Misterele istoriei și ale mitologiei. De la Manu - Yima la Apollo. Partea 1

În viața omului există o mare taină și tristețe, eu cred că este nostalgia pentru raiul pierdut. Despre acest rai pierdut, despre izvoarele acestei nostalgii și ale acestei tristeți ne vorbește istoria și, parțial, mitologia.

«Istoria este învățătoarea vieții». Așa a scris marele politican și orator, filozoful Cicero. L-au susținut toate generațiile ulterioare de înțelepți ai științei istorice.

Istoria într-adevăr este axa existenței, a conștiinței, a ontologiei umane. Știința, fără de care omenirea nu și-ar cunoaște rădăcinile, iar un om care nu ține minte trecutul nu poate prevedea viitorul. Tainelor istoriei și mitologiei, precum și ale istoriei sacre și antice, vom consacra acest ciclu de articole, care va deschide cititorului interesat paginile secrete ale formării rasei umane, a planetei, a culturii, religiei și civilizației noastre.

Cel mai vechi mister

Creatorul ca om, patriarh al întregului neam omenesc este Manu – primul om al tradiției indo-ariene. Cu el ca izvor al istoriei noastre am dori să ne începem narațiunea noastră, căci nici în istorie, nici în mitologie nu a existat cineva mai străvechi ca această personalitate misterioasă.

Manu este o mare taină, zeu și om în același timp, o paradigmă a omenirii, conform tabloului indian și brahmanic al lumii. El posedă aceleași calități, ca și Yima – primul rege al omenirii în antica tradiție iraniană a mazdaismului și zoroastrismului. Manu este primul legiuitor, o ființă aproape divină. Conform credințelor indiene, Manu a fost fondatorul actualei omeniri și, de facto, izvorul ei. El a supraviețuit potopului și a fost analogul patriarhului iudeo-creștin Noe, dar spre deosebire de Noe el este primar și supraviețuiește tuturor inundațiilor, după care dă omenirii legile ființării. În cazul dat – legile lui Manu, conform cărora și azi trăiesc hindușii. Ele conțin toate regulile de trai ale omului. Ele formulează legile echității, normele morale, publice, familiale, de gen ale vieții.

Istoricul Louis Jacolliot , care în a. 1868, după ce a consultat toate autoritățile, apoi a adăugat rezultatele propriilor cercetări îndelungate și stăruitoare, a scris următoarele: «Manu a sistematizat legile indiene cu mai bine de 3000 de ani înainte de era creștină; ele au fost copiate de toată lumea antică, în special de Roma, unica care ne-a lăsat legile scrise – «Codul lui Iustinian», adoptat ca bază de toate legislațiile de azi».

Într-un alt volum, întitulat «Hristos și Crișna», Jacolliot menționează: «Cunoaștem, că legiuitorul Manu s-a pierdut în întunericul secolelor din perioada preistorică a Indiei, și că nimeni dintre specialiștii în istoria hindușilor nu a îndrăznit să-i refuze titlul de cel mai vechi legiuitor din lume ».

Legile lui Manu, Codul indian nu a pretins niciodată că ar fi o revelație divină. Ne-o demonstrează diferența, pe care înșiși brahmanii o fac între Vede și toate celelalte cărți sfinte, chiar și cele mai vechi. În timp ce fiecare sectă crede că Vedele conțin nemijlocit cuvintele lui Dumnezeu – șruti (revelație), – codul Manu este desemnat ca simplu smriti – o colecție de tradiții orale. Totuși, aceste tradiții sau «amintiri» fac parte dintre cele mai venerate și mai vechi. Așa credea Elena Petrovna Blavatskaia, cercetătoarea rusă a Orientului, a antichității și tradițiilor lui sacre.

În protocoalele Lojii Blavatskaia se spune: «Orientaliștii care au analizat termenul "Manu", au găsit că rădăcina lui este mal - "a cugeta", care înseamnă "cugetător". Dar ezoteric fiecare, ca patron antropomorf al propriului ciclu special, sau Cerc, este ideea personificată a Cugetării Divine (ca Pimanderul hermetiștilor) . Deci, fiecare Manu este un Zeu special, Creator și Sculptor a tot ce apare în decursul ciclului Său personal, sau a Manvatarei ».

