Adevărații Eroi: Cel mai cunoscut pompier al țării - așa cum nu l-ați mai văzut pînă acum

Eroii sînt oamenii care merg prin viață conducîndu-se de un singur principiu - ”Fă bine chiar și atunci cînd ceilalți îți fac rău!”. În prezent ”Adevărații Eroii” se întîlnesc rar, dar ei există, iar în această lume pragmatică și dură ei reprezintă unica speranță că Binele va învinge Răul.

Noi.md lansează un nou proiect în care va aduce în prim plan eroii zilelor noastre care nu așteaptă lauri din partea societății, ci își trăiesc viața așa cum le dictează inima.

Ei sînt oamenii care nu se plîng pe politicieni, pe salarii mici sau răutatea lumii - ei sînt cei care îți zîmbesc și văd în toate partea plină a paharului. Acești oameni trăiesc la maxim și sînt cu adevărat fericiți pentru că ei știu că din orice situație există o ieșire și după orice furtună vine lumina salvatoare a soarelui care îți încălzește sufletul.

În primul episod al rubricii ”Adevărații Eroi” nu am putut să începem cu altcineva decît cu cel mai cunoscut pompier al Republicii Moldova, care, în pofida prejudecății societății, luptă zi de zi cu focul și salvează vieți!

Faceți cunoștină, Dumitru Polşcin – adevăratul erou al zilelor noastre!

- Cum este să fii cel mai cunoscut pompier din Republica Moldova?

- Greu! Este greu, pentru că, în ciuda faptului că sînt un pompier obișnuit, la fel ca mii de alți băieți, dar, probabil, deja am o anumită responsabilitate. Pentru că oamenii așteaptă unele comentarii, istorii despre munca de pompier. Există, desigur, și replici din partea băieților. De ce tot timpul el? De aceea este pur și simplu greu...

- Ați plecat ca să vă întoarceți... De ce?

- Mi-am dedicat întreaga viață Serviciului de pompieri și salvatori și, pe lîngă aspectul financiar, să zicem, din cauza căruia... Ei bine, nu este un secret faptul că nivelul salariului angajaților de stat este mult mai mic decît cel din sectorul privat și din unele domenii. Și totuși, rămăsese un anumit element spiritual și, prin urmare, am vrut să continui să fac ceea ce făcusem toată viața mea.

- Cum v-ați simțit cînd ați plecat?

- Știți, a fost un astfel de sentiment, ca atunci cînd un copil a fost obraznic, pentru că în serviciul de salvatori și pompieri toți băieții spuneau: "Ascultați, pe Polșcin îl vor scoate de aici numai pe o targă cînd va fi deja bătrîn și nu va putea merge. Numai atunci va părăsi Serviciul de pompieri și salvatori". Dar viața s-a dovedit astfel, încît a trebuit să plec atunci din cauza unor circumstanțe de familie și a fost un comportament atît de școlăresc, că "eu am făcut acest lucru, iar voi nici nu v-ați așteptat".

- Un an fără munca preferată...

- Eu oricum urmăream pagina tot timpul. Oricum, plasam cîteva fotografii de-ale mele, de pe atunci cînd eram cu pompierii, și scriam: "Băieți, îmi permiteți, ea va sta aici". Totuși, îmi era dor, în ciuda faptului că eram la al doilea loc de muncă, m-am mutat într-un domeniu asemănător. La început, lucram la proiecte de caritate, pentru că au spus: "Ascultă, om bun ce ești! Tu trebui să te ocupi cu proiecte de caritate". Apoi, totuși, m-am mutat într-un domeniu mult mai apropiat de cel căruia mi-am dedicat viața. Și am continuat să lucreze acolo. Dar oricum urmăream ce se întîmplă și, în paralel, totuși, cunoștințele mele pe care le-am căpătat în serviciul de pompieri și salvatori, desigur, mi-au folosit.

