Boris Lee Krutonog — despre drumul spre Hollywood, filmările în „The Hunt for Red October”, Star Trek și magia cinematografiei

S-a născut în Chișinău, visa să devină om de afaceri, dar viața l-a dus la Hollywood. Boris Lee Krutonog a parcurs drumul de la inginer la actor și producător, a jucat în filme și seriale de cult, a lucrat cu Sean Connery și Robert Downey Jr., a scris propriile scenarii și a lansat o afacere.

În interviurile sincere din rubrica „Adevărații eroi” de pe portalul Noi.md, noi povestim despre oameni ale căror istorii de viață sînt o sursă de inspirație. Eroul nostru de astăzi este actorul, producătorul și scenaristul Boris Lee Krutonog, născut în Chișinău. Calea vieții lui l-a dus de la visul de a dezvolta o afacere și de a lucra ca inginer, la Hollywood, unde a jucat în filmele cult „The Hunt for Red October”, StarTrek, The Italian Job, precum și în serialul premiat The Americans.

Într-un interviu exclusiv pentru Noi.md, Boris își amintește de merele moldovenești din copilărie, de ziua grea cînd a plecat din orașul natal, de culisele filmărilor pentru „The Hunt for Red October” cu Sean Connery, de rolul din StarTrek, de munca la serialul The Americans, și își împărtășește gîndurile despre iubire, fericire și ce înseamnă să fii tu însuți.

***

V-ați născut în Chișinău. Ce amintire din copilăria petrecută în acest oraș vă încălzește și acum sufletul?

Uau, ce întrebare dificilă. Am multe amintiri, dar voi povesti probabil despre aceasta...

Am crescut cu mere. Eu și sora mea mîncam probabil cîte douăzeci și cinci de mere pe zi. Pur și simplu le adoram! Mie și acum îmi plac merele moldovenești – pot spune că sînt un adevărat profesionist în ceea ce ține de mere.

Îmi amintesc că în clasa a treia, de Anul Nou, aveam concursuri școlare: săream în saci în jurul bradului, apoi mai erau și alte concursuri. Deodată s-a anunțat: „Avem nevoie de voluntari!” – și am fost împins ușor: „Du-te tu”.

Următoarea sarcină a fost următoarea: fiecare participant a primit cîte un măr și i s-a spus că cel care îl mănîncă cel mai repede mărul - acela cîștigă. Și eu m-am gîndit: „Come on, really? Iau mărul. „Sînteți gata? Start!” Am mușcat o bucată prea mare și mi s-a blocat în gît. Nu puteam să-l înghit, dar totuși am găsit o soluție, l-am mestecat și am cîștigat competiția.

Pentru cîștig, am primit o jucărie neagră din cauciuc – din nu știu ce motiv, în formă de fetiță, care fluiera dacă o apăsai. Această istorie mi-a rămas în amintire nu atît pentru jucărie, cît pentru sentimentul că obstacolele pot fi depășite. Probabil că această calitate s-a manifestat în mine încă de atunci, în clasa a treia.

Foto: The Americans 2018 Season 6, Keri Russell, Boris Lee Krutonog, Leanca Grâu

Ce rol a jucat originea moldovenească în viața și cariera dvs.?

Tot ce am cîștigat și am obținut, tot ce mi-a fost dat de îngeri și de Dumnezeu, provine de aici, din această țară. Este o țară foarte fertilă.

Mi se pare că Moldova, și în special Chișinăul, este un fel de portal energetic. Cînd locuiam în New York, nu-mi găseam locul. Mergeam și la universitate, și lucram, am devenit chiar actor, dar oricum nu mă simțeam în largul meu, pînă cînd m-am mutat la Los Angeles.

