Chișinăul sacru: pomul vieții generațiilor trecute și viitoare

Fiecare oraș își are numele tainic, de regulă ascuns pentru necunoscători. Și capitala Moldovei are un asemenea nume tainic. Dacă ar fi să ridicăm puțin vălul acestui mister, am vedea un tablou uimitor…

Taina numelui

Acum cîțiva ani, eu, pe atunci un istoric începător, discutam cu principesa Irina Lvovna Cantacuzino, văduva unuia dintre ultimii urmași ai împăratului bizantin Ioan Cantacuzino. Era în modestul apartament din Chișinău al Irinei Lvovna, fiica generalului țarist von Roth. În acea zi de iarnă eu îi tot puneam întrebări, căci înțelegeam că am în față nu un simplu om sau o femeie frumoasă, - aveam în față istoria vie. O personalitate, care a supraviețuit tuturor peripețiilor teribilului secol XX - revoluția bolșevică, cele două războaie mondiale și ”epurările” staliniste. Un om care a trăit o viață lungă, frumoasă și care cunoștea Chișinăul așa cum fusese el înainte de toate distrugerile și tragediile.

Vorbind despre soarta capitalei noastre, amintindu-ne de tainele mistice ale Chișinăului, am întrebat-o pe Irina Lvovna despre soțul ei, ultimul reprezentant al Cantacuzinilor, care, cu siguranță, făcea parte din anumite cercuri masonice și intelectuale, aristocratice ale elitei locale. Mă interesa ce spunea el despre taina numelui orașului nostru. Interlocutoarea mea a confirmat, că asemenea discuții aveau loc în anumite cercuri din Chișinău. Soțul ei frecventa aceste cercuri, și acolo aflase că numele tainic al Chișinăului este”Noua tîrlă pentru oi”, ”Chișla nouă”. M-a entuziasmat această revelație. Mi-a străpuns creierul cu esența ei mistică. ”Noua tîrlă pentru oi”… Este o denumire deosebită, care ascunde o taină sacră.

Fiecare oraș are o asemenea taină. Ca regulă, numele tainic este ascuns și cunoscut doar celor inițiați, pentru ca profanii să nu poată denatura esența sacră a toponimului și să nu influențeze astfel soarta orașului. Spre exemplu, numele tainic al Romei, capitala Italiei, este ”Flora” - floare. La fel și Parisul, Moscova, Kievul și alte orașe minunate ale lumii…


Dar să revenim la Chișinău – ”Noua tîrlă pentru oi”. Ce asociații trezește această informație? În primul rînd – imediat revine în memorie pivotul sacru al creștinismului - drumul păstoresc al Mîntuitorului Hristos, care s-a auto-evaluat astfel: ”Și le-a zis Iisus: adevărat vă spun, că eu sînt ușă pentru oi… Eu sînt păstorul: cine va intra cu mine va fi mîntuit… Eu sînt păstorul bun: păstorul bun își pune viața pentru oi…” (Io.10, 1- 16). În baza acestui citat din Biblie, vedem că în creștinism noțiunea de Păstor ca salvator al omenirii era asociată cu oile. De ce? Spune Biblia: ”îmi voi pune oile în dreapta, iar caprele în stînga”. Oaia este simbolul turmei cuminți, a poporului ales de Dumnezeu, a supunerii și smereniei, iar în creștinism smerenia este una dintre virtuți. Din vechime, în tradiția sacră, turma de oi, tîra oilor este spațiul creat pentru venirea păstorului bun. Ce este un păstor? Păstorul este simbolul mîntuitorului sacru, al mîntuirii. Este un simbol pentru acea parte a omenirii, care crede și așteaptă apariția Domnului și revelația, noua venire a Fiului lui Dumnezeu. De altfel, asta se referă nu doar la tradiția creștină: o teorie sacră asemănătoare găsim și în alte religii și credințe ale omenirii. Să ne amintim de chipul sacru al lui David în tradiția iudaică Tora. Acolo fondatorul împărăției lui Israel David apare în chipul păstorului de oi. La fel – Abel cel plăcut lui Dumnezeu. La iudeii antici, Dumnezeu întotdeauna a fost Păstorul, iar pămîntul era aidoma unui imaș pe care oamenii reprezintă o turmă păzită de Păstor. ”Păstorul lui Israel! Ia aminte; lui Iosif, cel care conduce ca pe oi, de pe tronul de heruvimi, arată-te” (Ps.79,2). Păstori erau Avraam și Abel, despre care s-a spus: ”Și era Abel, păstorul oilor”. (Gen.4.4.)

