Istoria ciudată și violentă a insulei Pitcairn

Insula Pitcairn este una dintre cele patru insule vulcanice din sudul Oceanului Pacific.

Situată la mai mult de 4830 km de orice continent, la aproximativ jumătatea distanței dintre Noua Zeelandă și America, este una dintre cele mai îndepărtate insule locuite și cele mai puțin populate jurisdicții naționale din lume. Este, de asemenea, ultimul teritoriu britanic de peste mări din Pacific.

Insula Pitcairn este un loc atît de îndepărtat și cu o istorie atît de bizară, încît pînă de curînd a fost privită aproape mai degrabă ca mit decît ca realitate.

Însă evenimentele care au avut loc pe această mică insulă din Oceanul Pacific au fost foarte reale. Așezată de un grup de răzvrătitori ai HMS Bounty în 1790, împreună cu un mic grup de polinezieni, insula a devenit în curînd cunoscută precum faimosul roman din 1954 Lord of the Flies (Regele muștelor), în care un grup de bărbați blocați pe o insulă nelocuită a coborît în ​​sălbăticie și imoralitate.

Confruntată cu izolarea fizică, socială și psihologică, împreună cu luptele pentru putere, populația Pitcairn a scăzut rapid din cauza crimelor, sinuciderilor și nebuniei, iar restul locuitorilor au coborît în ​​incest, abuz sexual și delincvență.

Astăzi, 47 de locuitori din doar patru familii rămîn pe această insulă care poartă cu sine o istorie întunecată și rea, care a fost redată în nenumărate filme și cărți.

Măsurînd doar 3,6 kilometri de la est la vest, insula nu este mult mai mare decît Central Park din New York. Cu toate acestea, acest mic punct din ocean are o istorie lungă și variată, culminînd cu evenimentele dramatice care au început în secolul al XVIII-lea.

Istoria insulelor Pitcairn se întinde înapoi cel puțin cu nouă secole, cînd insulele au fost colonizate de polinezieni. Cultura lor a înflorit acolo timp de patru secole înainte de a dispărea misterios.

Descoperirile arheologice sugerează, de asemenea, că diferite persoane din diferite puncte de origine au venit la Pitcairn în diferite momente din trecut.

Cînd europenii au aterizat pentru prima oară pe Pitcairn și pe insulele din apropiere, au găsit multe artefacte și urme ale foștilor locuitori, inclusiv zei de piatră tăiați care păzeau locuri sacre, reprezentări ale animalelor și ale oamenilor săpate în faleze, petroglife, locuri de înmormîntare cu rămășițe umane, cuptoare de pămînt, adzuri de piatră, scobituri și alte relicve.

Deși originea și destinația ulterioară a polinezienilor nu sînt sigure, se crede în general că provin din Mangareva, la aproximativ 490 km nord-vest în Polinezia Franceză.

În 1788, HMS Bounty a navigat din Anglia în Pacific pentru a colecta plante de fructe de pîine pentru a completa dieta sclavilor din Indiile de Vest.

După ce s-a oprit în Tahiti timp de aproximativ 5 luni, echipajul Bounty s-a atașat de libertățile sexuale și căile paradisiace ale tahitienilor și au fost reticenți să plece.

Cînd locotenentul William Bligh a instituit pedepse dure pentru lipsa de disciplină în rîndul echipajului său, locotenentul în funcție Fletcher Christian a adunat o bandă de membri ai echipajului nemulțumiți pentru a lansa o revoltă împotriva lui Bligh.

La 28 aprilie 1789, la doar 23 de zile după ce au părăsit plăcerile senzuale din Tahiti, răzvrătiții au preluat controlul Bounty și l-au pus pe William Bligh și pe 18 loialiști în derivă într-o barcă deschisă.

William Bligh a finalizat o călătorie de peste 6.500 km, ajungînd în cele din urmă în Anglia în aprilie 1790 și a trimis imediat HMS Pandora pentru a-i reține pe cei răzvrătiți.

Între timp, Christian, împreună cu 9 dintre răzvrătiți și 18 polinezieni – 6 bărbați, 11 femei și 1 copil – au căutat o nouă casă unde să fie feriți de captură.

Au ajuns pe insula Pitcairn la 15 ianuarie 1790, unde au ars și scufundat Bounty (încă vizibilă astăzi sub apă în Golful Bounty). Pentru restul lumii, răzvrătiții au dispărut aparent de pe fața pămîntului.