Am ajuns în Los Angeles și am simțit imediat: asta e, al meu. Ritmul vieții, ritmul gîndurilor – totul se potrivea. Dar abia cînd m-am întors în Moldova, după douăzeci și cinci de ani de la mutarea în Los Angeles, am înțeles: Chișinăul și Los Angeles-ul sînt, de fapt, foarte apropiate – prin energie, prin vibrații, prin ritm, prin zîmbetele de pe fețele oamenilor, chiar și prin soare.

De aceea, pentru mine, faptul că m-am născut aici este și mijlocul, și începutul, și sfîrșitul. Asta este tot.

Boris Lee Krutonog and Brigitte Johnson "Deliver Us"

Vă amintiți de ziua plecării – cînd ați părăsit casa și nu știați dacă vă veți mai întoarce?

Sincer să fiu, a fost foarte greu. De parcă m-aș fi închis în sine, am devenit ca o strună întinsă și am decis că trebuie să trec prin această încercare. Nu știam unde mergem, ce ne așteaptă. Era prin anii 1975-1976.

Îmi amintesc că mama stătea lîngă tigaia ei preferată, grea, din fontă – atunci plecam în Israel. Spunea: „Doamne, cum o să gătesc eu fără ea prînzul și cina!”. Eu urmăream toate acestea și inima mi se strîngea, mă pregăteam pentru orice.

Trenul pleca deja, mi-am luat rămas bun de la toți și simțeam că pășesc într-o altă orbită: fie în iad, fie în rai – nu știam. Aveam senzația că am făcut un pas în necunoscut.

În primele luni petrecute în străinătate ați simțit dorința de a vă întoarce acasă?

Nu. Nu am avut acest sentiment — de parcă l-am eliminat. Totul pentru că, la vîrsta de 12 ani, am citit trilogia lui Theodore Dreiser — „Finanțistul”, „Titanul” și „Stoicul” (pe atunci le numeam „Finanțistul”, „Gigantul” și „Titanul”). Și de atunci visam să cresc și să plec la Chicago, voiam să fiu ca Frank Cowperwood.

Încă de atunci visele și aspirațiile mele erau legate de viitor. De aceea, atunci cînd am plecat, am lăsat trecutul în urmă și am făcut următorul pas. Mai întîi am locuit puțin în Israel, apoi am mers mai departe. Aveam un scop — el parcă mi-a întins aripile și m-a ajutat să zbor înainte.

Devil's Fruit w Lee Kunz. Cuba 2018

Ce visa să devină micul Boris?

Oh, visam să devin om de afaceri. Și nu doar să cîștig bani, ci să-i învăț pe alții cum să conducă o afacere, să împărtășesc din experiența mea, să ajut.

Cum visul de a face afaceri v-a dus mai întîi către inginerie și apoi către lumea cinematografiei?

Dacă privim în urmă, atunci, așa cum spunea Steve Jobs, putem înțelege sensul vieții doar conectînd punctele din trecut.

Am devenit inginer, deoarece consideram că este o bază bună pentru viitor. Am ales ingineria industrială – ne pregătea pentru școala de afaceri, pentru managementul întreprinderilor. În plus, eram singur atunci, locuiam în America la 18 ani și am decis că cea mai practică profesie era cea de inginer. Oriunde m-ar fi dus viața, aș fi supraviețuit: de inginerii este nevoie peste tot.

Calea mea s-a dovedit a fi interesantă: mai întîi inginer, apoi actor, apoi am creat propria mea companie teatrală, mai tîrziu am devenit producător. Producătorul este deja o afacere. În cele din urmă, am ajuns totuși la antreprenoriat: acum am propria mea afacere, propriul meu serviciu de ambulanță.

Acum înțeleg că mai întîi trebuia să mă cunosc pe mine însumi. Și cel mai bine poți face asta prin profesia de actor: joci diferite roluri, riști, înveți să trăiești modest, nu știi ce va fi mîine, cauți constant de lucru. Este o experiență care m-a învățat multe și m-a pregătit pentru viață.

