Cînd cel pus în discuție era absent, era indispensabil ca el să fie diferențiat printr-un semn oarecare de ceilalți oameni, prin urmare s-a ivit imediat nevoia ca fiecare persoană să aibă un nume”, a scris Alexandru Graur în introducerea studiului său Nume de persoane, publicat în 1965.
În vechime, nu existau nume de familie și nici în secolul al XIX-lea nu s-a regăsit în toate comunitățile. Evoluția societății a impus însă nevoia numelui pentru a diferenția și individualiza ființele, scrie editiadedimineata.ro.
Un singur nume (fiind singur nu poate fi numit prenume) a putut fi de ajuns în colectivități restrînse, unde erau puține șanse ca două persoane să fie numite la fel.
Situația se schimbă pe de o parte din cauza înmulțirii populației, un trib sau chiar o gintă cuprinzînd numeroase familii în sensul nostru actual, pe de altă parte, din cauza dezvoltării relațiilor între triburi, apoi dintre popoare.
La început, s-a adăugat numele tatălui. Apoi, a venit Evul Mediu și a adus ceva nou:
„În lumea medievală, cei dintîi care își adaugă un al doilea nume, sînt nobilii, adică proprietarii de pămînt, ca unii care aveau mai multe interese personale de apărat”.
De altfel, la nobili, numele era legat de proprietate. Astfel, pe lîngă numele de botez, au adăugat numele localității sau al ținutului de care era legat prin titlul de noblețe.
Cei apropiați îi numeau după numele domeniului sau al ținutului și nu după numele de botez. În acest fel, multe personaje au rămas cunoscute mai degrabă după numele locului și al proprietății.
Adăuga comentariu