COVID-19 în MOLDOVA  Mai multe detalii

”Cine este această persoană, pentru care trei ţări îşi unesc eforturile?”

”Cine este această persoană, pentru care trei ţări îşi unesc eforturile?”

Din cauza evenimentelor recente, sărbătorirea jubileului de 75 ani ai Marii Victorii are loc nu aşa cum trebuie şi s-ar cuveni să fie. Dar asta nu înseamnă, că această dată importantă nu va fi marcată deloc. Astfel, la 9 mai postul NTV Moldova va difuza un film despre concetăţeanul nostru, Eroul Uniunii Sovietice, Ion Soltîs.

Pe timpuri, despre această persoană şi fapta sa eroică (în timpul unei lupte, rănit fiind, el a închis cu propriul corp ambrazura duşmanului), scriau manualele şcolare, numele său îl purtau taberele şi detaşamentele pioniereşti. Autorul filmului, Elena Leviţcaia-Pahomova, crede că amintirea despre acest erou trebuie întoarsă. În interviul pentru site-ul nostru ea a relatat despre faptul, cum s-a lucrat asupra filmului ”Путь героя” (Calea eroului), şi a promis că va fi un proiect neobişnuit, expresiv.

Lena, prima întrebare: de ce Soltîs? Cu ce v-a atras acest om, că l-aţi ales să fie eroul filmului Dvs.?


Sincer vorbind, la început el m-a atras nu pe mine, ci pe Alexei Petrovici, conducătorul Clubului istorico-patriotic rusesc din Republica Moldova, care, împreună cu echipa sa, de mult timp desfăşoară o activitate de cercetaş. Are în palmares zeci de nume ale ostaşilor sovietici, căzuţi în luptele Marelui Război pentru apărarea Patriei, numele lor fiind restabilite, iar corpurile reînhumate cu respectarea onorurilor militare.

Ei bine, anume Alexei a atras atenţia preşedintelui ţării asupra faptului că, în acest an, la 11 februarie, s-au împlinit 75 ani de la fapta eroică a lui Soltîs şi să această dată trebuie cel puţin reflectată în mass-media. Căci este vorba despre cel mai renumit erou al Marelui Război, originar din Moldova. Eu, ca voluntar, am fost invitată după asta, şi în scurt timp am devenit membru cu drepturi depline al echipei care căuta locul exact în care a fost înmormîntat pămînteanul nostru. S-a dovedit că nimeni nici nu ştie unde îi este mormîntul. Cu ce să începem căutările? Am început cu o vizită la baştina lui Ivan Sidorovici – aşa este el numit în toate documentele – în satul Cuzmin, r-nul Rîbniţa.

Am mers acolo nu în calitate de echipă de filmare, deoarece pentru aceasta era nevoie de o permisiune specială a autorităţilor transnistrene, ci ca simpli vizitatori ai muzeului Soltîs. Şi deoarece grup de fimare nu aveam, am filmat totul cu telefonul meu. Pentru mine, era o deprindere de a fixa orice momente importante şi interesante. Atunci încă nu înţelegeam că deja filmez un film.

În s.Cuzmin există două muzee, consacrate numelui Soltîs. Unul –în casa unde s-a născut, al doilea – în şcoala locală, care îi poartă numele. Am găsit aici documente interesante, scrisori mai puţin cunoscute.

Dar primul lucru pe care îl doream, era să vedem înştiinţarea despre deces, cu indicarea locului acestuia. Acolo scria: ~Luisenthal, Silezia de vest, înhumat în locul unde s-au desfăşurat luptele~. Tot aici am găsit două forografii, care la o privire mai atentă se contrazic reciproc. Una a fost făcută la finele anilor 60 – începutul anilor 70, anume pe atunci lumea se îmbrăca în acest fel. Este scris, că oamenii stau la mormîntul lui Soltîs, în Luisenthal. Însă la acel moment Luizental nu mai exista. Era deja nu Germania, ci Polonia, şi oraşele fuseseră redenumite. Cea de-a doua imagine – poarta cimitirului militar din or. Kędzierzyn-Kozle, care altă dată se numea Luisenthal. Nu înţelegeam, unde totuşi a fost înhumat. Unde să-l căutăm?

