etaje, iar corul evalua într-un club la fel de nou și minunat. Pe atunci mergeam mult pe jos în diferite sate din raion, la lecțiile deschise ale colegilor. Și peste tot – pe drum, în păduri și lanuri, vedeam morminte solitare, fără nume, ale ostașilor sovietici: o mică movilă și un obelisc cu stea. Și mi-am zis că nu-i bine ca eroii ”fatalilor patruzeci” să se odihnească sub aceste movilițe orfane. Neapărat trebuie să re-înhumăm osemintele lor în centrul Cărpinenilor, la memorialul gloriei militare. Cu această idee am venit la comitetul raional de partid, la primul secretar cu numele Bîcico. Auzisem că e un om dur, și e imposibil să ajungi la el. Însă Bîcico m-a primit imediat în audiență, m-a ascultat atent și m-a susținut. În scurt timp pe piața din centrul satului a fost săpată o groapă comună. Ceremonia re-înhumării a fost foarte solemnă, cu fanfară. Sicriele învelite în materie roșie au fost aduse cu mai multe căruțe. Noi cu elevii am meșterit o ghirlandă frumoasă din crengi de brad.

- Incredibil! O învățătoare tinerică a inițiat o așa operație? De obicei, asemenea memoriale erau create prin deciziile consiliilor raionale, oficial.

- Să știți că eu în viață am avut noroc de oameni buni – toate ideile, pasiunea cu care trăiesc mereu au fost susținute.

- Cum ați ajuns la filarmonică?

- În a. 1968 m-am mutat la Chișinău și comitetul raional de partid Lenin m-a îndreptat la lucru în secția cadre a filarmonicii. Aveam un front le lucru serios: pregăteam numeroase documente – liste, anchete, caracteristici – pentru plecarea artiștilor peste hotare. Da în scurt timp a avut loc un eveniment straniu. În dimineața unei zile de odihnă, noi dormeam încă, cineva a bătut la ușa. În prag, într-o blană luxoasă de muton, stătea Veronica Garștea. Pe un ton care nu lăsa loc pentru împotrivire, a spus că este gata să mă angajeze pe post de director al capelei «Doina». Noi cu soțul am fost mirați de vizita doamnei celebre, dar și de oferta ei. Despre aceea, cu ce zel m-am apucat eu de lucru, vorbește un fapt : dacă anterior capela susținea lunar 1-2 concerte, în prima lumă de activitate a mea au fost organizate 19 concerte în diferite sate și orașe ale republicii. În turnee prin URSS colectivul mergea foarte rar. Eu am reușit să organizez lucrul astfel, ca în ani numărați noi să călătorim prin toată Uniunea, doar în Orientul Îndepărtat nu am fost.

- Din primele zile ați conștientizat că ați venit într-un colectiv legendar? Ziarele scriau adesea, că în anii războiului din mijloacele acumulate din concertele corului a fost construit un bombardier, pe fuzelajul căruia era inscripția «Doina». Pe front și în spatele lui artiștii au susținut 600 de concerte. Conducător artisitic devenise marele dirijor de cor Vladimir Minin. Ulterior, revenit la Moscova, el a devenit artist al poporului din URSS, creatorul corului academic de stat din Moscova. Iar în 1958, dacă nu greșesc, a venit la Chișinpău cu Veronica Garștea, care la Moscova fusese discipola vestitului maestru de cor, pedagogul Alecsandr Sveșnicov. Nu-i de mirare, căîn timp «Doina» devenise unul dintre cele mai renumite branduri moldovenești.

- Desigur, înțelegeam că am fost invitată într-un colectiv cu o istorie bogată. Urmărind repetițiile, stilul de lucru al V.Garștea, am înțeles că este o artă cu adevărat măreață. Ea a fost un profesionist adevărat, de la fiecare artist obținea sunetul curat, orice fals era pedeapsit aspră. Muzica era aerul pe care îl respira. Nu în zadar a devenit artistă a poporului din URSS. Grație Veronicăi Garștea, care a activat în această funcție mai bine de 50 de ani, repertoriul capelei îmbina perfect operele compozitorilor moldoveni, ruși, străini, opere spirituale, aranjamente populare și opere ale compozitorilor contemporani. Pe dreptate, «Doina» era numită custodele folclorului moldovenesc.

- Totuși, despre Garștea se vorbea ca despre un conducător foarte sever.Cum a fost să lucrați cu ea?