Coloniștii au supraviețuit inițial pe Pitcairn prin agricultură și pescuit. Cu toate acestea, la fel ca celebrul roman Lord of the Flies, nu a trecut mult timp pînă cînd izolarea, împreună cu lipsa regulilor guvernamentale și societale, au dus la apariția geloziei, trădării și crimelor.

Multe dintre tensiuni s-au rotit în jurul lipsei femeilor pe insulă. Cinci dintre răzvrătiți au fost uciși de bărbați polinezieni, care credeau că membrii echipajului britanic îi tratau ca pe niște sclavi și le luau femeile.

Ca răzbunare, răzvrătiții rămași i-au ucis pe oamenii polinezieni. Doi răzvrătiți, Edward Young și John Adams, crezînd că viața lor este pusă în pericol de Matthew Quintal, l-au executat pentru „bunăstarea” comunității.

Un alt revoluționar, William McCoy, s-a sinucis în timp ce era. Cîțiva locuitori ai insulei au murit de boală, notează April Holloway pentru Ancient Origins.

Pînă în 1800, la doar zece ani de la stabilire lor pe insulă, toți bărbații polinezieni fuseseră uciși și mai rămăsese un singur răzvrătit (John Adams), precum și 9 femei polineziene și 19 copii.

John Adams a apelat la scripturile pentru o societate nouă și pașnică și a crescut copiii în conformitate cu moralitatea puritană strictă. A locuit pe insula Pitcairn pînă la moartea sa, în 1829, la vîrsta de 65 de ani.

Este singurul cu un loc de înmormîntare cunoscut. Cu toate acestea, cercetătorii au început să caute rămășițele altor locuitori în 2016. Au început căutările sub primăria din Adamstown, deoarece legenda locală sugerează că ar putea exista acolo un vechi cimitir.

Localnicii erau interesați în special de găsirea oaselor lui Fletcher Christian. Posibilele rămășițe ale lui Edward Young ar fi putut fi deja dezgropate; au fost găsite oase în timp ce se punea un cablu electric, însă nu a fost finalizată nicio analiză ADN la momentul respectiv pentru a afla dacă acestea aparțin cu adevărat revoltătorului și mormîntul a fost acoperit din nou.

În 1808, după 18 ani de izolare, Pitcairn și prezența britanicilor pe insulă au fost redescoperite de nava americană de etanșare Topaz. Șase ani mai tîrziu, navele britanice HMS Briton și HMS Tagus au ajuns pe neașteptate la Pitcairn.

După redescoperirea lui Pitcairn, lui John Adams i sa acordat amnistie pentru rolul său în revoltă. Populația insulei a început să se extindă pe măsură ce vizitatorii au sosit și s-au stabilit pe insulă, în timp ce alții au naufragiat și au rămas pe țărmurile.

În 1838, Insula Pitcairn a devenit o colonie britanică urmînd credințele Bisericii Angliei. Cu toate acestea, în 1886, predicatorul adventist de ziua a șaptea, John Tay, a vizitat insula și i-a convertit pe insulari, inclusiv pe polinezieni.

Pînă în prezent, insularii din Pitcairn rămîn adventiști dedicați. Noua religie a adus pacea pe insulă și se părea că violența și trădarea Pitcairnului ajunseseră la sfîrșit. Cu toate acestea, o investigație cu puțin peste un deceniu în urmă a arătat că răul locuia încă pe insula nefericită.

În 2004, 7 bărbați – mai mult de jumătate din populația adultă masculină a insulei – au fost acuzați de 96 de acuzații de abuz, inclusiv viol și agresiune sexuală, în special împotriva copiilor. Unele dintre acuzații datează de patru decenii.

Procesul de o lună a dezvăluit o cultură adînc înrădăcinată a abuzului, incestului și a indecenței grave pe insulă. După procese ample, majoritatea bărbaților au fost condamnați, inclusiv primarul insulei la acea vreme.

Guvernul britanic a înființat o închisoare pe insulă, iar bărbații au început să își ispășească pedeapsa în 2006.

Astăzi, doar 47 de persoane rămîn pe Pitcairn, majoritatea descendenții răzvrătitorilor și consoartele lor tahitiene. Majoritatea poartă numele de familie Christian, după liderul de revoltă Fletcher Christian, care a avut numeroși copii înainte de asasinarea sa.

Ceea ce a fost văzut cîndva ca un paradis sigur și un paradis insular, poartă încă un nor întunecat pentru istoria sa lungă și sordidă.