Am început cu alcătuirea unei liste a tuturor variantelor posibile de transcriere a numelui Ivan Soltîs. Căci chiar şi în arhivele ruseşti, care acum au fost deschise, găsim transripţii diferite ale numelui său, inclusiv „Soltus”. Colegii noştri, cercetaşii polonezi, ne-au anunţat, că la Kędzierzyn-Kozle Soltîs nu există. Dar anume acest oraş era mereu indicat drept locul înmormîntării sale. S-a dovedit, că în Silesia erau două localităţi cu denumirea Luizenthal, iar în Germania, de fapt, - şi mai multe.

Şi iată că totul a început cu necesitatea de a găsi locul exact al înhumării. Pe parcursul căutărilor, am avut parte de o istorie aproape detectivă. Ne-au ajutat să o „deznodăm” foarte mulţi oameni.

Aţi anticipat următoarea întrebare: a fost dificilă căutarea materialelor pentru film, cine v-a ajutat?

În primul rînd, desigur, cercetaşii moldoveni. Este vorba despre Clubul istorico-patriotic rus, detaşamentul ”АВГУСТ”. Aceşti tineri au o experienţă colosală, cunosc unde, ce, în care arhive se păstrează. Aşa am găsit carta de decorare cu descrierea faptei eroice, şi multe documente noi, necunoscute anterior. Inclusiv – privind eliberarea satului de baştină al lui Soltîs - Cuzmin. Copia acestui document am transmis-o în acest sat. Pentru locuitorii lui a fost un eveniment extrem de important.

Ne-au ajutat cercetaşii polonezi şi ruşi. Ne-a ajutat reprezentanţa Ministerului apărării din Federaţia Rusă, care se preocupă de înveşnicirea memoriei celor căzuţi în Marele Război pentru apărarea Patriei. Multe ambasade ale Federaţiei Ruse au reprezentanţe speciale, care îngrijesc cimitirele militare peste hotare şi muncesc cot la cot cu autorităţile locale. În două ţări,– în România şi Polonia – memorialele se află într-o stare foarte bună. În pofida unor nuanţe politice şi a neînţelegerilor, peste tot este curat şi îngrijit. Dă Doamne ca şi la noi, în toate localităţile, memorialele şi cimitirele militare să fie întreţinute la fel.

Ne-a ajutat ambasada noastră în Polonia, după ce a devenit clar unde anume este înmormîntat Ion Soltîs...

Şi totuşi, unde?

S-a dovedit, că este vorba despre oraşul Boleslaw, fostul Bundeslau.

Istoria este următoarea. În timpul războiului, ostaşii şi ofiţerii sovietici erau înmormîntaţi în locurile unde s-au desfăşurat luptele. Dar deoarece asemenea locuri au fost foarte multe, după război deja, aceste înhumări au fost comasate. Osemintele erau dezgropate şi mutate în localităţile mari. Ei bine, Luisenthal, atît de căutat de noi, este de fapt un cătun despre care acum puţină lume mai cunoaşte, deoarece după încheierea celui de-al doilea Război Mondial şi alipirea acestei părţi a Silesiei de Polonia, el a fost absorbit de oraşul vecin. Aşa că acum localitatea în care a căzut Ion Soltîs nu există pe hartă. Iar un cimitir militar mare al ostaşilor sovietici se află la Boleslaw.

Ambasada noastră în Polonia a contactat administraţia acestui oraş şi a rugat să ne ajute. Ajunși acolo, noi am fost nu doar ajutaţi de autorităţile poloneze locale, dar chiar tutelaţi cu grijă.

Şi asta în pofida dispoziţiilor, s-ar părea, antiruseşti a Poloniei...

Întocmai! Noi am fost foarte miraţi.

Primul lucru – am mers la cimitirul militar. Nu voi ascunde – nu mi-am putut reţine lacrimile cînd am găsit acest mormînt. Pentru că pe el scria “Necunoscut”. Adică pămînteanul nostru, Eroul Uniunii Sovietice, despre care noi parcă am cunoaşte multe, zace într-un mormînt comun. Mai mult, numele său nici nu era indicat în liste – el a fost inclus ulterior, la cererea noastră. În total, în acele morminte zac peste trei mii de oameni. Cimitirul se află pe o culme, într-un loc foarte frumos. Curăţenia şi ordinea - ideale. De două ori pe an se face curăţenie capitală. Cimitirul e deschis pentru vizitatori. Permanent trece lumea pe acolo, nu există obişnuita pentru cimitire atmosferă apăsătoare. A fost înduioşetor să vedem pe unele morminte lumînări, puse de localnici.