Astfel, Manu este fondatorul, patriarhul neamului omenesc în forma lui actuală. Analogul său este patriarhul avestan Yima, fiul lui Vivahvant, zeul solar al zoroastrienilor. Apropo, locuitorii Balcanilor și azi îl respectă și i se închină, despre aceasta a scris profesorul sîrb Verkovich în cartea «Vedele slavilor» .

Dar dacă am pune în frunte nu voința și conținutul lui uman, cu puterea întruchipată, el, patriarhul, are chipul «domnitorului» Veles, Baal, stăpînul Pămîntului – Templul Cosmosului, grădinarul naturii lui, domnitorul neamului omenesc și stăpîn peste soarta lui. Astfel, revenim din nou la tema de bază a narațiunii noastre – chipul lui Yima, analogul iranian al lui Manu.

Treptat, timpul șterge din memorie acest mare patriarh, totuși unele informații au ajuns în timpurile noastre. Mitologia indo-europeană a păstrat pentru noi ecouri ale memoriei despre acest conducător inițial, care întruchipează marea voință și toate principiile inițiale ale puterii.

Ce este un mit?

Ce este un mit? Ne putem oare încrede în baza lui informațională? Putem oare găsi în el ceva adevărat, care ne va ajuta să judecăm despre realitatea timpurilor demult apuse, despre epoca lui Manu, Yima, Zarathushtra sau Hristos? Mircea Eliade, marele filozof și orientalist din orășelul moldovenesc Tecuci, scria: «E dificil să găsești o așa definiție a mitului, pe care să o accepte toți savanții, dar să fie accesibilă și ne-specialiștilor … Mi se pare că cea mai potrivită ar fi următoarea definiție, care cuprinde mai vast chestiunea ce ne interesează: mitul expune o istorie sacră, povestește despre un eveniment care a avut loc în vremurile memorabile ale «începutului tuturor începuturilor».

Mitul povestește despre aceea cum, grație faptelor eroice ale unor ființe supranaturale, realitatea și-a atins întruparea și îndeplinirea, fie ea o realitate atotcuprinzătoare, cosmosul sau doar un fragment: o insulă, regnul vegetal sau stabilirea unui stat. Întotdeauna este narațiunea despre o «creație», ni se spune cum a avut loc ceva, în mit noi venim la izvorul existenței acestui «ceva». Mitul vorbește doar despre ceea ce a avut loc cu adevărat, despre ceea ce s-a manifestat deplin. Personajele mitului – ființe supranaturale, binecunoscute, dat fiind că ele acționează în vremurile legendare ale «începutului tuturor începuturilor».

Mitul povestește despre activitatea lor de creație și descoperă sacralitatea (sau caracterul supranatural ) al faptelor lor. În general, mitul descrie diverse manifestări puternice (uneori dramatice) ale sacralității (sau supranaturalului) în lume. Anume aceste manifestări au stat la baza alcătuirii mitului și l-au făcut așa cum este el astăzi ».

Altfel spus, mitul este o istorie sacră, în care este reflectată esența atemporală, paradigma unei acțiuni, manifestări, întruchipări personale, căci ea reflectă paradigmatic «modelul împărăției lui Dumnezeu», descifrează pentru cei inițiați arhetupurile celor care creează această lume și societate, prin crearea unui dat atemporal. Omul din lumea tradițională trăia în conformitate cu mitul, căci intuia în el rădăcinile unității tuturor genurilor de creație. Mitul îi servește drept model de imitare și fundamentare a esenței Cosmosului. Studiind mitul, omul reactualiza istoria sacră, căci știa că doar prima apariție a oricărui lucru este semnificativă.

