COVID-19 în MOLDOVA VACCINAȚI 551 348   INFECTAȚI 258 624(+89)   TRATAȚI 251 389     DECESE 6245(+1)   Mai multe detalii
Preşedintele stiri: 2822
Puterea stiri: 6418
Coronavirus stiri: 7302

«Fiule, învață de medic…»

22 iun. 10:00 (reactualizat 22 iun. 18:03)   Interviuri
4778 9

E.A.Goncear este un chirurg cunoscut în Moldova, medic emerit din RSSM, candidat în științe medicale. La 22 iunie, 1941 împlinise doar 13 ani, însă evenimentele de acum 80 de ani se păstrează în memoria fenomenală a lui E.A.Goncear în cele mai mici detalii.

- Evghenii Alexeevici, cum ați memorizat acea nefericită zi de vară?

- Ei m-am născut și trăiam pe atunci în satul modo-ucrainean Ciornaia (azi – reg. Odessa). După absolvirea celor 7 clase, în luna mai m-am angajat cantaragiu la SMT din colhoz – cîntăream cerealele treierate. Familia o ducea foarte greu. Mama era țintuită la pat de o podagră severă. Tata ne-a părăsit, a plecat în alt raion. Fratele mai mare Anatol era sprijinul, însă în martie,41 el a aplicat la școala de aviație din Odessa. Locul lui de cantaragiu l-am ocupat eu ”prin moștenire”.

La 22 iunie, dimineața, am mers la cîrmuirea colhozului, aveam o întrebare de serviciu. La jumătate de drum - vecinul, care îmi spune: «Războiul, Jenea, a început războiul!» La cîrmuire am văzut vre-o 20 de săteni, care-l înconjuraseră pe președintele sovietului sătesc. El vorbea tare, aspru. Oamenii ascultau cu respirația întretăiată, căzi difuzor radio exista doar la cîrmuire și despre atacul fasciștilor nimeni încă nu știa. Am fugit acasă, i-am spus mamei cele auzite. Ea a izbucnit în plîns. Nu mai contam pe sprijinul lui Tolea, înțelegeam că nu-l vom vedea degrabă. Așa și a fost - școala de aviație a fost transferată la Omsk, după absolvirea ei fratele s-a pomenit în Orientul Depărtat. Noi cu mama trebuia cumva să supraviețuim... Țin bine minte, că la 22 iunie am înțeles clar, că am rămas cel mai mare în casă.

- Fizic, erați bine dezvoltat?


- Noi aveam o vacă cu ugerul rigid, pe care eu o mulgeam zilnic la cinci dimineața. Așa că aveam putere. Din primele zile de război a trebuit să muncesc cu hîrlețul - bărbații plecau pe front, iar din adolescenți erau formate detașamente pentru săpatul tranșeelor la hotarul cu Basarabia. Dar nu ne-au salvat acele tranșee. La 5 august,41 în sat au intrat românii, a început neagra ocupație.

- Erau și nemți?

- De vre-o două ori au venit niște ofițeri, da jandarmii români au gospodărit trei ani. Jefuiau fără milă, tot ce le cădea – treceau pe la case, luau produsele alimentare, lucrurile. Dacă cineva le sta în cale, îl băteau cu bestialitate. Toate vacile, caii au fost luați imediat, rămăsesem cu mama fără pic de lapte. Unchiului meu, care locuia alături, i-au luat prisaca și au dus-o din sat. Fiind cantaragiu, eu le-am permis unor săteni din preajmă să ia o căldare de grîu – foametea era strașnică. Românul care a văzut asta m-a bătut cu bățul de credeam că nu voi supraviețui. Iar într-o zi a trebuit să merg la Kotovsc, azi – Podolsc, la 27 km de sat. Unchiul mi-a dat o bucățică de slănină și un borcănaș cu miere, ca să le schimb pe sodă caustică: păduchii ne mușcau grozav, da fără sodă era imposibil să fierbi săpunul. Încălțăminte nu aveam, mi-am făcut opinci din piele de porc și am purces la drum. Abia ajuns la Kotovsc, mă oprește un polițai ucrainean și urlă : «Ei, băiete, vino încoace, vei merge în Germania la muncă!» M-am speriat așa de tare, că am aruncat bocceaua cu produse și – fuga! Acasă am ajuns fără ele, aproape mort de frică …

- Da ziua eliberării satului o țineți minte?

- Desigur! Nu una – două zile - 27 și 28 martie, 1944. La început am auzit o canonadă îndepărtată, apoi zgomotul s-a apropiat. Un obuz a nimeri în gardul nostru de piatră, așchiile au spart acoperișul. Noi cu mama ne-am ascuns în beci, unde am stat acele două zile. Ieșind din beci, am văzut ostașii sovietici în cojoace de oaie, cu niște bețe lungi – pe drumurile noroioase era mai ușor să mergi cu ele.