- Minunat. Eu îmi îndeplineam sarcinile foarte responsabil, determinat. În turnee, răspundeam de toate: hotelul, transportul, hrana, «succesiunea» multor documente. Dimineața artiștii mai dormeau, da eu deja mergeam la bancă, primeam banii, pregăteam borderoul de plată. Eu trebuia să văd sala unde urma să aibă loc repetiția, concertul, trebuia să vorbesc cu colegii locali. De fapt, e imposibil să descrii cercul de obligațiuni ale directorului unui asemenea colectiv. Mereu apăreau probleme neașteptate. Dar eu nu mă pierdeam, nu cedam sufletește, și Veronica Alexandrovna aprecia devotamentul meu. M-a ajutat mult cursul de perfecționare la Institutul culturii al Ministerului culturii URSS. Acolo mi-am lărgit orizontul, am cunoscut persoane importante, interesante, am căpătat profesia de regizor al evenimentelor de masă. În a. 1983, din motive de sănătate, am fost nevoită să mă despart de «Doina», și acele cunoștințe mi-au permis să devin organizatoarea multor evenimente culturale de masă.

- Aveți în vedere activitatea la comitetul sindical al uzinei «Alfa» din Chișinău?

- Da, am muncit acolo cca 10 ani.

- Despre muzeul «Alfa», creat de Dvs., se știa dincolo de uzină…

- Inițial am vrut să înveșnicesc numele celor 12 veterani ai Marelui Război pentru apărarea Patriei, care munceau acolo. Fotografiile lor au fost tipărite în format enorm, 1m х 1,5m. Am rugat să fie iluminate în mod original. Apoi am decis că în muzeu trebuie să fie prezentată fiecare hală – cu întreaga producție, cu imagini care redau fiecare subdiviziune. Apoi a venit ideea de a crea o «Casă mare» improvizată. Uzina era vizitată de mulți oaspeți de peste hotare, care priveau cu interes uimitoarele desene de pe prosoapele brodate, de pe covoarele moldovenești. Întotdeauna am avut sprijinul conducerii uzinei: am achiziționat lustre stilate, schițele mele imediat se transformau în policioarele, vitrinele, standurile necesare.

Șefia uzinei asupra unei școli și trei grădinițe de copii este o istorie aparte. Dorind să-i dau un impuls de creație, am început să organizez concerte ale copiilor în parcul de la Sculeni. De sărbători, în zilele de odihnă, elevii evoluau cu plăcere pe o scenă neobișnuită, formată din două camioane cu bordurile lăsate în jos. Lemnarii uzinei confecționaseră niște scărițe speciale, pentru a urca sus. Programul concertelor îl alcătuiam astfel, ca să-i atragă și pe copii, și pe adulți. Așa, în jurul scenei noastre se adunau mulți chișinăuieni care se plimbau prin parc.

- Este adevărat că ați reușit atunci să organizați la «Alfa» peste 20 de grupuri de studiere a limbii moldovenești?

- Au fost formate 26 de grupuri de acest fel. În general, proiecte au fost multe. Să zicem, am aflat despre un festival muzical al copiilor la Iași, și am decis să duc încolo ansamblul de fluierași de la școala cu care lucram. Uzina ne-a sprijinit financiar și tinerii artiști au reprezentat cu talent Chișinăul natal.

- De 20 de ani organizați concerte la Azilul republican. Se spune că în Moldova nu există un ansamblu, un cor, care să nu fi evoluat pe această scenă.

- Eu invit la noi diferite colective, diferiți artiști - și copii, și profesioniști adevărați. Cu colinde de Crăciun, a evoluat minunat și nu doar odată corul studenților de la Universitatea de stat, spectatorii i-au aplaudat îndelung pe Ivan Cvasniuc, Aura, Radu Dolgan cu colectivul său. Da ce eveniment au fost concertele lui Eugen Doga, Constantin Rusnac. Chiar și Orchestra Prezidențială a RM nu mi-a putut refuza, ne-a prezentat un concert excelent. Cînd a început să interpreteze preferate mea «Besame mucho», involuntar am început să fredonez și dirijorul imediat mi-a transmis microfonul. Am fost nevoită să evoluez solo!

- Lidia Sergheevna, nu pot să nu vă întreb despre planurile de creație. Bănuiesc că le aveți multe de tot!

- Cu ceva ani în urmă m-am înțeles cu două licee artistice, care ne-au dăruit un vernisaj de lucrări minunate. El înfrumusețează pereții holului. Acum vreau să-i rog pe tinerii artiști să ne înfrumusețeze încă un perete. Pe aceste lucrări ale copiile este mult soare, mișcare, veselie!

- Debordați o energie și un optimism uimitor. Care este secretul, cum păstrați această tinerețe sufletească de-a lungul anilor?

- Eu mereu am iubit oamenii, iar oamenii m-au iubit pe mine. Iată întregul secret.

A intervievat Tatiana Borisova