Oceanul moare...

Nici pește. Nici păsări. Numai munții de gunoi au însoțit marinarul Ivan MacFadyen pe drumul de la Melbourne la San Francisco.

Tăcerea a fost deosebirea dintre această călătorie și celelalte anterioare. Cu toate acestea, erau unele sunete. Vîntul sufla în pînze ca mai înainte. Valurile la fel se loveau de carcasa vasului. Se auzeau și alte sunete: lovitura înfundată și scîrțîitul în rezultatul ciocnirii carcasei bărcii de resturile de gunoi. Tot ce lipsea erau strigătele păsărilor marine care însoțeau barca în călătoriile anterioare.

PĂSĂRI NU ERAU, PENTRU CĂ NU ERA PEȘTE.

Exact cu 10 ani în urmă, marinarul de la Newcastle, Ivan Macfadyen, a plecat pe același traseu din Melbourne la Osaka. Atunci, pentru un pescuit de succes, era suficient să arunci în apă undița cu momeală.

"În cele 28 de zile de înot, nu a trecut nici măcar o zi fără a prinde pește bun, pe care îl preparam apoi cu orez pentru cină", își amintește McFadyen. Însă de această dată, în întreaga călătorie lungă, el a prins numai doi pești.

Nici un pește. Nici o pasăre. Aproape nici un semn de viață.

"Cu trecerea anilor, m-am obișnuit cu păsările, strigătele lor", recunoaște el. – Ele, de obicei, însoțeau barca, așezîndu-se uneori pe catarg, înainte de a urca din nou în cer. Cîrdurile care zburau departe în mare și vînau sardine, erau o priveliște zilnică".

Cu toate acestea, în martie și aprilie a acestui an, barca sa, Funnel Web, a fost înconjurată doar de tăcerea și pustietatea care domnea peste oceanul fantomatic.

La nord de ecuator, deasupra Noii Guinee, navigatorii au văzut în depărtare un vas de pescuit mare care înconjura recifele. "Toată ziua mergea încolo și încoace cu năvodul. Corabia era mare, precum o bază plutitoare", spune Ivan. Și noaptea, în lumina projectoarelor, vasul își continua activitatea. Dimineața, MacFadyen a fost trezit în grabă de partenerul său, informîndu-l că corabia a lansat pe apă o barcă cu motor.

Nu e de mirare că am fost îngrijorat. Nu aveam arme, iar pirații în acele ape se întîlnesc destul de des. Am înțeles că dacă acei tipi sînt înarmați, noi sîntem pierduți", își amintește el."Dar ei nu erau pirați, cel puțin în înțelegerea general acceptată. Barca s-a apropiat și pescarii melaezieni ne-au dăruit fructe, gemuri și conserve. De asemenea, ei ne-au dat cinci saci de zahăr plini cu pește. Peștele era bun, mare, de diferite specii. O parte era proaspăt, iar o parte se pare că a stat o vreme la soare. Le-am explicat că, din toată dorința noastră, nu putem mînca totul. Noi eram doar doi și aveam un spațiu mic de depozitare".

Ei au ridicat din umeri și ne-au propus să aruncăm peștele în mare, spunînd că ei oricum ar fi făcut același lucru. Ei au explicat că aceasta este doar o mică parte din captura zilnică, căci ei au nevoie doar de ton, iar restul nu este bun pentru nimic. Astfel de pește era ucis și aruncat.

EI AU ÎNCONJURAT CU NĂVODUL ÎNTREGUL RECIF, DE DIMINEAȚĂ PÎNĂ SEARA, DISTRUGÎND TOATE VIETĂȚILE CARE LE IEȘEAU ÎN CALE.

Macfadyen a simți că ceva s-a rupt în sufletul său. Acea navă era doar una dintre multe altele care se ascundeau după orizont și făceau o muncă similară. Nu e de mirare că marea era moartă. Nu este surprinzător faptul că undița cu momeală rămînea fără pește. Nu era nimic de prins. Dacă pare deprimant, atunci mai departe este și mai rău.

Următorul traseu al călătoriei era din Osaka la San Francisco. Aproape pe întregul traseu, la întreaga pustietate s-a adăugat sentimentul de frică și groază scîrboasă: "Cînd am părăsit țărmurile Japoniei, s-a creat impresia că însuși oceanul era lipsit de viață.