Nu doar un păstor

Dacă am arunca o privire asupra moștenirii sacre a omenirii, am vedea că toți zeii mari sînt păstori. Să ne amintim de zoroastrismul antic, de tradiția mazdaistă, reformată de Zaratustra, de religia iranienilor antici. În tradiția iraniană, Zeul Binelui - Ahuramazda, care a creat vitele, le pune să aleagă: vor aparține sau nu vor aparține Păstorului (”Yasna„ 31,9). Și alegerea a fost în favoarea Păstorului. De un stăpîn bun – Păstor al vitelor – erau interesați și zeii, și prorocul Zaratustra, care se ruga pentru îndepărtarea stăpînului rău și se adresa Zeiței Pămîntului Armaita cu rugămintea să fie apărătoarea vitelor. Sufletul vitelor strigă către zei și cere un păstor bun și zeii îl dau pe Ahura Mazda, care scapă vitele de demonul Aishma. Dar dușmanii Păstorului și ai vitelor, admiratorii devilor pustiesc pășunile, îl ucid pe Păstor, și sufletul vitelor cere un alt Păstor – conducător puternic, salvator. El se numește Saoshyant și trebuie să vină și să salveze turma, pe oile sale. El trebuie să salveze omenirea bună, așa cum o salvează Hristos și să-i judece pe cei răi. Și va veni el cu 58 ani înainte de sfîrșitul lumii și de judecata de apoi. Așadar, în tradiția iraniană, Păstorul este simbolul lui Dumnezeu și al Mîntuitorului. Iar vitele – simbolul turmei bune și a părții bune din omenire.

În mitologia indiană,”păstorii (lumii)” se numesc Pușan, Varun și Mitra, păstori ai omenirii – Agni și Indra. Dar și oponentul lor, împăratul lumii de dinaintea potopului Bali, este păstorul care a creat pe Pămînt împărăția bună. Turma lui - oamenii pe care îi păștea în trecutul îndepărtat și astăzi lui îi aparține sărbătoarea Balirajia, ziua împăratului Bali, păstorul omenirii.

Nu putem să nu pomenim și de Pan, zeul imașurilor și al pădurilor. Chipul lui sacru era foarte important în antichitate. Anume de el ține ”veacul de aur” al omenirii, conform credințelor grecilor și romanilor antici. Imperiul Roman de 1000 de ani s-a terminat cu sosirea la Roma a unui mesager din Nord, care a anunțat că zeul Pan a murit, iar peste ceva timp Roma a căzut lovită de barbarii militanți. Această veste era analogică groazei sacre – panicarde - și șocului social din toată Mediterana. În conștiința romanilor, acest zeu avea un rol așa de important, că ei nu au suportat vestea, au pierdut încrederea în propria exclusivitate, în raiul păstoresc guvernat de Pan (zeul oilor și al vitelor mari cornute) și populat de păstori și păstorițe, nimfe și satiri. Arcadia, țara marelui Pan și refugiul celor săraci cu duhul, întotdeauna a ținut de ideea ”veacului de aur”. Moartea acestui zeu a pus capăt turmei și oilor sale.

Apollo nu era doar patronul artelor, ci și un păstor: conform mitologiei romane, tatăl său Jupiter l-a trimis să-l slujească pe împăratul Admet ca păstor. Era pedeapsa pentru uciderea ciclopilor, armurierii lui Jupiter. Acest pastoral Apollo, zeul nomad (Apollo Nomi), șede sub un copac (posibil, era un laur sacru pentru el) și își acordă lira sau cîntă la ea în timp ce pe imaș pasc oile. În mîini trebuie să țină un toiag de păstor - simbolul apărătorului turmei sacre, a oamenilor smeriți care își așteaptă mîntuitorul. Nu în zadar scriitorul latin Vergiliu în poemul ”Bucolice”, - ”poezii pastorale”, anume pe el l-a indicat ca analog al viitorului mîntuitor al omenirii și prevestitor al viitorului veac de aur.

Nu-l putem trece cu vederea nici pe marele sol al zeilor, olimpicul în sandale înaripate, ce aduce oamenilor vestea – Hermes și analogul lui roman Mercuriu. Și pe Hermes grecii îl înfățișau cu un miel în brațe, el era considerat zeul păstorilor. De fapt, el a fost prevestitorul antic și precursorul lui Hristos. Anume pe el și pe fratele său Apollo grecii îi considerau simbol al înțelepciunii și a viitorului mîntuitor al omenirii.

