X 
Transnistria stiri: 1354
Eurovision stiri: 497

Primăvară pe strada ”teatrală”

24 apr. 2018,, 11:09   Capitala
15319 0

Svetlana Derevșcicova

Teatrul-studio municipal dramatic pentru tineret „De pe strada Trandafirilor” (театр-студия «С улицы Роз») a marcat 40 de ani de activitate. Evenimentele culturale consacrate acestui jubileu au fost printre cele mai importante din luna curentă.

Ele durează o săptămînă întreagă: la 20 aprilie a avut loc serata de creație a colectivului teatrului, la 21 aprilie – premiera spectacolului „Мамаша Кураж и ее дети» („Mătușa Curaj și copiii”), după piesa omonimă a lui Berthold Brecht, la 22 – prezentarea cărții cunoscutei jurnaliste Iulia Semionova «Дом, где развиваются сердца („Casa în care se dezvoltă inimile”). Apoi a început focuri zilnice de artificii teatrale, în care poveștile se intercalează cu rockul, iar spectacolele unui singur actor – cu cele muzicale.

„Flacăra s-a aprins” din TTS

Cred că nu există un locuitor al capitalei care nu a intrat măcar o singură dată în această sală minusculă – copil fiind, cu mulți ani în urmă, hohotind asupra aventurilor poznașei Peppi, sau în tinerețe, cu inima strînsă de dragostea tragică a lui Lady Macbeth, sau gustînd din savoarea replicilor strălucite ale personajelor din povestea despre Fedot Săgetătorul, sau, matur deja, și-a adus copiii să se bucure pentru Neștiilă și prietenii lui. Deși cu o capacitate mică, această sală cuprinde o dragoste a spectatorilor care poate trezi invidia unui teatru mai notoriu și mai academic.

Totul a început acum 40 de ani, de la un cerc dramatic de la Școala nr. 55, pe care a decis să-l fondeze proaspătul absolvent al Institutului Pedagogic Iuri Harmelin. Dar, spre deosebire de majoritatea cercurilor similare, care, aprinse de entuziasmul conducătorului și al elevilor, se sting rapid, acesta nu s-a stins. Inițial, în 1979 cercul s-a extins, devenind un teatru școlar – așa-numitul teatru al tînărului spectator (TTS), după care, în 1988, a devenit teatru-studio, peste șapte ani aici a fost deschis un liceu teatral, iar cu apariția, în 2009, a festivalului internațional «Moldfest.Rampa.ru», practic, a venit și faima mondială.


Astăzi teatrul este numit ”legendar”, ”unic”, pe cînd, la început, artiștilor începători nu le venea să creadă în propriul succes.

Din cartea Iuliei Semionova „Casa în care se dezvoltă inimile”:

„În 1988, membrii studioului au aflat despre festivalul internațional al teatrelor pentru tineret organizat la Budapesta… Ei au sosit în capitala maghiară după ce festivalul începuse. La vederea uimitoarei scenografii a suedezilor, a costumelor bogate ale englezilor, a farmecului actorilor francezi, chișinăuienii s-au întristat. Decorul lor artizanal, împreună cu costumele și recuzita simplă, a încăput într-o singură valiză. Unde mai pui că și spectacolul, clar lucru, era ultimul din program… Totuși, trebuiau să iasă pe scenă.

Din primele clipe, în sală s-a lăsat liniștea. La apariția imensei și rumenei Marusea (Aurica Gheorghieva), care a dat peste car un pahar, au izbucnit aplauzele. Acestea au trecut într-o ovație furtunoasă imediat ce a ieșit, aidoma unei păunițe, dar neîndemînatică și lungă ca o vargă, ”Frumoasa și deșteapta” prințesă (Elena Iacub). Iar cînd aceasta era pețită de căpetenia aborigenilor (Vladimir Dovganenco), toți rîdeau cu lacrimi.

… Actorii nu erau lăsați să plece de pe scenă mult timp. Chișinăuienii stăteau pierduți: așa ceva e imposibil! Spectacolul s-a jucat în limba rusă, pe care nici spectatorii, nici membrii juriului n-o înțelegeau, și deci nu puteau aprecia textul strălucit al lui Leonid Filatov. Prestanța a fost una obișnuită, ba chiar ceva mai proastă, căci toți aveau mari emoții. Și uite ce succes! Juriul a acordat în unanimitate primul loc teatrului-studio „De pe strada Trandafirilor”. Discipolii lui Harmelin au revenit acasă învingători.”