- Revenirea "acasă"

- A fost un sentiment atît de neînțeles, pentru că toată lumea știa că Polșcin nu mai este pompier de mult timp, dar aici.. Apropo, mulți încă mai cred că eu așa și nu m-am întors la Serviciul de pompieri și salvatori .... Bucurie, din nou un fel de responsabilitate... Mi-am dat seama că am pierdut un an. Trebuia să-mi perfecționez din nou nivelul de pregătire fizică. Dar totul a decurs ușor, deoarece toată viața mea am fost acolo. Prin urmare, m-am adaptat repede. Și toate s-au aranjat la locurile lor.

- Focul este…

- Un adversar - puternic și intens, și niciodată în viață nu am... Știți cum spun pompierii: "mor fie cei tineri și proști, fie cei bătrînii și încrezători în sine". De aceea, am o atitudine foarte atentă față de foc. Îl tratez cu respect. Faptul că ai întotdeauna respect și îți tratezi întotdeauna adversarul cu respect, dar știi că fie tu pe el, fie el pe tine. Prin urmare - un adversar respectat!

- Ce cred oamenii despre pompieri?

- Opiniile diferă foarte mult și, în ciuda faptului că pompierii din Moldova au reușit să-și ocupe nișa printre oameni, relația este total diferită. Acest lucru se poate observa și la parade, cînd mașinile de pompieri trec prin oraș, cum reacționează oamenii atunci cînd vin cu copiii lor la stațiile de pompieri și ne prezintă ca pe niște eroi. Adică, pentru anumiți oameni, noi am ocupat nișa noastră și ei ne tratează așa cum ar trebui să trateze Serviciile de pompieri și salvatori din întreaga lume. Dar oricum, desigur, există oameni care cred că "aceștia sînt paraziți care primesc bani de la stat și așa mai departe"...

- Prin ce se deosebesc pompierii moldoveni de colegii din alte țări?

- Prin nebunia noastră, probabil, dar într-un sens bun al cuvîntului. Pentru că pompierii moldoveni, în principiu, sînt ca pompierii din multe țări post-sovietice, precum Rusia și Ucraina...Avem tactici de desfășurare a muncii, un spirit slavon, ei bine, din această parte a lumii. Mentalitatea este diferită și, din acest motiv, și strategia de luptă cu incendiile și comportamentul în timpul incendiului depinde de acest lucru. Pentru că în străinătate, în SUA, în Canada, în general în țările europene, se pune un accent foarte mare pe siguranță și, desigur, un pompier acolo poate spune pur și simplu: "Nu voi merge acolo, pentru că este prea periculos!". Acest lucru nu se întîmplă în țara noastră. Noi luăm unele măsuri sporite de siguranță, dar oricum mergem în locuri unde este foarte periculos. Și această diferență există, desigur. Adică, dacă a sosit un camion cisternă, putem lucra la un accident, putem lucra la un incendiu, putem salva o pisică și așa mai departe. Dar eu sunt mîndru de ceea ce sîntem!

- Cum s-a schimbat viața pompierilor în timpul pandemiei?

- A fost o perioadă foarte dificilă, pentru că multă responsabilitate a fost pusă pe seama gărzilor de serviciu și pentru că chiar de la început, cînd tocmai a început pandemia, toată lumea a avut această frică și groază de coronavirus. După fiecare schimb, carantină strictă obligatorie, fără contact cu lumea exterioară, adică la minimum. Dar înțelegi că mergi la muncă de dragul acestor oameni și cînd vezi iresponsabilitatea cetățenilor care la început mergeau fără măști, strigau că "nu ne puteți impune!", atunci înțelegi de ce trebuie să ne limităm atît de mult în viața noastră personală. Adică, strict la serviciu, strict acasă. Atît! Te-ai încuiat între patru pereți, așteptând următorul schimb, iar cineva continuă să trăiască, ignorînd toate măsurile de siguranță. Noi lucram mereu împreună cu ambulanța, cînd existau pacienți gravi sau oameni ponderali și echipajul de ambulanță... Acolo erau două fete și șoferul, ei, desigur, nu puteau face față și să scoată bolnavii și, de aceea pompierii munceau îndeaproape, și continuă să lucreze și acum, cu ambulanța.