Dar zeul Veles al slavilor, apărătorul turmelor și averilor? Dar Avraam, care în Urul Haldian era păstor, iar ulterior – unicul inițiat, căruia Iehova i-a dezvăluit tainele și puterea sa asupra lumii? Păstor a fost și oponentul său din tradiția sacră orientală Vaal-Baal și analogul lui fenician Dumuzi, idem Adonis. Păstor era numit Thamuzu, zeul lunii și păstorul turmelor stelare. Potrivit unor istorici ai religiilor, ideea misiunii de păstor ține de pasiunea lui Thamuzu (sau Adonis) pentru Iștar (sau Afrodita) și de alte mituri cosmogonice apărute grație relației dintre fazele lunii. Păstorul este și călăuza sufletelor spre Tărîmul morților și simbolul puterii supreme, iar turmele reprezintă puterile cosmice.

Așadar, păstorul, ciobanul este simbolul puterii veșnice, sacre și bune. Conducătorul și apărătorul turmei, salvatorul. El simbolizează călăuza în țara morților, de aceea uneori este asociat cu zeul morților, care își are ca atribut toiagul de păstor. Păstorul bun îl găsim în tradițiile sumeriene, iraniene, evreiești, orfice, hermetice, pitagoreene, tibetane și creștine. În budism, ”Minunatul Păstor Bun” este întruchipat de Dalai Lama. În creștinism, Hristos, Păstorul Bun, simbolizează omenia și compasiunea, precum și ispășirea sufletelor rătăcite. În Egipt: Rа — ”Păstorul tuturor oamenilor”. Faraonii erau păstorii turmelor lor. Grecia: Orfeu - Boukolos, adică ciobanul, este Păstorul Bun, atributele sale – berbecul și mielul de pe umeri.

Cum să nu te faci de rușine

Așadar, am examinat rolul păstorului în multe tradiții religioase ale antichității. Acest rol este păstrat și de religiile mondiale contemporane. Am văzut că păstorul simbolizează apărătorul turmei, al turmei dumnezeiești a celor cu suflet curat, care în tezaurul mitologic mondial, de cele mai multe ori, simbolizează oile și este asociată celor smeriți, care cred în Păstor și așteaptă venirea lui. Turma de oi, tîrla oilor depinde nemijlocit de Păstor ca simbol al mîntuirii și al celei ce-a doua veniri. Orașul care poartă în sine acest simbol dumnezeiesc, este o veritabilă ierofanie, adică manifestare a sanctității pentru oamenii care așteaptă înnoirea acestei lumi păcătoase. Pentru omenire, un astfel de oraș, desigur, nu este ceva ordinar, el este imaginea locașului celor care vor crea lumea nouă, care aduc în această lume harul reînnoirii.

Orașul lumii noi, orașul înnoirii, simbolul înnoirii omenirii: iată încărcătura sacră și responsabilitatea păstrată în mitologia capitalei noastre. Dacă înțelegem cele spuse anterior, noi trebuie să ne schimbăm atitudinea față de orașul natal și să păstrăm ceea ce ne-au transmis generațiile precedente, să înțelegem responsabilitatea noastră istorică în fața viitorului. Ce le vom transmite noi generațiilor viitoare? Nu le va fi lor oare rușine pentru faptele noastre, pentru atitudinea noastră față de patria, orașul, casa noastră? Oare nu vom fi noi cei care vor denatura tradiția sacră a Chișinăului, care își vor păta numele și locul în istorie prin profanarea și pocirea lipsită de rațiune a comorilor istorice, arhitecturale și peisagistice ale Chișinăului? Oare nu ne vom personifica lipsa de spiritualitate în viitorul parcurilor care azi își pierd înfățișarea istorică, sînt defrișate și sluțite, reduse ca pielea prelucrată? Și toate acestea - pe fundalul mizeriei arhitecturale în creștere, murdăriei și gestionării proaste. Reieșind din aspectul actual al orașului nostru, noi avem nevoie stringentă de un păstor bun și un stăpîn zelos, care ar chema orășenii la rațiune, spiritualitate și păstrare a memoriei istorice.

Azi toată lumea înțelege că orașul trebuie salvat. Însă și mai important e să ne salvăm pe noi de noi înșine. De acei pseudogospodari care, prin acțiunile lor necugetate, distorsionează esența capitalei noastre. Capitală, care adineauri era numită Orașul cu umeri albi de piatră. Capitală, în care piatra armoniza cu spațiile verzi, monumentele istorice și cartierele noi.