Au urmat multe victorii de acest fel – colectivul participă și învinge la numeroase festivaluri, are turnee de succes. Chiar dacă a fost o clipă în care se părea că totul s-a terminat.

Ca pasărea Phoenix

Actuala sărbătoare este plină de bucurie și pentru că a fost plătită scump. Niciunui alt teatru din Moldova nu i-a fost dat să treacă prin asemenea coliziuni dramatice și complicate. Se părea chiar că totul s-a terminat.

Era la mijlocul anilor 90, atunci se distrugea tot și toate și se închidea tot ce putea fi închis. Cultura și purtătorii ei nu mai interesau pe nimeni. Din teatru au plecat, în diferite orașe și țări, cei mai buni actori. Bani nu erau. Perspective nu erau. Cîți oameni ar fi lăsat mîinile în jos într-o asemenea situație, s-ar fi predat, ar fi îmbrățișat un alt gen de activitate care le-ar fi permis să supraviețuiască sau ar fi plecat și ei pe alte meleaguri? Dar Harmelin de aceea și este Harmelin, că în cazul lui nimic nu e ca la alții. El s-a înscris la concursul pentru cel mai bun proiect al unei instituții de învățămînt, anunțat de ambasada olandeză. Și.. l-a cîștigat! Așa a apărut Liceul Teatral Orășenesc, fără care azi este imposibil să-ți închipui nici peisajul educațional al capitalei, nici teatrul propriu-zis. Inițial – locuitorii în etate își amintesc – el purta denumirea „Pe strada Trandafirilor”, dat fiind că anume pe această stradă era amplasat – în incinta aceleiași școli nr. 55. Inclusiv pînă în anul 1999, în care liceenii și artiștii, pe neașteptate, chiar în ajunul noului an școlar, s-au pomenit alungați în stradă. Autoritățile orașului le-au luat încăperea de dragul unor necesități proprii, iar pentru copii și pentru artiști au găsit o altă încăpere, total neadaptată la acel moment. Dar s-au adaptat, au schimbat denumirea, nu și spiritul. Spiritul, tradițiile, bucuria creației, simpatiile spectatorilor – toate au rămas aceleași. În prezent Liceul Teatral Orășenesc și Teatrul „De pe strada Trandafirilor” se află în incinta unei foste grădinițe de copii de pe strada Cuza Vodă, la Botanica.

Desigur, teatrul demult a crescut dintr-o sală minusculă, bună doar pentru matineele copiilor. Desigur, el nu poate adăposti nici măcar o zecime dintre doritori, în special la „Moldfest”. Și, desigur, el are nevoie ca de aer de o clădire nouă, modernă. Edificarea ei chiar a și început, însă n-a mai fost dusă la bun sfîrșit, din lipsă permanentă de bani. Anii trec, iar carcasa nefinalizată așa și stă, supusă distrugerii și năpădită de buruieni. Este unica problemă majoră care înnorează sărbătoarea.

Prietenii se reîntîlnesc

În acești ani, puișorii din ”cuibul lui Harmelin” și-au luat zborul spre toate țările lumii: Rusia, Israel, Germania, SUA, Canada… Însă zilele acestea mulți dintre ei au venit la Chișinău pentru a felicita colectivul drag cu ocazia jubileului și a împărtăși cu el bucuria revederii.

O revedere a bunilor prieteni – așa poate fi numită serata de creație a colectivului, care a avut loc la 20 aprilie la Filarmonica Națională. A durat mai bine de trei ore. Primul i-a felicitat președintele țării, Igor Dodon">Igor Dodon. A venit cu multe cadouri și fiecare a fost întîmpinat cu aplauze furtunoase. Primul – decretul privind distincțiile. Astfel, cunoscutul actor Alexandr Șișchin a fost decorat cu ordinul Gloria Muncii, alți colegi ai lui au primit titlul de artist emerit. Cel de-al doilea – Fondul de binefacere al Primei Doamne „Din Suflet” a decis să aloce 1 milion de lei pentru construcția clădirii nefinalizate a Teatrului.