Este îmbucurător şi faptul că pe multe morminte apar acum tăbliţe cu numele ostaşilor. Rudele îi caută, se adresează autorităţilor locale. Apropo, oricine doreşte să găsească locul de veci al buneilor şi străbuneilor căzuţi peste hotare, se poate adresa Crucii Roşii sau reprezentanţei FR pentru activitatea memorială în ţara unde a murit ruda sa.

Ca regulă, înveşnicirea memoriei ostaşilor sovietici este sarcina autorităţilor locale. Noi însă am venit personal pentru a organiza această ceremonie. Este meritul lui Alexei Petrovici – fiind un om cu experienţă şi gospodar, el a adus cu sine nu doar tăbliţa cu numele lui Ion Soltîs, dar chiar şi ciment, nisip şi instrumentele necesare pentru a o instala.

Repet, administraţia oraşului ne-a primit cu braţele deschise. Comunicam în trei limbi – ei în poloneză, noi –ruseşte, cu toţii – parţial în engleză, dar ne-am înţeles de minune. Un reprezentant al administraţiei nu doar ne-a însoţit – ne-a ajutat să instalăm tăbliţa cu numele eroului. Deşi a fost mirat că am adus cu noi ciment, căci şi ei ar fi putut face acest lucru. Însă a spus: dacă aici ar zace strămoşul meu, aş fi procedat exact la fel, pentru ca să ştiu că totul a fost făcut cum trebuie. După asta reprezentanţii administraţiei orăşeneşti au venit la ceremonia de inaugurare plăcii comemorative, au adus flori, au aprins împreună cu noi lumînări.

Cel mai important lucru este că noi am vizitat locul în care a murit Ion Soltîs, acel fost cătun Luisenthal, unde el a fost înhumat iniţial. O senzaţie nemaipomenită. Aveam descrierea locului, descrierea luptei şi am încercat să restabilim toate acestea: cum arăta, unde era acea ambrazură pe care el a închis-o cu propriul corp. Aveam impresia, că forţăm împreună cu ostaşii rîul Bober, că lunecăm şi noi pe solul umed înzăpezit... Vedeam aceleaşi case vechi din sec.XIX, pe care le văzuse şi Ion, am trecut întreaga sa cale.

Această istorie se încheie foarte simbolic: am adus un pumn de pămînt din satul lui de baştină şi l-am pus pe mormîntul din Polonia, iar un pumn de ţărînă de acolo a fost pus la temelia monumentului său din s.Cuzmin.

Toate acestea, desigur, fac parte din film. Eu am făcut multe documentare, însă ele erau despre evenimente trecute deja. Acest film este unic prin faptul că, da, noi povestim o istorie de acum 75 de ani, dar căutarea adevărului despre locul înhumării şi reconstruirea evenimentelor a avut loc nemijlocit în cadru. În timp ce filmam, nu ştiam care va fi finalul. Nu este un documentar regizat, e un cu totul alt gen, alt jurnalism. Nu există statică, chiar şi interviurile au fost înregistrate din mers sau în automobil.

Aţi spus: ”Eu filmam”. Să înţeleg că asupra acestei pelicule nu aţi lucrat cu echipa de creaţie precedentă, ca în cazul altor filme, ci de sine stătător? Fiind şi scenarist, şi regizor concomitent?

Şi scenarist, şi regizor, şi operator, şi specialist în montaj.

Aşa a fost să fie, că montarea filmului a coincis cu pandemia de coronavirus şi existau alte griji, ce nu ţin de un film, fie el şi foarte important. Însă pentru mine – ca jurnalist, ca cetăţean, ca persoană – a fost foarte important să fac acest film. Şi le mulţumesc tuturor celor care au ajutat şi celor care nu au încurcat. Dumitru Hîncu, cel cu care montăm emisiunea ”Механизм действия”, m-a ajutat să mă descurg cu grafica, lucru pentru care îi mulţumesc. Au fost oameni dintr-o parte, care pe neaşteptate au venit în ajutor.