- Cum v-ați "distrat" în Grecia?

- Fierbinte (rîde)...Fierbinte și neobișnuit. O nouă experiență. Incendiile sînt incendii, dar aici ne-a surprins amploare lor. Pentru că într-adevăr era un fel de iad. Dar a fost o experiență nouă. Să spun că ne-a fost frică acolo cumva - nu. Incendiul este incendiu. Dar amploarea, desigur, înspăimînta. Pentru că noi am mers de la feribot, ajungînd pe insula Evia, pînă la baza noastră, care se afla undeva în mijlocul insulei, distanțe uriașe și totul în jur era absolut ars: case, mașini.. Totul cum a fost, așa și a rămas. Acolo a rămas foarte puțini oameni. Adică, un fel de pustietate... Dar în lupta în sine, mai greu era de rezistat fizic, decît mental, deoarece terenul este foarte complicat, erau dealuri mari, munți, o cantitate imensă de cenușă. Căldura era de 40 de grade în acele zile, bătea vîntul, împrejur mare. A fost mai greu din punct de vedere fizic, pentru că.... Nu puteam folosi tehnica, îmbrăcam acele rucsacuri, care conțineau aproximativ 20 de litri de apă. Inițial, eram ca niște eroi, bine dispuși... Dar apoi, bah! Ne-au pus în spate aceste rucsacuri, le-au umplut pînă sus cu apă, mergeam cîte o jumătate de kilometru prin munți, urcînd uneori literalmente în coate, deoarece pantele erau foarte abrupte și ne făceam drum prin cenușă, printre copaci și arbuști arși și așa mai departe, și zgîriați peste tot... Și această greutate pe tine, plus hainele de luptă... industriale care nu erau destinate stingerii incendiilor de pădure... Noi, cei care am venit în Grecia să ajutăm, fie moldoveni, cehi, români, am venit cu toții în hainele noastre de luptă, în care lucrăm la incendii industriale, în orașe etc. Adică în îmbrăcăminte universală, care era destul de grea. Plus sudoare, apă, echipamente care trebuiau purtate cu tine: drujbe și altele, pentru a tăia copacii care ardeau la înălțime și scînteile zburau spre zonele salvate, iar acesta era un anumit risc de reaprindere. Așadar, trebuia să purtăm cu noi multe lucruri, iar cînd apa se termina repede, coborînd, noi nu mai aveam deja dorința de a lua atît de multă apă cu noi, pentru că trebuia să depășim aceleași urcușuri uriașe, efort fizic enorm, temperatură ridicată și era greu.

- Prin ce s-a memorat această misiune?