Să apelăm și noi la lumea în care a fost dezvăluită prima apariție a celor care au început să creeze această lume. Deci, ținem minte, că în acele vremi de la început, vremea creării și făuririi, trăia un om care întruchipa în sine tot ce e mai bun în neamul omenesc, pentru că avea o bunăvoință deosebită, care crea soarta omenirii primordiale, și vorbea despre secretele eterne ale providenței.

El a fost primul care a fondat civilizația, căci a început să construiască templul naturii numit Pămînt. Diverse tradiții au păstrat amintirea despre această personalitate divină. La diferite popoare , secole în șir ea era venerată mai mult ca orice altă divinitate, și treptat a căpătat un chip atemporal și cu adevărat divin. Societatea tradițională îl întruchipa în miturile cosmogonice – să ne amintim de uriașul Imir – care povesteau despre provenirea omenirii, în mituri se povestea despre lupta lui în timp ce asupra lumii s-a năpustit răul, care inițial nu era inerent acestui nivel al universului.

Răul a invadat lumea și a denaturat vechile cunoștințe despre acele timpuri. Au apărut corporații noi de preoți și sisteme mitologice noi. Noile mituri au fost create deja în timpul tăinuirii lor și a triumfului oponenților, de aceea adesea denaturau esența adevărată. Așa a fost mitul indo-european de bază (MIEB), creat după ce dușmanii patriarhului omenesc au uzurpat puterea și au făcut de nerecunoscut imaginea denaturată a omului. Ele relatau despre lupta forțelor invadatoare din ceruri, despre confruntarea lor îndelungată cu acest patriarh uman și divin. Vom încerca să restabilim, din mituri, chipul lui inițial, adevărat, pozitiv, imaginea domnitorului, a strămoșului neamului omenesc.

Veles, domnitorul naturii

Dacă pornim de la miturile slave, găsim în ele multe informații despre acest zeu, țar, patriarh. Drept că în fond aici el apare deja divinizat. Slavii îl numesc Veles, și pun în acest nume un conținut mare. Acesta se vede în semnificația lui funcțională ca domnitor, conducător, stăpîn. Acest domnitor ocrotește natura, pădurea, căci Veles este domnitorul pădurii, a vitelor, adică apărătorul a tot ce este viu. Tot el, spre deosebire de Perun din «Povestea anilor trecuți », este ocrotitorul slavilor, căci Perun aici este zeul drujinei cneazului. Încheind un acord cu Constantinopolul, rușii, slavii jură - pe Perun unii, pe Veles alții. Iar drujina cneazului – pe propriile arme. Ostașii jură pe Perun, zeul care era analogul Indrei indo-ariene, a olimpicului Zeus, a romanului Jupiter. Cel care întruchipează în sine calitățile tunătorului, zeul războiului, adică a celor venite în lumea noastră după epoca lui Veles, cea a livezii raiului și a vremurilor bune. Înseamnă că acest zeu este mai puțin originar, primordial, dar conform noului mit indo-european el este oponentul principal al lui Veles.

Drujina slavilor, spre deosebire de urmașii varangilor normanzi, o parte dintre care îl zeificau pe Tor-Perun, jurau pe Veles și pe aur, căci Veles era zeul Epocii de Aur. El era analogul pre-eternului Manu și a lui Yima iranian, copiii zeului soarelui Vivahvant. Iar tradiția solară străbate întreaga esență a acestei personalități divine și a acestei dinastii divine. Mircea Eliade scria: «Odată, în epoca eroică a istoriei științelor despre religie, se credea că inițial cultul Soarelui a fost cunoscut întregii omeniri… autorii vorbeau chiar despre «Fiii Soarelui», care în timpul infinitelor călătorii, navigări și strămutări au dus în lume cultul solar, iar cu el – principiile cele mai importante ale civilizației ».