Frumoasa inițiativă a fost susținută și de primarul general interimar al capitalei, Silvia Radu, care a venit să felicite colectivul și a promis că administrația Chișinăului nu va sta deoparte și va găsi mijloace pentru un scop atît de bun. Există deci speranța că renumitul teatru va avea, într-un final, propriul sediu.

Colegii din alte teatre – „Satiricus”, „Luceafărul”, „A.P. Cehov” și „Mihai Eminescu">Mihai Eminescu”, Teatrul de Operă și Balet, „N. Aronețkaia” din Tiraspol – au vorbit despre irepetabila atmosferă de creație și talentul conducătorului teatrului.

Unul dintre cele mai înduioșătoare momente ale sării a fost cel în care pe scenă a urcat decanul de vîrstă al actorilor din țară, veteranul Marelui Război pentru Apărarea Patriei M.D. Ghejenco, de 97 de ani. Sala l-a aplaudat la fel ca pe protagoniștii sărbătorii.

Multe cuvinte frumoase și urări de bine au rostit și oaspeții de peste hotare. Expres pentru aceasta, de la Moscova au sosit Svetlana Toma">Svetlana Toma, artistă emerită din Rusia și artistă a poporului din RM, Iuri Nazarov, artist al poporului, și artista rusă Ludmila Malțeva. Unul dintre cele mai prestigioase premii actoricești – cel în numele lui Kiril Lavrov – a fost înmînat Teatrului de către Maria Iurieva, directorul artistic al Festivalului „Встречи в России” („Întîlniri în Rusia”). Mesaje de felicitare au sosit din partea Fondului „Русский мир” („Lumea rusă”), Uniunii Teatrale și a Uniunii Cineaștilor din Rusia.

Această cascadă de felicitări alterna cu fragmente din spectacolele altor ani, și fiecare demonstra diapazonul enorm al posibilităților acestui colectiv: era imposibil să nu zîmbești la agitația veselă din „Preputanița”, nici să-ți ții lacrimile provocate de dramatica scenă din spectacolul „Liovușka”.

„Fără asta, pur și simplu, n-aș fi putut trăi”

Este imposibil să vorbești despre Teatrul „De pe strada Trandafirilor” fără a discuta cu fondatorul lui și conducătorul artistic permanent , regizorul, maestrul în artă, cavalerul „Ordinului Republicii” Iuri Harmelin.

- Ați numărat interviurile acordate în cei 40 de ani? O mie, două?

- Nu le-am numărat, deși încercăm să păstrăm arhiva. S-ar putea să fie cca o mie și jumătate.

- Despre ce ați fost întrebat cel mai des?

- Întotdeauna despre planurile de viitor, despre ceea ce ne neliniștește, despre problemele teatrului, despre turneele preconizate și despre aceea unde am fost, cum am evoluat.

- Există ceva despre care nu ați fost întrebat, dar ați fi dorit să fiți întrebat?

- Au fost clipe în care eu mă certam cu unele autorități și aș fi vrut să vorbesc despre aceasta, să am o întrevedere cu presa. Cugetam: dacă acum cineva m-ar întreba, neapărat aș spune tot ce se petrece. Apoi timpul trecea, și se pierdea din actualitatea evenimentului. Dar întotdeauna există un subiect despre care pot vorbi de mulți-mulți ani: casa noastră, un acoperiș deasupra capului, pe care așa și nu-l avem. Iar teatrul are deja 40 de ani.

- S-au perindat președinți, prim-miniștri și toți au promis că teatrul va avea sediu…

- Fiecare! Fiecare a promis! Veneau cu mine pe șantier, la teatru, eu am fost la ei, la toți! Și miniștri ai culturii, și viceminiștri, și primari ai capitalei, și președinți, și deputați, și ambasadori, și premieri, și miniștri ai finanțelor – toți cei care puteau, îmi promiteau. Poate doar Ghimpu nu mi-a promis nimic. Și – nimic! Mi-aș dori mult ca această clădire să fie finalizată, ca teatrul să aibă propria casă. 40 de ani să hoinărești pe străzi… au mai fost cazuri în care oamenii au fost purtați 40 de ani… cred că e timpul să găsim și noi un adăpost.

- Dvs. cum explicați fenomenul„Teatrului „De pe strada Trandafirilor”? Să exiști 40 de ani – și nu doar să exiști, dar să menții ștacheta foarte sus – este un adevărat fenomen, fiți de acord. Care este misterul?