The Jackal: Richard Gere, Boris Lee Krutonog

Ați spus cîndva că ați devenit actor întîmplător. Cum a început, de fapt, cariera dumneavoastră la Hollywood?

După facultate, am obținut diploma de inginer și am lucrat un an și jumătate la compania aeronautică McDonnellDouglas. Apoi am depus actele la Columbia Business School și am fost admis.

Dar mai erau opt luni pînă la începerea cursurilor și am decis să mă ocup cu ceva. De la ferestrele oficiului de pe strada 47 și 2nd Avenue din New York, vedeam în fiecare zi o clădire nu prea mare și frumoasă, în care intrau și ieșeau fete tinere și frumoase. Nu știam ce era acel loc, dar m-am gândit: trebuie să ajung acolo.

Aveam 22 de ani și atunci mi se părea că nu contează cu ce se ocupau acolo – fie că era o sectă, o comunitate religioasă sau cursuri de bucătar-șef, chiar dacă învățau să gătească borș – voiam pur și simplu să ajung acolo unde erau fete frumoase.

Am intrat, am bătut la ușă și am aflat că era o școală de actorie. Ei bine, școală de actorie – să fie școală de actorie. Am început să frecventez cursurile de acolo. Și, brusc, mi-am dat seama: stai puțin, asta e interesant! Și așa dintr-o zi în alta – și am decis să continui.

Spinning Boris: Jeff Goldblum, Anthony LaPaglia

Vă amintiți momentul decisiv în care vi s-a propus primul rol?

Încă cînd abia începusem să frecventez orele, am decis să încerc să joc pe scenă: mă gîndeam, dar ce înseamnă o piesă de teatru? Pînă atunci, văzusem poate doar o singură piesă în viața mea.

Am venit la audiții și am obținut un rol. Regizorul acestei piese, care era și scenaristul, mi-a spus după premieră: „Ascultă, ai jucat bine rolul. Hai să deschidem propriul nostru teatru: eu voi scrie piese și le voi pune în scenă, iar tu vei fi producător și unul dintre actorii principali”.

Mai aveam șase luni pînă la începerea cursurilor la școala de afaceri și m-am gîndit: de ce să nu încerc? Am început să lucrăm împreună.

Apoi a venit momentul să mă înscriu la școala de afaceri. La cel moment, aveam deja pregătit off-Broadway show — o piesă nouă, extraordinară, apropo. Regizorul a propus să o punem în scenă pe strada 42, într-un teatru mare.

M-am pus pe gînduri: ce să fac, doar trebuie deja să mă duc la școala de afaceri. Iar el mi-a spus: „Uite, la școala de afaceri poți să mergi oricînd, dar cînd o să mai ai șansa să joci într-un off-Broadway show?”

M-am uitat la el și m-am gîndit: ce viclean, știe exact ce să spună ca să mă convingă. În final, am decis: la școala de afaceri voi merge anul viitor.

Am pus în scenă piesa – a fost minunată, a primit recenzii excelente din partea criticilor. Și atunci am înțeles: nu mă voi mai întoarce la școala de afaceri. Așa a început drumul meu în profesia de actor.

Care a fost primul dvs. rol în cinema și cum l-ați obținut?

Întotdeauna spun că în viață multe lucruri se întîmplă întîmplător. Mă aflam la o petrecere cu prietena mea și am observat că, din cealaltă parte a camerei, la mine se uita un blond cu părul vopsit. M-am uitat și eu la el și am văzut că se îndreaptă spre mine.

S-a apropiat, mi-a strîns mîna și mi-a spus: „Ai un chip slavon. Vrei să joci într-un film? Filmăm vineri, sîmbătă și duminică, la doar două ore de aici, în Upstate, New York. Îți plătim 25 de dolari pe weekend”.

