TEMELE PRINCIPALE Toate Știrile

mai multeminimizează

Geta Burlacu: ”Mă simt foarte bine în simbioza dintre jazz și muzică populară”

Geta Burlacu: ”Mă simt foarte bine în simbioza dintre jazz și muzică populară”

”Mamă, nu-ți lua zborul!” - această piesă conține atît de multe emoții, e atît de intimă, atît de multe trăiri în fiece vers, încît procesul înregistrării în studio trebuia întrerupt la tot pasul…


Geta Burlacu se schimbă, desigur – s-a maturizat, o înțelepciune sigură pe sine a acoperit punctele nevralgice. Dar să așteptăm cel mai apropiat concert – el va avea loc peste două zile. Pentru a ne convinge că în feerica preferată a admiratorilor etno–jazz-ului și nu numai, cu gesturile-i regale, trăiește aceeași fetiță vulnerabilă, care scria în jurnalul său poezii de dragoste și cu siguranță bocea pe ascuns.


Cum ai fost în copilărie? Cum erai văzută și cum te simțeai tu însăți?


Despre mine se spunea că sînt un copil vesel. Dar dacă-mi amintesc, nu aveam eu atîta veselie, cum părea. Deseori mă refugiam în sine, în niște căutări neînțelese. Probabil ar fi corect să spun că am fost o fetiță foarte romantică, care mereu căuta niște răspunsuri. Am început să mă ocup cu muzica de la șapte ani. Alegerea mea a fost pianul, nu vioara, și poate că acest instrument împiedica procesul pătrunderii mele în muzică. Interpretam, dar cum? Ca un copil căruia i-a fost descoperit talentul și vocea. Conștient, însă, am făcut-o ulterior, pe la 19 ani. Nu pot spune că-mi plăcea doar muzica. Îmi plăcea să scriu povestiri, țineam un jurnal în care îmi scriam versurile. Apoi am început să le fredonez, acompaniindu-mă la pian. Dar toate acestea erau… foarte personale. Pentru prima dată am îndrăznit să prezint ascultătorilor piesele mele de autor, probabil, doar la cel de-al doilea album, ”O sete nebună”.


Nu pari o persoană timidă, care se simte penibil într-un moment de sinceritate .


Poate că nu e timiditate, ci o lipsă de încredere în sine? Nu pot spune că ea a dispărut – ea este mereu prezentă în tot ce apare în viața mea. Aceasta își are puterea ei: întotdeauna m-a ajutat și mă ajută să obțin ceea ce am obținut, să devin mai bună, să am mai mult succes. Dar tot ea m-a încurcat să deschid lumii acele culori și emoții, care trăiesc în mine.


Despre ce au fost primele tale piese?


Despre dragoste, bineînțeles! Și despre dragosrea neîmpărtășită. Știi ce este interesant? Acum, matură fiind, le recitesc și înțeleg, că dacă aș scrie acum unele lucrări, aș scrie la fel. Adică, nu pot spune că erau niște versuri copilărești, naive. Aveau și ele o profunzime.


Ai fost o elevă bună?


Nu prea. Am fost un copil conflictual. Nu știu de ce, dar mereu trebuia să demonstrez ceva, luptam pentru dreptate. Aveam această necesitate. Dar înțeleg, că eram înconjurată de oameni care mă înțelegeau, mă iubeau și credeau în mine.


Părinții, în special. Ei mereu m-au susținut, mai ales tata. ”Tu trebuie neapărat să cînți!” – este fraza lui. Și dacă eu doream să particip la vre-un concurs, imediat venea întrebarea mamei : ”Ce trebuie pentru asta?”.


Ai spus că ai început să interpretezi conștient la 19 ani. Ce înseamnă– conștient?