- Chiar nu știu cum să răspund. Probabil, obsesia care mă caracterizează pe mine și pe adepții mei cu care muncesc de mulți ani și a celor cu care muncesc nu demult, dar care înțeleg că așa trebuie, că acestea-s regulile. Noi avem propria închipuire despre teatru, despre aceea cum trebuie el să fie. Eu le insuflu această înțelegere tuturor - și studenților, și actorilor. Cei care acceptă devin adepții mei și împreună continuăm să muncim. Noi trebuie să vorbim aceeași limbă. Să ne înțelegem nu din jumătate de vorbă – din jumătate de privire! Și ne reușește! Nu toată lumea este pregătită pentru o astfel de percepție a teatrului. Permanent trebuie să jertfim ceva: zilele de odihnă, timpul propriu. Nu e ușor, mai ales că durează ani în șir. Repertoriul este enorm – 45 de denumiri anual. Lipsa condițiilor normale. Nu toți rezistă. Rămîn numai cei care sînt gata să muncească și să facă sacrificii de dragul teatrului. Probabil în asta și constă fenomenul.

- În acești ani ați avut perioade complicate, în care părea că teatrul va fi închis. De unde luați puteri pentru a lupta?

- Înainte de toate, eu înțelegeam că n-aș putea trăi fără asta. Și chiar dacă îmi ziceam: „Gata, ajunge!” – dura doar jumătate de oră. Pentru că este imposibil să oprești asta, este imposibil să te oprești singur. Chiar și acum, bolnav fiind, mereu am în minte faptul că foarte mulți oameni depind de mine, de faptul că eu exist. De aceea știu că trebuie să finalizez construcția Teatrului, trebuie să ne dezvoltăm, trebuie să muncim. Și asta mă menține pe picioare.

- Cum a evoluat Teatrul în acest răstimp? Ce a căpătat, ce a pierdut ?

- El a crescut sub aspectul creației, a crescut profesional. Și continuă să crească suficient de repede. Da, de la un cerc dramatic într-o școală obișnuită – la un teatru de stat. Liceul a înființat teatrul, teatrul a înființat Facultatea de Teatru a Universității slavone, în baza Teatrului avem un festival internațional de prestigiu. Acestea sînt jaloanele istoriei noastre. Nu în fiecare teatru au loc asemenea lucruri. „Moldfest” este popular, am primit deja minimum 180 de cereri de participare din toată lumea, dar festivalul va avea loc tocmai în decembrie! Ce am pierdut? Cred că ceea ce a pierdut țara: oameni buni, fideli, care ar fi putut munci spre binele țării, spre binele Teatrului.

- Și Dvs., domnule Harmelin, cum ați evoluat în acești ani? Ce ați cîștigat și ce ați pierdut? Poate, niște iluzii?

- Să știți că nu! Eu aș zice nu iluzii, dar speranțe, chiar dacă sînt un optimist și trăiesc cu speranța. Eu totuna cred că vom reuși să construim Teatrul, că vom exista în continuare, și că altfel nu poate fi! Altfel ni s-ar scufunda toate pînzele! Ce am reușit să fac? În afară de teatru, am crescut doi copii minunați – ai mei, proprii.

- Există spectacole devenite pentru Dvs. deosebit de importante, simbolice, unice?

- Atitudinea mea față de toate spectacolele montate – peste 250 în total, este ca față de propriul copil. Dacă spectacolul trăiește un timp îndelungat, cu atît mai bine, înseamnă că i-am dat o viață lungă. Îmi place că spectacolele mele trăiesc ani în șir. Iată „Peppi Cioraplung”, spre exemplu, trăiește 40 de ani. Uneori spectacolele nu o duc mult timp și asta mă doare de fiecare dată. Cel mai adesea, dacă pleacă actorii care nu pot fi înlocuiți. În fond, pleacă din viață. Așa a fost la decesul Eugeniei Tudorașcu, împreună cu ea a plecat și spectacolul „Oscar și Tanti Roz”. Așa a fost la plecarea din viață a lui Iurii Ciuprin – au plecat și spectacolele „Старая зайчиха” („Iepuroaca bătrînă”) și „Очень простая история” („O istorie foarte simplă”).