Din acești fii au făcut parte Manu, Yima, Imra cu titlul de Bal-Bel-Baal, adică domnitor. Apropo, numele Imra este și azi popular la maghiari și alte popoare fino-urgice. S-a păstrat și în toponimica Yamal – peninsula, muntele Yamantau în Ural, țara Oman, Yemen, orașul Omsk etc. Astfel, arhetipul omului este Manu-Yima, iar titlul său – Bali și recent, pe 24 octombrie, în India acesta a fost sărbătorit, la fel ca în decursul multor milenii. Despre el a scris al-Biruni, un mare cercetător medieval.

Sărbătoarea regelui Bali

Așa dar, să ne oprim la acest fapt istoric. În India încă în timpurile recente de dominație musulmană, pe timpul lui Biruni, era sărbătorit Balirajyia, regele indo-arian, analogul lui Veles. La această sărbătoare hindușii, care în ciuda invaziei musulmanilor își păstrau puterea într-un șir de regate și cnezate din Indostan, serbau, chefuiau, se veseleau, venerau în acest fel numele regelui-zeu, pe timpul căruia pe pămînt exista raiul.

Iată ce scrie Biruni în acest context în fundamentala-i lucrare «India»: «Prima zi a lunii karrtika, dacă este lună nouă și Soarele stă în Balanță, se numește dupali. În această zi oamenii se spală, se îmbracă frumos, își dăruiesc reciproc frunze de betel și fufal și merg la devagrihi, pentru a împărți pomeni și a se veseli și juca jumătate de zi. Noaptea ei aprind numeroase luminițe peste tot, așa că cerul este luminat de ele. Motivul acestei sărbători este faptul că Lakshmi, soția lui Vasudeva, îl eliberează pe Bali, fiul lui Virocean, prizonierul tărîmului șapte (cel mai inferior), în fiecare an în această zi lui i se permite să vină în lume. De aceea sărbătoarea se numește balirajyia, adică «dominația lui Bali». Indienii susțin: «Acesta era timpul prosperității în Krita Yuga și noi ne veselim pentru că ziua noastră de azi seamănă cu acele timpuri ».

India a păstrat pentru noi un material istoric și mitologic colosal, care așa sau altfel este înțeles ca o imagine a realității antice. El poate fi perceput în mod diferit, în funcție de felul în care este percepută în general această istorie sacră. Dar el este reflectarea realității antice. Trebuie să ținem minte, că hindușii nu cred că istoria lor antică, reflectată în diverse cărți, este un mit. Ei cred în veridicitatea cuvintelor logografilor antici, căci ei descriu epopeea sacră a începutului. Drept că India are judecăți și fapte destul de reale despre această mare antichitate.

Vremile exacte de domnie a rajașilor și creare a preoților au fost reflectate în multe opere ale moștenirii literare și istorice ale Indiei antice. Această moștenire este plină de istorie sacră, dar și de cifre exacte și tabele genealogice ale regilor și semizeilor antici.

Zeul Taur

Slavii au fost mai puțin severi ca indo-arienii, care divinizau chipul acestui rege antic.

La început ei știau că el este om și zeu, și că totul este unul. La început le părea firesc că patriarhul oamenilor este pre-eternul creator, Zeul-Taur. Ulterior l-au identificat cu numeroase personaje, drept că uneori în cercurile înguste ale preoților și ale celor inițiați se spunea că el nu este simpla manifestare a unuia și aceluiași arhetip, ci diverse reincarnări ale unui zeu, căci el trăiește în transformări și însăși moartea pentru el este drumul spre o nouă apariție în lumea noastră.

Așa a apărut politeismul. Straturile lui arhaice se manifestă în percepția oamenilor despre același zeu. Atunci apar și numeroasele variante. Diverse părți arhetipice ale acestei zeități erau subliniate de diverse școli de preoți. Să zicem, Yima – Zeul-Taur. În Rusia el era numit Veles sau taur, Bisici sau Gvidon, ceea ce însemna Corovici, căci acest zeu avea simbolul cornului, numit mai sus, semnul principal al khvarnei. Deci, anticii căutau imaginea lui și au găsit-o în simbolul Taurului.