Da, absolveam școala muzicală și începuseră un șir de concursuri. Primul – local, concursul vocal din Bălți, la care am luat Premiul Mare și imediat am simțit că mă deosebesc de ceilalți. Era piesa ”Chibritul”, despre o fetiță roșcată care a ars într-o noapte. O piesă foarte jazz–blues, care pe atunci nu putea fi interpretată sub fonogramă. Și eu întotdeauna mi-am dorit să evoluez nu sub fonogramă, ci acompaniată pe viu. De un chitarist ori de un pianist, ca să fie totul cinstit, zbuciumat. Și ne preda la școală un oarecare Arnold Gnipeli, foarte pasionat de muzica jazz, - anume cu el am interpretat eu ”Chibritul”. Prima mea alegere, prima ieșire. Mă simțeam extraordinar de bine, confortabil, simțeam că pot duce vocea oriunde vreau, puteam improviza.


19 ani. Cred că e vîrsta potrivită pentru ceva mai ușor. Nu pentru jazz.


Dar eu nu știu ce înseamnă devreme, ce – tîrziu. Prima muzică care m-a impresionat a fost Ella Fitzgerald și Louis Armstrong. Tata asculta ”Vocea Americii” și cu el ascultam și eu – jazz, compoziții pentru banduri. Această armonie îmi provoca cu totul alte impresii, comparativ cu ceea ce auzeam eu zilnic. Nu pot spune că nu-mi plăcea ceea ce era disponibil, însă anume acea muzică m-a impresionat. Îmi dădea senzația de tremur, de entuziasm. Ea m-a atras.


Ce anume a mai influențat formarea ta ca viitoare artistă?


Acum mama glumește că, însărcinată fiind, absolvea școala muzicală și pentru examenele de absolvire a pregătit piese folclorice, dar și de jazz. Și se întreabă dacă nu asta a influențat gusturile mele muzicale. Căci eu am început apoi să interpretez etno-jazz și anume în simbioza dintre muzica populară și armoniile jazz-ului mă simt bine, este ceea ce îmi e aproape întotdeauna. Urmărind interpreterile mele jazz, băieții-muzicieni se amuză: ”Tu mereu bagi în improvizațiile de jazz aceste ”dirli-dirli” folclorice. Și parcă îmi obiectează, după care zic: ”Știți, asta dă un gust deosebit!”.


Povestește despre pedagogii tăi. Cei mai semnificativi. Care te-au influențat.


Prima mea profesoară de vioară, Ludmila Gheorgheștean, la sigur a influențat descoperirea muzicalității mele! Ea m-a învățat să văd muzica, poate chiar neștiind că-s un vizual. Ea cerea să desenez fiecare piesă pe care o interpretam. Și noi decoram pereții clasei cu desene semnate cu denumirile pieselor muzicale. Și asta a rămas pentru totdeauna cu mine.


Eu chiar îs un vizual. Văd muzica în imagini. Și în timp ce interpretez văd imagini. Munții, soarele, arborele, omul. Mai ales la improvizări se manifestă aceasta – interpretez nu pe note, ci pe imagini. Între altele, îmi place mult să desenez, deși nu am frecventat școala de pictură. Și pe măsură ce desenez, tot mai mult văd muzica în culori.


Învățătoarea mea de limbă franceză a fost, cred, acea primă persoană (după părinții mei, desigur), care a crezut în mine: grație ei eu am cîntat mereu, chiar și inconștient și una dintre primele mele piese a fost chansonul francez, tangoul, valsurile din acele timpuri.


Ei, dar muzica etno am descoperit-o la școala muzicală, fiind printre tinerii care interpretau mult folclor, inclusiv lăutăresc. Pe atunci nu exista internet, orice informație era foarte prețioasă, deja cultivată, - la noi ajungea doar crema, tot ce era mai bun și primele soliste de la care am învățat au fost Gabi Luncă și Panseluța Feraru, interprete din România, de origine romă. Ele, de fapt, au fost conservatorul meu de vocal lăutăresc.


Conservatorul, estrada, jazz-ul. Cred că pedagogul meu Larisa Șuliga a pronunțat cea de-a doua frază importantă în formarea mea, fraza despre aceea că a fi interpret înseamnă voce în mai mică măsură, în cea mai mare - “creier și suflet”.