La sovietul sătesc noi, adolescenții, am fost rugați: «Cine poate – ajutați soldaților să găsească ascunzișurile în care românii ascundeau armele și munițiile». Imediat am decis să ajut. Eram vre-o cinci persoane, în frunte cu un ofițer sovietic. Operația a durat zile îndelungate. Depozitele fasciste le găseam prin rîpe, în două pădurici. Una era la 4 km de sat, alta – la 6. Țin minte cum băieții încărcau în mașini lăzile grele cu arme, munițiile dezactivate de geniști.

- În Ziua Victoriei, probabil, satul triumfa?

- Oamenii, desigur, se bucurau, deși era foamete, era greu. Ziua de 9 mai mi s-a memorizat cu lacrimile mamei. Erau lacrimi de fericire, însă mie îmi era tare milă de ea. Practic, ea nu se mai ridica din pat, și în 1946 a decedat. Înainte de asta mi-a spus: «Fiule, învață de medic ». Am absolvit eminent 10 clase în sat, ceva timp am lucrat la biblioteca cabinetului de partid, apoi - colaborator literar-corector la ziarul raional, iar în 1947 am venit pe ascuns, cu trenul, la Chișinău – să intru la institutul de medicină. Primul rector aici era consăteanul nostru Ipatii Hristoforovici Sorocean. El a fost printre cei care au făcut ca la Chișinău să vină un grup de pedagogi ai Institutului de medicină din Leningrad, care fuseseră evacuați în Caucazul de Nord.

- Am auzit deseori despre aceea, că profesorii leningrădeni erau niște pedagogi străluciți, adevărați intelectuali .

- Așa este. În general, viața noastră studențească, flămîndă și înghețată, a fost totuși foarte fericită. Învățam cu pasiune, făceam sport, activitate artistică, în cadrul subotnicelor construiam Lacul Comsomolist. La anul 3 de facultate eu conduceam cercul de chirurgie al institutului, de pe atunci viața mea ține de chirurgie

- După absolvire, timp de 18 ani ați lucrat la Spitalul raional din Rîbnița, ați devenit șeful secției chirurgie, ați susținut teza de candidat, ați scris zeci de articole. Cum a fost startul activității de sine stătătoare în anii postbelici?

- Pe atunci în Moldova medicii s-au pomenit, cum s-ar spune, în prima linie. În unele sate pediculoza era boala tuturor. Peste tot – focare de rujeolă, scarlatină, difterie, febră tifoidă. Trahoma era o nenorocire strașnică. Noi, medicii, eram nevoiți și să lecuim, și să învățăm oamenii. În sovietele sătești, în școli explicam colhoznicilor bazele igienei personale, vorbeam despre pericolul mortal al avorturilor ”clandestine”, despre bolile venerice, despre aceea de ce este nevoie de sîngele donatorilor.

- Mi s-a spus, că Dvs. ați fost donator ani în șir, adesea de dragul salvării bolnavilor dădeați sînge nemijlocit la masa de operație .

- Au fost de toate. Pe atunci, exemplul personal al medicului însemna mult. Da probleme, desigur, au existat destule. Și călare, și cu căruța, și cu brișca mergeam în sate. Noaptea pe drumurile accidentate am avut destule ”aventuri”. Apariția unui «Москвич 402» la spital ne-a bucurat ca pe niște copii.

- La Chișinău, ani în șir ați condus secția chirurgie a spitalului Direcției 4 a Ministerului sănătății, ați fost secretarul Societății chirurgilor Moldovei. În acești ani pașnici, în viața Dvs. mai răsuna ecoul războiului ?

- El a călit în mine o rezistență deosebită, fără care nu aș fi devenit un chirurg adevărat. Ambele fiice ale mele au absolvit institutul de medicină, ambelor am încercat să le spun principalul: profesia de medic înseamnă dedicație totală, în pofida oricăror dificultăți și circumstanțe.

- Evghenii Alexeevici, la Consiliul orășenesc Chișinău al veteranilor ați activat mulți ani în comisia medico-ecologică, astăzi ajutați medicilor care consultă membrii acestei organizații în diverse chestiuni medicale. Aveți întrevederi cu tinerii, cărora le povestiți despre vremurile grele ale războiului. Cum credeți, ce trebuie neapărat să cunoască despre ele tineretul de azi?

- Adevărul! În zilele noastre adevărul despre Marele război pentru apărarea Patriei se îneacă în marea minciunilor, a falsificărilor ticăloase ale pseudoistoricilor. Eu cred că este foarte important să obținem ca în manualele de istorie evenimentele reale ale acelor ani să fie redate competent, temeinic. Prea multe structuri străine s-au implicat, pentru ca adevărul despre fatalii ani patruzeci să nu ajungă la inimile și în mințile tineretului din țările CSI. Deci, relatările noastre adevărate trebuie să fie de sute de ori mai grele și mai tari.

A intervievat Tatiana Borisova

Recomandă:

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter


Noul parlament și-a început activitatea. Ce așteptări aveți de la activitatea sa?
🔽🔽