Noi n-am văzut aproape nici o vietate. Am întîlnit o balenă, care părea că se învîrte neajutorată la suprafața apei, iar la cap avea ceva ce semăna a tumoare.

O priveliște destul de dezgustătoare. În toată viața mea, am parcurs mile întregi pe ocean. Obișnuiam să întîlnesc țestoase, delfini, rechini și cîrduri mari de păsări de vînătoare agitate. De data aceasta, pe parcursul a 3000 de mile, nu am văzut nici un semn de viață.

Unde mai înainte era viață, acum înotau grămezi de gunoi îngrozitoare. O parte dintre ele a apărut drept rezultat al tsunami-ului care a lovit Japonia cu cîțiva ani în urmă. Valul a măturat coasta, a luat o grămadă incredibilă cu de toate și a dus-o înapoi în mare. Oriunde nu te-ai uita, tot gunoiul cela era încă acolo.

Glenn, fratele lui Ivan, a urcat la bord în Hawaii pentru a merge în Statele Unite. El a fost mirat de miile de sticle de plastic, păienjenișul enorm de frînghie sintetică, linie de pescuit și plase.

"Altă dată, în vremea fără vînt, pur și simplu porneai motorul - își amintește Ivan - dar nu și acum. În multe locuri nu puteam porni motorul de teama ca aceste cabluri și fire să nu se înfășoare în jurul motorului. Situație nemaiauzită pentru largul mării. Și chiar dacă ne hotăram să pornim motorul, atunci cu siguranță nu noaptea și numai în timpul zilei, urmărind gunoiul din fața corabiei.

Mai la nord de Insulele Hawaii, de la arcul navei, se putea vedea clar prin apă. Am văzut că resturi și gunoi erau nu numai la suprafață, ci și în adîncurile oceanului. De dimensiuni diferite: de la sticle de plastic pînă la resturi de dimensiunea unei mașini sau a unui camion mare. Am văzut o țeavă de fabrică care se ridica pînă la suprafața apei. Mai jos, sub apă, era legat de ea ceva de genul unui cazan. Și noi pluteam printre aceste resturi. Ca și cum am fi plutit printr-o gunoiște. Sub punte, auzeam cum ne loveam mereu de gunoi și ne era frică ca nu cumva să ne lovim de ceva cu adevărat mare.

Plasticul era peste tot. Sticle, ambalaje, diferit gunoi de uz casnic, de la scaune sparte la coșuri de gunoi, jucării și ustensile de bucătărie.

Și mai era ceva. Vopseaua de culoare galben-deschis a corăbiei, care în toți acești ani nu și-a pierdut din intensitate nici din cauza soarelor, nici a mării, a intrat în reacție cu ceva în apele Japoniei, și a început să-și piardă din strălucire.

Realizînd amploarea problemei și faptul că nici o organizație, nici un guvern se pare că nu este interesat să o rezolve, Macfadyen caută o cale de ieșire. El intenționează să influențeze miniștrii guvernului, sperînd că aceștia îl vor ajuta.

În primul rînd, el dorește să apeleze la conducerea organizației australiene a navigatorilor în încercarea de a atrage proprietarii de iahturi în mișcarea internațională de voluntari și, în acest mod, să ducă un control al gunoiului și să monitorizeze flora și fauna marină.

MacFadyen s-a alăturat acestei mișcări în timp ce se afla în Statele Unite, răspunzînd la rugămintea oamenilor de știință americani care, la rîndul lor, le-au cerut proprietarilor de iahturi să raporteze zilnic și să colecteze probe pentru testele de radiație, care a devenit o problemă gravă provocată de tsunami și accidentul care a urmat la centrala nucleară din Japonia .

McFadyen s-a adresat oamenilor de știință cu o întrebare: de ce nu cerem trimiterea unei flote pentru colectarea gunoiului?

Dar ei au răspuns că s-a estimat că daunele cauzate mediului prin arderea combustibilului în timpul unei astfel de curățări ar fi prea mari.

Mai simplu ar fi să lăsăm gunoiul acolo unde este.