Dar cea mai prețioasă experiență a mea a fost formația vocală UniVox. Acolo am învățat să muncesc în echipă, să-mi aud colegii, probabil – să cedez scena fără a o completa doar cu mine. Am venit acolo cu primul meu soț Dorel Burlacu, apropo, printre învățătorii mei l-aș menționa anume pe el. Noi studiam la conservator, el mă încărca cu note și spunea: învață asta, asta și asta, voi veni și voi verifica. După care ascultam împreună mult jazz, învățam să improvizăm.


Pare-mi-se, spectatorul chișinăuian te-a descoperit la primul tău concert în Sala cu Orgă. Nu mai știu ce an era. Dar îmi amintesc acele aranjamente neverosimile – și interpretarea neobișnuită, cam nebunatică, a pieselor din repertoriul lui Gică Petrescu, Maria Tănase. Așa e?


Daaa! Anume Ilona (Ilona Stepan, conducătoarea UniVox – n.r.), m-a îndemnat să realizez proiectul ”Се n-aș da să mor diseară”, cu compozitorul și aranjorul Igor Iachimciuc. Am avut norocul ca soarta muzicală să mă unească cu Igor. Era la un concert ordinar de club, în care am încercat să interpretez o piesă folclorică moldovenească acompaniată de tobe. Igor s-a apropiat și a spus: ”Știi, demult îmi doresc să scriu un proiect etno-jazz, dar nu puteam găsi o solistă, acum înțeleg – am găsit-o!”.


Acum îți povestesc și simt furnicături: cu zece ani înainte de a-l cunoaște pe Igor, fiind studentă la conservator, visam că ieșind în scenă ca interpretă profesionistă vreau să fiu eu însămi, și autentică în același timp. Ce pot face pentru aceasta? Înțelegeam că trebuie să aleg ceea ce îmi place mai mult și iată că acest puzzle – jazz și etno – s-a completat.


Este vorba despre 12 compoziții, o parte – populare, unele – romanțe orășenești, tangou, vals, însă cu toatele prelucrate în stil jazz, blues sau o formă mai funky, însă structurate ideal, minuțios și rafinat ca compoziție, aranjament.


Da, a fost primul concert solo mare, cu casele închise, la Sala cu Orgă. În aceeași seară au fost cumpărate toate CD-urile. Anterior, mă lamentam: ce voi face cu acest disc? Zero experiență în management, marketing, dar așa a fost că am început să fim contactați, fără eforturi din partea noastră, au urmat invitații în concerte frumoase și interesante, unul dintre care a fost proiectul comun cu formația cubaneză Buena Vista Social Club, cu care am avut un turneu prin România.


De fapt, toate albumele tale-s foarte diferite.


Da. Spre exemplu, cel de-al doilea, ”O sete nebună”. Cred că Eurovision m-a făcut să-l înregistrez. Aveam atunci piesa Century of Love, m-am întors de la concurs copleșită de foarte multe emoții și stări, de la euforie la o depresie latentă. A fost unul dintre momentele cele mai sclipitoare, dar și dificile în viața mea și multe dintre trăirile mele de atunci s-au manifestat în acest CD. Am inclus în el piesele mele, piesele Vicăi Demici în limbile engleză, franceză, ele au apărut acolo deoarece rezonau cu starea mea. Oricum, discul a ieșit foarte cald, despre dragoste. Trăiam atunci o perioadă foarte romantică și frumoasă a vieții, care a compensat perfect cele produse în plan profesional. Despre un secol de dragoste, despre o ploaie frumoasă, despre pașii sub această ploaie, despre dorința de a pătrunde în sufletul persoanei iubite și a-i face cunoștință cu sufletul meu.


Interesant e că tu pari artista care alege materialul fără a ține cont de gustul ascultătorilor. Pentru tine nu contează dacă va mai plăcea cuiva sau nu, principalul – să-ți placă ție. A pătruns în tine – ai trăit-o – vrei să o întorci.