I-am răspuns: „Sigur că vreau!” – și am plecat. A fost un fel de bootcamp pentru mine – o adevărată școală de film. În patru-cinci weekenduri am învățat foarte multe: am lucrat în spatele camerei, am scris propriile replici și dialoguri, m-am încercat în calitate de regizor și producător.

Acele șase săptămîni au fost o experiență extraordinară pentru mine: m-am îndrăgostit de cinema și de posibilitățile sale. Băieții erau talentați, filmau trei filme simultan, le făceau practic „cu un dolar” și le vindeau cu doi dolari și jumătate. Mă uitam și mă gîndeam: „Uau, se poate și așa?”

Acesta a fost primul meu rol. Au fost trei roluri mici, pe care le-am adunat într-o compilație montată. Apoi a venit momentul să zbor la Los Angeles – mi-am găsit un agent și, practic, după șase luni, el a trimis montajul meu regizorului, care m-a invitat să joc în filmul „The Hunt for Red October”. Așa am ajuns să fac parte din acest proiect uriaș – îmi vedeam pur și simplu de viață și, dintr-o dată, „m-am împiedicat” de cinema.

NYPD Blue: Dennis Franz, Boris Lee Krutonog, Henry Simmons, Jacqueline Obradors

Cum s-au desfășurat filmările pentru „The Hunt for Red October” și ați simțit atunci că lumea filmului este lumea dvs.?

Prima mea școală a fost una partizană: nici măcar nu știam cine pe platou strigă „Acțiune!”. La noi, oricine putea striga asta.

La filmările pentru „The Hunt for Red October”, am auzit comanda „Action!” nu la timp și m-am revoltat: „Cine a spus asta?” – dar acesta s-a dovedit a fi John McTiernan, însuși regizorul. Eu eram încrezut în sine, pentru că credeam că știu deja totul, dar s-a dovedit că aveam în față o nouă mare școală.

Diferența era colosală: era Paramount Pictures, primul film cu un buget de 100 de milioane de dolari. Submarinul a fost construit pe o platformă hidraulică gigantică. În rolurile principale — Sean Connery, Sam Neill...

Sean Connery m-a luat practic sub aripa sa: a văzut că eram „neexperimentat”, deși încercam să par sigur pe mine. Îmi povestea întîmplări din perioada în care a servit în marina militară: „Pe atunci aveam doar două perechi de lenjerie: una o spălai și o uscai, iar cealaltă o purtai”.

Această experiență m-a învățat multe: am înțeles că cel mai important lucru este să asculți, să observi și să nu te grăbești să-ți împărtășești părerea.

M-a impresionat în mod special modul în care McTirnan lucra cu camera: a transformat-o într-un nou personaj al filmului. Camera se mișca constant – se apropia, se îndepărta, creînd tensiune și dramatism.

Uitați-vă la film: chiar și în timpul dialogurilor, camera nu stă pe loc – acest lucru conferă scenelor o respirație și o greutate speciale. Acolo nu există o poveste de dragoste, nu există femei, dar relațiile dintre personaje – Sean Connery, Sam Neill și... Libertatea – sînt adevărata poveste de dragoste a acestui film.

The Hunt for Red October: Sean Connery, Sam Neill, Boris Lee Krutonog

Ați jucat în serialul The Americans despre Războiul Rece. Ce a fost cel mai dificil și interesant lucru pentru dumneavoastră în acest rol?

Cînd joci o scenă, nu știi niciodată care va fi rezultatul. Nu aveam idee că The Americans va avea un astfel de impact asupra publicului și va cîștiga atîtea premii.

M-am concentrat pe personajul meu: trecutul lui, visurile lui – împlinite și neîmplinite, durerea lui și dorința de a-și exprima speranțele neîmplinite prin fiul său. În aceasta consta misterul său și calea sa înainte.

Războiul Rece a rămas pentru mine doar un fundal, iar cel mai important lucru era povara trecutului, durerea și modul în care aceste lucruri limitează omul în dorința sa de a înțelege viața.