Nu pot numi spectacolele preferate, le prefer pe toate, le iubesc ca pe copiii mei. Dar jaloane, cum ziceți, există. Așa spectacole ca „Maestrul și Margareta” după Bulgakov sau „Crimă și pedeapsă” după Dostoievski. Jaloane au fost, să zicem, „Eșalonul” lui Mihail Roșcin sau „А шэйн мэйдл” a Barbarei Leibow. În prezent avem spectacolele „Dreisiebenass” („Тройкасемеркатуз”) de Nikolai Koleada, „Padam... Padam…” de Inna Grinșpun. Dintre cele mai noi – „Сиротливый Запад” („Occidentul orfan”) de Martin McDonah, opera rock „Белая ворона” („Cioara albă”) după piesa lui Iuri Rîbcinski, opereta „Белая акация” („Salcîmul alb”). Apar spectacole noi, inclusiv pentru copii, ele sînt preluate peste hotare. Cu „Незнайкa и его друзья” („Neștiilă și prietenii săi”) am fost în Italia, Elveția, Israel, Cipru. Avem monospectacole bine primite în toată lumea: „Цветы для Элджернона” („Flori pentru Algernon”) de Daniel Keyes și „Верните мне мою жизнь, пожалуйста!” („Redați-mi viața, vă rog”!) după A. Krupin.

- Știu că nu vă place cuvîntul ”actual” și nu montați spectacole ”pe teme de actualitate”. Totuși, de ce pe post de spectacol jubiliar ați ales anume „Mătuşa Curaj”? Sau e o coincidență?

- Eu demult m-am îmbolnăvit de această piesă, dar s-a întîmplat ca spectacolul să fie gata către jubileu. Prin ce m-a agățat „Mătușa Curaj”? Mi s-a părut că acolo are loc, cu regret, ceea ce are azi loc pe tot globul pămîntesc. Și în sec. ХVII, și în prezent – același lucru: război, undeva permanent are loc un război! Pentru mulți războiul este locul, timpul, condițiile grație cărora ei se îmbogățesc. Deci, războiul este necesar, pentru cineva el este avantajos? Și de aceea nu se mai termină. Iată despre ce este acest spectacol.

- Care sînt urările Dvs. pentru teatru și pentru sine?

- Nu se obișnuiește să-ți dorești tu însuți sănătate, dar eu înțeleg că acum am nevoie de aceasta – cum am mai spus, port răspundere pentru cei pe care i-am atașat de mine. De aceea – sănătate. Iar teatrului – să obțină, în sfîrșit, o casă proprie.

„Nu mă tem de lucruri complicate”

În acest colectiv fiecare artist este talentat și unic. Totuși, putem spune că una dintre stelele cele mai strălucitoare din irepetabila pleiadă de actori este Alexandru Șișchin. În prezent el este cunoscut ca showman, producător, actor de cinema, însă a început anume aici și o mare parte din activitatea lui ține anume de acest teatru.

- Alexandru, mai întîi voi cita un fragment din carte: „…a fost adus la TTS de mama sa pe cînd Sașa Șișchin avea doar cincisprezece ani, în speranța că scena îl va scoate pe băiat din compania nefastă a huliganilor din curte…” Așa și a fost sau cronicarii mai înfloresc pe ici-colo?

- Înfloresc nițel. Nu eram un huligan chiar așa de mare. Era în 1981. Într-o dimineață de iunie, m-am trezit și am zis că voi deveni actor. Mama a început să caute modalități de realizare a acestui vis, și a dat de Iu.A. Harmelin. El a început să mă instruiască, să mă antreneze pentru înscriere la facultatea de teatru. Paralel, timp de aproape un an continuam să joc într-un alt teatru popular, după care Harmelin mi-a spus: „Nu mai merge acolo, vino să joci la mine!” Așa am devenit actor la acest teatru. Primul meu rol a fost cel al Aricelului Nils din spectacolul pe motivele poveștii lui G.Polonski „Никто не поверит” („Nimeni nu va crede”). „Nu știu cum voi, dar eu m-am săturat să văd tăblița «Am plecat la bază»!” – cu această frază am debutat atunci. Și de 36 de ani joc în acest teatru.

- Pe scena lui ați jucat zeci de roluri. Cele mai multe – de comedie sau așa pare doar?