Cred că ai dreptate și asta îmi încurcă, dar și mă ajută. Materialul pregătit de mine este, în mare parte, necomercial. Uneori îl audiez și mă simt fericită că l-am înregistrat, deși el nu-mi aduce bani. Căci înțeleg că eram obligată să o fac. Desigur, nu este vorba despre albume întregi, dar despre piese aparte. Spre exemplu, ”Tu ești marea mea iubire” - niciodată nu-mi va aduce vizualizări de milioane. Dar trebuiea să o interpretez anume în acea perioadă. Și-mi place că există perechi, care mă telefonează și îmi spun: ”Știm că e ciudat, dar ne dorim această piesă pentru primul nostru dans de nuntă”. Pentru că e dragoste – anume despre aceasta e. Despre liniște, gingășie, tăcere, înțelegere, tristețe, bucurie.


Sau să luăm proiectul comun cu Alex Calancea – îl înțeleg. Această muzică este tot despre tine, însă mau dur, pentru că este alături de niște bărbați minunați, puternici. Să luăm albumul ”La poarta pămîntului” - este ceea ce ai învățat de la Gabi Luncă și Panseluța Feraru. Da Concertul de Crăciun, așa de gingaș - lin, la început îmi părea venit de pe o altă planetă…


Dar și acolo-s tot eu. Totul a început după ce în 2010 am înregistrat, cu fiica Elvira, o colindă. Ca un single. A urmat un sentiment de neîmplinire. Așa a apărut acest trio Aurel Chirtoacă, Viorica Nagacevschi și eu. Aurel a compus toate melodiile, Viorica – versurile. Ce înseamnă acest disc pentru mine? E o sărbătoare, dar pot să-l ascult și în aprilie, și în iulie. Este despre căldură, casă, fericire, vise care se împlinesc. Pentru oaspeți, pentru copii, pentru părinți, pentru mine.


Ai colaborat cu Aurel Chirtoacă, Igor Iachimciuc, Alex Calancea. La sigur, și cu alte personalități remarcabile. Însă și tu ești o personalitate sclipitoare, dar și autoritară.


…Și cu Sandu Gorgos – îmi place să lucrez cu el, cunoaște bine partiturile instrumentelor și poate include în aranjament și orchestra clasică, dar și instrumentele electronice, și mai cunoaște bine specificul sunetelor electronice moderne.


Ei bine, ce ne spui despre aceste duete dificile?


Zici că-s autoritară? Așa crezi? Dar eu mereu încerc să fug de aceasta…


De propria natură nu poți fugi. Poți reduce tensiunea. Dar să ucizi calitățile tale naturale?!


Dacă văd că cineva poate și știe mai bine ca mine cum trebuie să facem, și rezultatul este unul perfect, gustos, neapărat îmi plec urechea și am încredere. Și îmi pare că și ei mă respectă și au încredere în mine – este foarte importantă această reciprocitate.


În context. Am două single importante pentru mine – ”Summer swing” și ”Aroma de vacanță”, înregistrate cu Mark Oselski. Mark este un muzician incredibil, minunat, compozitor, aranjor și pianist. Să știi că mă măgulește faptul că muzicieni de acest nivel pleacă urechea la ceea ce eu simt intuitiv. Și noi împreună înțelegem că facem ceva frumos! Cred că eu am noroc la oameni. Chiar dacă nu înțeleg aceasta din prima.


Ți se dă greu materialul? Devii nesuferită, te răzbuni pe alții?


Da, uneori pot fi nesuferită, dar cel mai greu îmi este cu mine însămi. Poate dura foarte mult… Iar dacă încep să analizez ce a fost recent, înțeleg că era o perioadă de coacere, care își are rostul ei. Există clipe de inspirație. Încă nu am învățat să le gestionez, dar dacă simt acest val, încerc să-l prind. Și mă tem să nu-l deochi, de aceea nu-mi place să vorbesc despre el. Da, am în viață perioade în care acest val mă acoperă. E un timp deosebit. La moment, trăiesc un asemenea timp.