În timpul filmărilor, am jucat pentru prima dată după mulți ani un rol serios în limba rusă. Și am înțeles că îmi este mult mai ușor și mai interesant să vorbesc și să joc în rusă.

Detaliile durerii eroului meu Igor îmi erau familiare — căci și eu eram din aceeași „supă”. Da, el este din Moscova, iar eu sînt din Chișinău, dar am crescut la fel. Ne spălam pantofii într-un lighean, pentru că nu era apă, aduceam apă din curte, nu aveam toaletă, nici frigider. Gazul a fost adus mult mai tîrziu.

De aceea, cunosc și simt toate acestea foarte bine – ele trăiesc în mine. A fost interesant să retrăiesc toate acestea prin intermediul rolului și să înțeleg prin cîte am trecut. Probabil că toate acestea sînt încă în memoria noastră genetică și nu se știe cîte generații trebuie să se schimbe pentru a scăpa definitiv de aceste urme ale trecutului.

The Americans 2018: Noah Emmerich, Keri Russell, Leanca Grâu, Bori Lee Krutanog

Sînteți actor, regizor și om de afaceri. În care dintre aceste roluri vă simțiți cel mai confortabil?

Toate acestea mă interesează – întotdeauna am urmat instinctele în viață. Dacă simt că pot crește, mă îndrept în acea direcție. Mai ales dacă mi-e frică – înseamnă că acolo vreau să ajung: există entuziasm, există risc.

Actoria mă atrage prin creativitate. Afacerile înseamnă abilitatea de a sta pe picioarele tale. Totul este interconectat, ca un semn al infinitului: creativitatea și afacerile se alimentează reciproc.

N-am fost niciodată un actor detașat de realitate, pentru mine a fost întotdeauna important să înțeleg de ce, de unde cresc picioarele. Și în afaceri e multă creativitate: trebuie să creezi ceva nou, să cauți proiecte neobișnuite, să găsești cărți, idei, oameni talentați și să transformi toate astea din nimic în ceva tangibil.

Ca producător, exact asta am făcut – am dat naștere la idei și le-am ajutat să devină realitate. Probabil că asta este natura mea: să creez, conectînd sufletul, mintea și trupul.

De unde a apărut ideea despre Alexandru Macedon și dacă intenționați să transformați vreodată acest scenariu într-un film?

Este o poveste interesantă cu acest scenariu: la fiecare șase luni apare un nou regizor sau producător și spune: „Hai să-l realizăm, îmi place acest proiect”. Dar fiecare proiect are propria sa evoluție – merge cum merge.

Sincer să fiu, nici nu aveam de gînd să scriu scenariul. Aveam un cunoscut, un scenarist destul de vestit. I-am povestit istoria, iar el a spus: „Excelent, interesant, o să-l scriu”. L-am întrebat: „Cînd?” – „În septembrie”, mi-a răspuns el.

Am venit la el în septembrie, iar el mi-a propus: „Hai să împărțim povestea în început, mijloc și sfîrșit, iar tu o să scrii singur”. M-am mirat: „Cum să scriu, doar nu sînt scenarist, și încă în engleză!” El a insistat: „Începe măcar cu prima scenă”.

Atunci nu aveam niciun rol de actor, aveam timp liber. M-am închis în casă și am scris prima scenă, pe care i-am transmis-o. El mi-a răspuns: „Excelent, continuă, scrie-o pe a doua”. Așa, pas cu pas, am lucrat opt luni și am scris întregul scenariu.

La început nu știi ce vei obține la final. În primul rînd, mi-a făcut o mare plăcere procesul în sine: personajele prindeau viață, vorbeau, glumeau, se nășteau scene. În zilele norocoase, parcă zburam de bucurie.

În al doilea rînd, la final am devenit altcineva: am început să privesc filmele altfel, să citesc scenariile altfel, să simt dramaturgia și conflictele. Acum privesc filmul și din perspectiva scenaristului.