- Amploarea operațiunii. La fel ca în război. Pentru că lucrezi, iar deasupra zboară mereu avioane și elicoptere. Un fel de tehnică militară pentru stingerea incendiilor care s-a implicat. Erau și elicoptere militare, și avioane de stins focul din toate țările, le recunoșteam după culori. Zburau în lanț chiar deasupra noastră, ca bombardierele în război. Erau și avioane de stins incendii și elicoptere care zburau deasupra noastră, ele zburau mereu în lanț. Și acel zumzet constant de elicoptere, avioane. Și aviația civilă, care patrula constant deasupra noastră, ceea ce, de asemenea, era foarte îmbucurător, pentru că sarcina lor era să monitorizeze zona în care lucreu pompierii și oamenii, pentru că eram departe de amșini, iar dacă pompierii s-ar pomeni înconjurați de foc, ar fi aproape imposibil să scape. Și aveam un sentiment foarte plăcut cînd ești urmărit și din aer, și de la sol... drone, comunicare constantă și toate acestea, știți - ca în luptă. Dar aviația, desigur, este mișto! Pentru că am spus că ei erau ca îngerii noștri păzitori. Unde erau incendii puternice, se vedea imediat că ardea în stînga, pentru că zburau, zburau, zburau, stingeau, doborau flăcările pentru a nu ne pune viața în pericol. Acesta a fost primul factor, amploarea. Iar al doilea - atitudinea oamenilor. A fost o atitudine mega, în general! Pentru că atunci cînd ne-am dus acolo, am fost aplaudați, toate mașinile claxonat, iar cînd am plecat, orașe întregi au ieșit și ne-au petrecut. Cînd lucram pe teren, eram bine asigurați și cu apă, și cu ceva de mîncare, pentru că în incendii lucram în schimburi cîte șase ore, și oamenii veneau acolo cu familiile, aduceau mîncare caldă, chiar produse de patiserie proaspete, apă rece, care era foarte utilă pentru noi, pentru că apa în rezervoare, în mașini, ea totuși se încălzea, în ciuda faptului că la începutul operațiunii o luam rece ca gheața. Pe parcursul zilei, la o temperatură de 40 grade în mașini, ea se încălzea, iar cînd coboram, eram nevoiți să bem apă aproape fiartă. Iar când oamenii aduceau apă rece, era foarte plăcut! A fost un caz foarte plăcut cînd stăteam în poziție, coloana noastră abia sosise. Noi lucram întotdeauna cu echipele românești, cisternele erau aliniate și așteptam ca dronele să verifice zona în care existau focare pentru a distribui sectoarele de luptă, și a venit un tată cu fiul său. Tatăl ducea cafea, iar fiul - porumb fiert. A fost foarte plăcut... Băiatul era atît de plăcut...

- Cine este erou adevărat pentru dvs.?

- Ei bine, sînt mulți eroi. Pentru mine, erou.. Nu știu.. Dacă vorbim despre cei internaționali, ei sînt eroi pentru toți pompierii, cum ar fi colonelul Cernîșev de la Ministerul pentru situații excepționale din Rusia. El a murit în incendiu. În ciuda funcției sale înalte, el a continuat mereu să meargă cu băieții în incendii, printre primii. Porecla lui era "tușilo"... În ciuda rangului înalt, al titlului, acest om intra în foc și, în principiu, a murit în incendiu... Adică, pentru mine, astfel de oameni merită un mare respect. Și există mulți astfel de oameni. Există ofițeri și în Moldova care, în ciuda funcțiilor lor înalte, care le permite să nu meargă, ci pur și simplu dea comenzi, ei continuă să lucreze, să meargă înainte, să ducă după ei oamenii, să-și asume responsabilitatea. Adică, astfel de oameni...

- Ce momente v-au marcat pentru tot restul vieții?

- Încerc să nu-mi amintesc astfel de momente, dar există multe momente care au rămas imprimate în memorie și lovesc, să zicem așa. Am salvat mulți oameni în acești 18 ani, de cînd lucrez, și pe mulți i-am pierdut, desigur. Este imposibil să salvezi pe toată lumea. A exista un caz într-un accident cînd am resuscitat o fată însărcinată timp de o jumătate de oră. Nu am putut-o salva...M-a afectat foarte mult, desigur...Un băiat, la fel, într-un accident, au nimerit în accident din prostie, și noi împreună cu ambulanța... Nu-l puteam transporta la spital, pentru că avea stop cardiac... La fel, 30 de minute am luptat... Adică, astfel de cazuri rămîn în memorie, desigur... În ciuda faptului că am trecut prin multe... Mulți salvați și morți, dar totuși există anumite cazuri care te marchează...

- Casa este…

- Casa...Nu știu... Sensul.

- Viața este…

- Viața e o luptă!

- Copiii sînt…

- Viitorul!