- Așa pare. De fapt, roluri tragice, profunde am avut mai multe. A fost „А шэйн мэйдл”, «Варшавский набат» („Clopotul de alarmă din Varșovia”), „Til”, „Happy End”? Ba nu, am multe roluri serioase. A fost, desigur, și Leapkin-Teapkin din „Revizorul”, și Mister-Twister …

-… și Fedot-Săgetătorul…

- Da, și Fedot a fost. Apropo, eu am fost primul Fedot-Săgetătorul în Uniunea Sovietică! Primul care a jucat acest rol. În 1988, împreună cu Aurica Gheorghieva, care a jucat-o pe Marusea, am primit premiul pentru cel mai bun rol feminin și masculin la Festivalul Teatral Internațional din Ungaria.

- Cine determină caracterul viitorului personaj, construiește rolul – Dvs. sau regizorul?

- Regizorul, desigur! Eu pot să nu fiu de acord, putem discuta, după care înțeleg treptat că a avut dreptate. Harmelin ”simte”, el vede cum trebuie să fie rolul. Noi ne supunem. Actorul este persoana care îndeplinește întocmai sarcinile puse de regizor. Teatrul, de fapt, este o instituție uzurpatoare, care are strictă nevoie de un dictator. Fără el s-ar destrăma foarte repede.

- Au fost roluri pe care le-ați refuzat?

- Au fost! Chiar dacă pare straniu, este rolul din „Mascarada” de Lermontov. După cîteva spectacole, am renunțat la el. Nu-mi plăceau nici rolul propus, nici versurile din piesă. Ba chiar mă enervau. Ei, și recent am mai renunțat la un rol, de data aceasta din cauza lipsei de timp.

- Există ceva care vă depășește?

- Toate încercările ni se dau pentru ca să le învingem. Desigur, uneori e greu – ca oricărui om, dar cred că totul este pe puterile mele. Nu mi-i frică de lucrurile complicate. Mai ales dacă e vorba despre teatru – îmi place teatrul foarte mult, el mă ajută să trăiesc și să simt lumea în toată plinătatea și diversitatea ei.

„Mîndrie și satisfacție”

La Chișinău, opereta lui Isaak Dunaevski „Salcîmul alb”, montată anul trecut, a devenit celebră imediat. Melodiile ușoare, transparente, plus interpretarea strălucită a actorilor, glumele, atmosfera din Odessa de adineauri – toate i-au fermecat pe spectatori. Laura este interpretată de solista Operei Naționale, splendida Lilia Șolomei.

- Este o fericire, o mîndrie și o satisfacție să muncești în teatrul condus de Iuri Harmelin! Cred că nimeni dintre noi nu-și mai amintește cum am făcut cunoștință, cum între noi s-a revărsat un rîu lat de simpatie, armonie și adorare prietenească. Cum au început toate ? La o recepție diplomatică Iurie Harmelin a spus că ar dori să mă vadă într-un spectacol de-al său. Eu, desigur, m-am bucurat și am inclus această dorință în pușculița viselor mele. Demult voiam să încerc ceva nou, diferit de repertoriul de operă. După un timp, dl Harmelin a revenit la această discuție. Teatrul s-a încumetat să monteze „Salcîmul alb”. O intenție strălucită, îndrăzneață și chiar impertinentă! Regizorul m-a invitat ca profesor vocal. Am acceptat, însă pe drum spre teatru aveam emoții la gîndul că voi avea 6-8 actori pentru care va trebui să găsesc timp. Dar… Iu. Harmelin m-a dus în clasa muzicală, unde ne așteptau tinerii actori – vre-o 25-30 de persoane. Am încremenit, am zis că nu am mai lucrat cu coruri. Literalmente, mi-a fugit terenul de sub picioare. Însă am început să fac cunoștință cu copiii. I-am audiat pe toți și a început munca zilnică asiduă.