Dar a exista și o altă circumstanță. Conform tradiției slave, Veles, analogul lui Manu, era fiul lui Rod și a soției acestuia, vaca Romun. De aceea era numit cap de bou, iar preoții lui purtau coarne pentru a-i semăna. În acest ritualism exista un sens profund, ideea că acest zeu patronează tot ce este bun, viu, ce nu consumă carne, ce este una cu natura, dar are și o putere colosală, capabilă să apere pășunea sa.

Așa a devenit Boul simbol arhetipic al lui Veles, Manu. Împreună cu Veles a fost divinizat și totemul. Boul a început să fie perceput ca un zeu și incarnarea sa terestră. Ceva similar a fost și în Iran. Aici Guyomart, primul om, a fost zeificat și declarat rudă cu primul taur. Treptat cunoștințele despre legătura dintre om și taur au străbătut întregul tablou mitic.

A devenit stabilă construcția lingvistică inițiatică sacră cum că Taur, vită, înseamnă nu numai «bou», este și numele eroului Tavr Godinovici. Termenul rusesc «говядина» a început să reflecte cele mai vechi temeiuri lingvistice, care purtau în sine însă trecutul indo-iranian al corporațiilor preoțești.

După degradarea tradiției, cu termenul «тавро» a început să fie numită stigmatizarea taurului, căci acesta pierduse statutul sacru și puterea asupra lumii. Marea lume vedică îl cunoștea drept Govindu, una dintre incarnările divine ale zeului-păstor Krișna. La început Krișna se numea Krișnasura. Așa era în prima redacție a Vedelor, unde asuras – titanii erau pentru brahmani mai sus ca devașii. Asurul Krișna luptă cu Indra, dușmanul regelui Bali. Este păstrat arhetipul zeului baalic și în persoana fratelui lui Krișna, Balarama, și în persoana lui Rama, încă o reincarnare a lui Manu.

«Ramayana» în acest sens este un text baalic, Veles. Un text care descrie una dintre reincarnările lui Veles-Yima.

Dar au fost și alte incarnări, păstrate de cele mai bune mitologii ale lumii. Tabloul mitologic celtic este unul dintre cele mai magnifice și complete. Acolo tot există Baal și Govind. În timpurile străvechi precreștine celții antici îl numeau Gvidon în cîntecul lor despre Bătălia Copacilor. La ruși «cneazul Gvidon» era personalizarea lui mitică. El avea numeroase denumiri, ca Vaal – marele domnitor era cunoscut la Canaan și Ugarit, ca Zeul Marduk (vițelul Utu) – în Babilonul antic, lui i-a fost dedicat Turnul Babel al lui Nimrod. Ca Balu-Vali este reflectat în tradiția indo-arian-ă a Indiei, ca Bewlen în cea celtică, ca Baldur în cea germană și scandinavă. Lui i-a fost dedicat zeul egiptean Apis, venerat în chipul boului alb, despre asta a scris Mihail Sadoveanu în romanul «Frații Jder», el s-a păstrat pe stema Principatului Moldova și chiar profetul avraamic încornorat Moise poartă arhetipul lui sacru.

Ca Apollo, el era zeul hiperboreenilor antici, tribul care trăiește ascuns la pol, de unde o dată pe an revine în lumea noastră, căci logografii și istoricii greci spuneau: «Odată Apollo va reveni, și va fi pentru totdeauna ». Dacă e să credem istoricilor științei , anume așa a fost ultima profeție a oracolului Delfi. Ea a fost făcută după ce ultimul împărat al Imperiului Roman unit Teodosie I cel Mare, care a decis că «Febus a murit », a ordonat să fie închise roate prevestirile păgîne. Dar timpul este necruțător și Dumnezeul Epocii de Aur își așteaptă revenirea. Cum a zis unul dintre istoricii religiilor, «… și zeii așteaptă cu nerăbdare timpul revenirii lor și a reincarnării lor», căci în conformitate cu tradiția indiană, vedică, după marea destrămare, după perioada mahapralaya, vine Epoca de Aur».

Veaceslav Matveev

(va urma)