Dar în general – da, evoluez acum într-un rol nou pentru mine – de operator şi de specialist în montaj. Este o experienţă foarte interesantă, acum ştiu exact ce să scriu și sub care cadru, şi ce cadru să filmez pentru fiecare scriere. Iar filmările cu telefonul conferă un alt ritm şi o altă dinamică. La televiziune, cadrele ca regulă durează un timp scurt – secunde doar. Aici însă fragmentele filmate într-un singur plan durează 2-3-4 minute! Dar nu par deloc excesive...

Aveţi în film reconstruirea locului în care a murit. Dar despre însuşi Soltîs se povesteşte ceva? Ce fel de om a fost?

Există amintirile învăţătoarei din s.Cuzmin, care se consideră o rudă apropiată a lui Soltîs şi păstrează cu grijă memoria lui.

Şeful administraţiei locale este foarte exigent faţă de tot ce se spune şi se scrie despre Soltîs, deoarece pionier fiind, îi ajuta pe părinţii lui Ion Soltîs să îngrijească casa, grădina. Într-o odaie a casei se afla muzeul, în alta locuiau ei.

Pentru aceşti oameni, ca şi pentru toţi locuitorii satului, Soltîs este o istorie vie, personală. Un consătean care a făcut armata împreună cu Ion şi a văzut cum a murit el, după război a revenit acasă şi a povestit oamenilor despre eroismul lui.

Toate aceste mărturii, amintirile consătenilor, părinţilor, învăţătoarei au fost incluse într-o carte editată încă în timpurile sovietice şi se păstrează cu grijă în muzeul local. Şi casa-muzeu, şi muzeul din şcoală, şi monumentul – toate se află într-o stare perfectă. Ceremonia aducerii ţărînei de la mormîntul lui, după revenirea noasră de la Boleslaveţ, a fost foarte înduioşetoare, cu multă lume adunată, cu garda de onoare a elevilor.

Ţin minte, după ce toţi au plecat, un băieţel a rămas şi a cerut să-i mai povestim despre călătoria noastră. Pentru el era foarte important, interesant – că doar este istoria satului său.

Apropo, cui îi este adresat filmul, cine este spectatorul lui potenţial?

Greu de spus. Nu trebuie să îngustăm auditoriul. Filmul este pentru toţi.

Ion Soltîs a făcut fapta sa eroică la 22 de ani. Foarte tînăr. Cum credeţi, tinerii care au azi 20 de ani vor fi interesaţi de istoria semenului lor, care şi-a jertfit viaţa pentru alţii?

De ce credeţi că nu le este interesant? Totul depinde de felul cum le veţi povesti această istorie.

Însă în acest caz şi alte lucruri pot trezi interesul. Cercetarea în sine. Cum am căutat mormîntul, ce documente am folosit. Şi ei pot înţelege, că exact la fel pot găsi şi istoriile propriilor străbunei, pot restabili calea acestora. Adică, fiecare poate proiecta această istorie pe istoria propriei familii. Vedeţi ce număr de tineri participă la acţiunea „Regimentul nemuritor”! Deci, îi interesează soarta strămoşilor, doresc să fie mîndri de ei, de eroismul lor, de curajul lor.

Şi poate că acest film va fi un impuls pentru ei, ca nu doar să printeze portretul strămoşului eroic şi să meargă cu el pe stradă, ci să afle multe lucruri despre el, poate – să-i restabilească numele, dacă acela zace într-o ţară străină, într-un mormînt frăţesc.

Este important şi pentru ca să arătăm acelei ţări străine, că istoria este vie, că nimic nu a fost în zadar, că există moştenitorii acestei memorii şi ai acestei istorii.

Uitaţi-vă: din Moldova nu foarte apropiată vin în Polonia oameni, caută un mormînt... Însoţitorii noştri ne întrebau: „Cine este acest Ion Soltîs, ce fel de om, de dragul căruia trei ţări – Polonia, Rusia şi Moldova – şi-au unit eforturile?”.

Iată aşa un om. Care s-a dovedit a fi pentru noi foarte viu. Şi i-a unit pe mulţi alţi oameni. Şi a ajutat multora. Eu simţeam acest ajutor. Multe le-am reuşit pur şi simplu în pofida tuturor împrejurărilor, de parcă de sus cineva ne ajută şi ne binecuvîntează.

A intervievat Svetlana Derevșcicova

Teguri: Ion Soltîs, Marele Război pentru Apărarea Patriei, 75 ani ai Victoriei

Citește-ne pe Twitter, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter


Știrile partenerilor noștri
loading...
Mai multe

Sondaj Toate

load