Din păcate, noi am pierdut orașul de altă dată pentru totdeauna. Dar ce am obținut? Un conglomerat haotic de construcții ridicate în grabă care, din punct de vedere istoric și arhitectural, nu costă nici doi bani? Parcuri sălbătăcite și iazuri acoperite de stuf? Orașul nostru se aseamănă cu un bolnav care putrezește din interior. Chișinăul nu mai crește în afară, dar, cu ”efortul” locuitorilor săi, el se auto-consumă. Centrul istoric își pierde chipul, caracterul unic și irepetabil. Noi nici măcar nu cunoaștem ce oameni celebri au locuit în partea veche a orașului. I-am șters din memoria noastră. Ca și pe orașul turcesc, rămas din evul mediu. Și pe orașul nou, cel care din anul 1812 a fost completat de mahalaua rusească. Pe toate le-am uitat. Postmodernismul nostru nu are nevoie de abordări conservatoare. Tot ce este vechi ni-i străin. Căci noi privim doar în viitor și vedem acolo un copac fără rădăcini. O grădină din sticlă și oțel, construită pe nisipuri mișcătoare de arhitecți neprofesioniști. Căci arhitect este un titlu dumnezeiesc. În multe religii așa au fost numiți Domnul și Demiurgul. Spre exemplu, în masonerie așa este numit Creatorul lumii.

Astăzi multă lume vede în Chișinău doar o trambulină de pe care e mai lesne ”să sari” în Europa, în Rusia sau altundeva. Ei bine, cei care nu-și iubesc orașul să-și facă valiza și să plece unde i-or duce ochii. Dar pentru noi, cei care au ales ca Moldova și Chișinăul să le fie cuib, izvor și viitor, acest oraș este cu adevărat o casă sfîntă și scumpă. Casa în care se aud vocile strămoșilor, în care s-au împletit sunete și culori seculare, în care încă se mai păstrează complexitatea înfloritoare a arborelui istoric. Orașul în care răsună bucuria zilelor victorioase de la finele războiului. În care recentele marșuri de 1 Mai s-au împletit cu chemările țarului Alexandru Eliberatorul, rostite la Șipca înainte de campania balcanică din 1878.

În simfonia istorică a acestui oraș avem de toate. Vocile lui Fiodor Șaleapin și Alexandr Vertinschii, Alla Baianova și Piotr Leșenco, Maria Cebotari și Maria Bieșu. Creațiile lui Alexandru Bernardazzi și visurile lui Carl Schmidt. Sunetul primelor trenuri și tramvaie, discuțiile aprinse ale lui Pușkin, Acsacov, Stamati, Hașdeu. Discursurile ținute de la balconul primăriei de către regii României Carol și Mihai. Apelurile lui Nicolai Alexandrovici Romanov din piața Arcului de Triumf. Discursurile patriotice ale lui Vladimir Purișchevici și oponentul său Pavel Crupenschii. Muzica vechiului vals și marșurile victorioșilor ani postbelici. Este sufletul, viața și simfonia istorică a capitalei noastre.

Și numai uzurpatorii indiferenți pot să nu aprecieze și să nu simtă frumusețea, importanța și rolul sacru al orașului nostru. Deși sluțit, distorsionat și delăsat, el, ca orice altă casă, ne ajută din răsputeri – să luptăm, să creăm, să trăim. ”Ce este o casă – ”este cea mai pură expresie a esenței”. Forma inițială a casei crește din sentimentul organic”, scria Otto Spengler în lucrarea sa fundamentală ”Apusul Europei”. Iar noi vom adăuga următoarele. Casa, ca și orașul, nu se construiește – ea germinează și crește, ca cochilia unei moluște, dintr-o necesitate internă. Ca un roi de albine, ca cuiburile păsărilor, în care fiecare trăsătură a construcțiilor lui este o cicatrice în timp și un nou ram pe tulpina arborelui istoric, moștenit din străbuni. Acest caracter organic al casei și al germinării sale din esența noastră, care păstrează memoria străbunilor, este o manifestare a tradiției. Sacra tradiție a casei, satului, orașului, țării. Și Chișinăul nostru își are propria tradiție, a cărei parte foarte importantă nu-s tradițiile folclorice, dar tradiția sacră a noii tîrle pentru oi, simbolul speranței în viitor. Simbolul Locașului Sacru pentru viitorul Păstor, care va schimba lumea spre bine.

Veaceslav Matveev

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter


Mai multe

Sondaj Toate

load