Concluzia principală la care am ajuns: dacă vrei ceva, pur și simplu fă. Nu trebuie să te gîndești prea mult, să te temi de eșec. Procesul în sine te conduce spre lumină și nu știi ce cadouri vei primi în final.

Devil's Fruit w Lee Kunz. Cuba 2018

Ce a însemnat pentru dvs. rolul din filmul StarTrek și cum ați perceput participarea la o franciză atît de legendară?

Sincer să fiu, nu mi-am dat seama ce importanță are StarTrek pînă nu am ajuns la filmări.

Am obținut rolul datorită regizorului cu care am lucrat la filmul AirAmerica cu Robert Downey Jr. Ne-am împrietenit și mi-a spus: „Mi-ai plăcut, soțul surorii mele va filma un film în Los Angeles – du-te la el, este vorba de Star Trek”.

Eu auzisem ceva despre Star Trek, dar nu am crescut cu el: visam să fiu om de afaceri, nu fan al science fiction-ului. Am venit la casting și am fost acceptat.

Apoi le-am spus prietenilor că voi juca în Star Trek. Prietenul meu Ben Stiller și încă cîțiva prieteni au cerut imediat să vină la filmări, să vadă. Atunci am înțeles că era un eveniment important.

Probabil că, dacă aș fi realizat cît de importantă era această franciză, poate că nu aș fi primit rolul: aș fi avut emoții. Dar există o expresie frumoasă: ignorance is bliss – „ignoranța este o binecuvîntare”. Cînd nu cunoști întreaga semnificație, pur și simplu mergi înainte fără teamă.

Star Trek VI: George Takei, Boris Lee Krutonog

Biografia dvs. are legătură cu vînătoarea de capete — ați lucrat cu adevărat cu Doug Chapman?

Da, am făcut chiar mai mult decît să-l ajut. La un moment dat, am simțit că actoria nu era suficientă pentru mine — atît din punct de vedere profesional, cît și din punct de vedere al satisfacției. Nu am devenit o vedetă mare și am decis să mă încerc în calitate de producător.

A apărut întrebarea: cum poate deveni producătorul o persoană care s-a născut departe de lumea showbizului?

În acea perioadă, citeam o carte a antrenorului motivațional, Tony Robbins. În ea era un mic paragraf despre vînătorii de capete. În tinerețe, el a fost gangster, a făcut parte din banda de motocicliști Devil’s Disciples, a ajuns în închisoare pentru crimă, iar după ce a ieșit la libertate, a început să vîneze infractori și, cu timpul, a devenit cel mai cunoscut și popular vînător de capete.

Mi s-a părut incredibil de importantă ideea unei a doua șanse în viață. America iubește asta – să ofere oamenilor șansa de a o lua de la capăt.

L-am găsit pe Dog Chapman prin intermediul altor vînători de capete. În acea perioadă, el trecea printr-o perioadă dificilă – mama lui murise, era deprimat și primea ajutor din partea statului. Am vorbit la telefon timp de cinci zile: eu eram în Los Angeles, el în Hawaii, în Honolulu.

Într-un final, am cumpărat drepturile asupra biografiei sale. În următorii zece ani, am încercat să vînd această poveste: mai întîi ca film – am scris chiar și scenariul, dar proiectul nu a mers; apoi ca serial de televiziune – nici asta nu a mers; apoi ca reality show – din nou, un eșec.

Timp de zece ani, am auzit doar: „Nu, nimeni nu are nevoie de asta. El e deja bătrîn”. Dar eu credeam în această istorie și de fiecare dată trebuia să scutur praful și să merg mai departe.

În cele din urmă, a venit momentul pentru acest show – totul s-a potrivit. Și atunci părea că succesul a venit peste noapte, overnight success, deși în spatele lui se aflau aproape zece ani de muncă grea și refuzuri.