Te referi la un nou proiect, nu-i așa?


Da, s-a copt un proiect de piese în limba rusă. Compoziții total diferite. Spre exemplu, ”Кровь не вода”, sau ”Охота на волка” - bucăți, aș zice, dure. Sau foarte gingașa «В платье цвета пепла» - despre dragoste. Sau «Мам, не улетай!», care puțin probabil să apară undeva la un post de radio, eu cu siguranță nu le-o voi propune, ea poate exista doar pe CD, la prietenii mei sau la cei care o vor căuta expres pentru a o asculta. Este prea intimă, scumpă pentru mine.


Despre tine și copiii tăi?


Da. Pentru mine este ceva foarte intim… Vezi, lăsrimez în timp ce vorbesc despre preistorie. Am înregistrat-o foarte straniu. Pe bucăți. Nu am putut să o interpretez cap-coadă niciodată. De fiecare dată încercam să o fac, dar la o anumită frază mi se oprea respirația, îmi dădeau lacrimile și trebuie să o iau de la început. Piesa este despre mine și copiii mei, care-s departe de mine, cu care comunic des, însă la telefon, este despre neliniștea mea maternă, despre imposibilitatea de a-i îmbrățișa aici și acum, de a le împărți dragostea mea. Despre asta este piesa.


Da, Geta, m-au mirat piesele în limba rusă în repertoriul tău. Cine le scrie?


Le scrie Anastasia Bass. Știi, uneori spațiul îi confruntă pe oameni în clipa în care ei au nevoie de asta. Este anume acel val, despre care am vorbit anterior.


Cum e să interpretezi în limba rusă? Artiștii noștri, chiar și vorbitori de limbă rusă, de multe ori au recunoscut că este o limbă mai complicată ca moldoveneasca, spre exemplu, în general – ca limbile romanice, care-s mai melodioase.


Mie mi-i comod. Îmi fac griji doar pentru corectitudinea conjugărilor, pentru accent. Dar nu înțeleg ce te miră așa. Peste tot unde trebuie să completez rubrica ”limba maternă”, eu indic două limbi. Am învățat să vorbesc rusa și moldoveneasca concomitent, mai exact ar fi să spun, că în timp ce locuiam la Magadan, vorbeam doar rusește. Dar că rusa ar fi dură și complicată, - cum zici, - pentru interpretare, - nici nu mi-a trecut prin cap. Probabil, tot pentru că eu nu-s un auditiv, ci un vizual, și dacă pronunț fraza ”в платье цвета пепла” - nu-mi imaginez cum sună ea, ci anume această rochie. Eu interpretez prin intermediul culorilor și plenitudinii emoționale. Sau trăiesc situația. Iar audiția aparține instrumentelor care mă însoțesc. Colegilor mei, care mă încarcă cu energie în scenă. Și eu simt această energie. Intensitatea, temperatura, culoarea ei. Probabil, așa poate fi descris ceea ce se petrece în scenă. Ei produc armonia, eu o retransmit. Iată de ce îmi e indiferent în ce limbă interpretez.


Ai fi putut face teatru.


Am avut această experiență, la teatrul ”Eugen Ionesco”. Nu era un rol în adevăratul sens al noțiunii: nu trebuia să sufăr, să plîng, să hohotesc, trebuia doar să cînt. Dar dacă aș avea această posibilitate și un regizor bun, care să înțeleagă că eu nu am școala de actorie, însă posed niște capacități și dorințe înnăscute, aș juca teatru cu plăcere. Nu știu dacă aș reuși în cinematografie, dar să mă nasc și să mor, și iar să renasc în scena teatrului dramatic – da, mi-ar fi interesant.


Deocamdată o fac în piesele mele.


Lidia Ceban



Citește-ne pe Twitter, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Mai multe

Sondaj Toate

load