Apoi Iu. Harmelin a repartizat rolurile pornind de la materialul muzical posedat de actori și de la măiestria lor. Mie mi-a propus rolul Larisei. Am citit scenariul și am înțeles că nu voi juca acest rol, Larisa fiind opusul meu complet. Nu mi-a plăcut mercantilismul ei, atitudinea față de oameni. Îmi plac mai mult rolurile în care există jertfire de sine, sinceritate. Eu, de fapt, sînt o persoană foarte sinceră. Nu știam să aleg cuvintele pentru a refuza rolul. I-am scris lui Harmelin că îmi place mai mult rolul Tonei, inclusiv sub aspect vocal. Nu știu cum m-a convins în corectitudinea alegerii sale regizorale. La repartizarea rolurilor, el întotdeauna simte cum te va percepe spectatorul. Desigur, am luptat cu mine însumi, dar m-am ales cu acest rol. Nu era complicat din punct de vedere vocal. Altele erau complicațiile. Deși sala e mică, pe scenă se află un grup numeros, se formează un teatru în prim-plan, la distanța unui braț. Ești mereu în vizorul publicului, nu te poți relaxa deloc. Deși am o experiență mare de lucru în scenă, de fiecare dată învățam de la partenerii mei tineri cum trebuie să joci în acea atmosferă camerală, cum să contactezi cu sala, cu fiecare actor. Mă neliniștea faptul că am o cu totul altă manieră de interpretare, de vorbire. Și doar după al cincilea, ba chiar al șaptelea spectacol am putut spune că sînt mulțumită de mine. Din august 2015, muncesc în acest teatru pe post de actriță și profesor vocal. Totuși, visul meu de a juca la Harmelin ținea de un spectacol dramatic. Sper că odată și odată o voi face.

Experiența de lucru cu copiii, cu un colectiv atît de bun este valoroasă. Timp de un an nu am lipsit de la niciun spectacol de pe scena aceasta. Felicit Teatrul cu ocazia celei de-a 40-a aniversări. Îi mulțumesc dlui Harmelin pentru actorii pe care i-a crescut, pentru dezvoltarea spirituală, culturală, morală a cetățenilor noștri, a tineretului. Expresia ”nu există persoane de neînlocuit” nu se referă la el. Așa că îi doresc multă sănătate lui, iar Teatrului – prosperare.

„Dacă ești iubit în familie, le reușești pe toate”

Spectacolul dramaturgului Nikolai Koleada «Америка России подарила пароход» („America a dăruit Rusiei un vapor”) este cu totul altfel. Are doar două personaje, care, pe parcursul întregii acțiuni, trebuie să mențină atenția sălii. Spectatorii urmăresc cu deosebit interes jocul actriței Natalia Ermolaeva (Iurcenco). Nu doar pentru că este o actriță evident talentată și profesionistă – este una dintre puținele ”achiziții” din afară ale Teatrului: spre deosebire de majoritatea membrilor trupei, Natalia nu este discipola lui Harmelin, ea vine de la Tiraspol, unde a lucrat la Teatrul Dramatic „N.S. Aronețkaia”. În spectacolul „Mătușa Curaj și copiii”, a cărui premieră s-a jucat pe 20 aprilie, Natalia interpretează rolul principal.

- Am cunoscut Teatrul „De pe strada Trandafirilor” la un festival, la care a fost invitat Teatrul de Dramă și Comedie „N.S. Aronețkaia”. Dl Harmelin a fost la spectacolul meu. Sincer vorbind, pe atunci nu știam despre asta, dar probabil că nimic nu are loc întîmplător. Peste circa un an, din motive familiale, m-am mutat la Chișinău și credeam că voi face naveta Tiraspol-Chișinău și voi continua să muncesc la teatrul meu. Dar într-o zi am fost sunată… Dl Harmelin mi-a propus să lucrez la el! Dar nu cu el, ci cu regizorul georgian Nugzar Lordkipanidze, un bun prieten și un participant permanent la Festivalul „Moldfest.Rampa.ru”, în spectacolul după piesa lui Garcia Lorca „Casa Bernardei Alba”. Așa am cunoscut partea feminină a trupei Teatrului „De pe strada Trandafirilor” (spectacolul este feminin în exclusivitate). Au început repetițiile și eu am înțeles că am ajuns acolo unde trebuie.

Apoi am început să vin la spectacolele lui Harmelin. Am rîs și am plîns, am înțeles că acest lucru – viu și real - are loc aici și acum și că asta e pentru mine! Am fost acceptată aici ca nativă, ca fiind a casei – ceea ce este foarte important și uimitor, deoarece întreaga trupă este foarte unită, ei cu toții au crescut aici. Nu e o simplă trupă, este o familie. Iar dacă în familie ești iubit, le reușești pe toate. Iar dl Harmelin este un regizor și un om uimitor. Nu știu cum îi reușește, de unde ia puteri și inspirație, însă vreau ca acest lucru să dureze încă mult timp… întotdeauna!

0
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?