Ce rol considerați că vi se potrivește și ați visa să îl interpretați pe ecran?

Mă interesează foarte mult rolurile comice, în special rolul de Bufon. Mi-ar plăcea să interpretez rolul unui Bufon — acest personaj mă însoțește încă din copilărie.

În „arcanele” mele este și Împăratul, și Bufonul. M-au atras întotdeauna personajele neobișnuite, flexibile, imprevizibile, puțin viclene. O astfel de personalitate îmi este apropiată și interesantă ca actor.

Munca cu care actor v-a inspirat și v-a adus cea mai mare experiență?

Probabil că Ed Norton. În filmul The Italian Job – „Jaf în stil italian” – mi s-a părut un actor extraordinar. Cu el este ușor de lucrat, la el totul vine în valuri, parcă din interior, dar în același timp transmite foarte exact ceea ce trebuie. Este un proces incredibil de interesant de observat.

Sean Connery este special. Pur și simplu intră în cameră și parcă absoarbe toată energia. Nu știu cum face acest lucru, dar o inspiră și devine bigger than life - mai mare decît viața. El însuși este viață și experiență. Te uiți la el și te întrebi: cum face acest lucru?

Robert Downey Jr. seamănă într-un fel cu un Bufon: plin de emoții, flexibil, viu, neobișnuit.

Este întotdeauna incredibil de interesant să lucrezi cu astfel de actori — înveți mereu ceva nou. Eu și acum continui să învăț: profesia de actor este o școală a vieții.

Pe parcursul anilor, abordarea se schimbă: la început, ca un tînăr jucător de tenis, alergi dintr-un colț în altul, doar pentru a lovi mingea. Obținînd experiență, apare simțul ritmului și al anticipării — înțelegi deja în proporție de 90% unde va zbura mingea și o întîmpini acolo. Acum tu conduci jocul, nu mai alergi după el.

Cu toate acestea, tot timpul deschizi noi uși, apar noi înțelegeri, noi niveluri de măiestrie. Te gîndești: ce mai poți învăța? – și se dovedește că mai ai infinit de multe de învățat. Mi se pare că 99% sînt încă înainte.

The Jackal: Sidney Poitier, Boris Lee Krutonog

Ce i-ați spune tînărului Boris, care abia își începe drumul și nu știe ce îl așteaptă în viitor?

I-aș spune: bucură-te de fiecare moment, de fiecare zi de azi. Nu aștepta ca „mîine să fie mai bine”. Mîine va fi bine, dar trebuie să te bucuri deja azi, pentru că ziua de azi este minunată.

Și aș mai adăuga ceva ce am înțeles abia acum și aș vrea ca Boris de atunci să fi știut: adesea ni se pare că mîine ne așteaptă un viitor perfect – un job perfect, relații perfecte, o viață perfectă. Dar, cînd acesta vine, se dovedește că nici el nu este perfect: are cicatricile, spinii și imperfecțiunile sale.

Dar cînd te uiți înapoi, îți dai seama că acele zile care păreau dificile au fost, de fapt, extraordinare. De exemplu, competițiile școlare, prima călătorie într-o țară nouă – era înfricoșător, nu aveam bani, dar exista prietenia, viața de student, emoții adevărate.

Astăzi pare greu, dar mîine va deveni o amintire plăcută. Prezentul este acel moment minunat de care ne vom aminti mai tîrziu cu recunoștință.

Noi trăim deja într-o perioadă magică. Trebuie să ne oprim, să inspirăm, să simțim energia momentului și să trăim cu ea. Iată ce i-aș spune tînărului Boris: prețuiește fiecare zi, pentru că deja este extraordinară.

Casa este...

Sufletul meu.

Viața este...

A mea. Viața trebuie trăită.

Iubirea este...

Minunată.

Fericirea este...

Necesară.

Cinematografia este...

Magie.

Viitorul este...

Acum.

Interviu realizat de Cristina Moisei