Centenarul unei mari puteri. Sensul istoric al ultimului proiect social și soterologic al contemporaneității

Sensul istoriei este dialogic din start: el presupune o veșnică polemică cu oamenii care trăiesc în situații socioculturale diferite și interpretează neunivoc experiența istorică. Un istoric care cugetă asupra sensului istoriei trebuie să fie predispus unui dialog cu oamenii din trecut și cu cei contemporani lui . El nu trebuie să uite relativitatea istorică a judecăților și a propriilor generalizări acolo unde nu este și nu poate fi un singur sens și un singur fundament doctrinar. Marele filozof și filolog Mihail Bahtin scria în lucrarea «Estetica creativității verbale»: «Nu poate exista un singur sens... În viața istorică lanțul crește infinit, de aceea fiecare verigă aparte a lui se înnoiește iar și iar, de parcă s-ar naște din nou ».

Noi trebuie mereu să ne conștientizăm trecutul, lecțiile și sensul lui, pentru a nu repeta greșelile strămoșilor și ale trecutului nostru. Toate acestea par deosebit de actuale în raport cu tema studiului nostru de azi, căci conținutul științei istorice este șansa omenirii de a cugeta asupra semnificației evenimentelor din trecut și a celor de azi.

Țara în care îți este sortit să mori

Secolul ХХ nu înseamnă doar două cruci pentru omenirea condamnată de soartă. Este timpul marilor zdruncinări și a marilor descoperiri. Timpul ultimelor încercări de a da un sens moral măreț omenirii, dezvoltării sale istorice. A înzestra omul cu o înaltă misiune providențială. Amintindu-ne de acest secol tragic și minunat, anticipăm studiul nostru cu cuvintele filozofului american Georghe Santoyana: «Cel care nu-și ține minte trecutul, este sortit să-l trăiască din nou ».

Acum o sută de ani în spațiul enorm al Eurasiei a fost creat primul stat socialist. URSS a devenit pentru ani în șir casa multor popoare din Europa și Asia. Nu toate au fost simple și univoce în această mare putere din sec. ХХ, dar aniversarea semnificativă ne motivează să scriem acest material despre țara pe care noi am pierdut-o.

Nu este un secret, că patria nu ți-o alegi, în ea te naști și mori. Pentru mine, URSS a fost țara copilăriei luminoase și bune, în care m-am născut, dar în care nu mi-i dat să mor. Nu pentru că aș fi nemuritor, da pentru că potentații acestei lumi au nimicit acest colosal proiect social, economic și geopolitic. Un proiect neunivoc, uneori foarte dur, totalitar, dar care a avut o semnificație istorică enormă.

Așa începea Uniunea

După căderea dinastiei Romanovilor, apoi și a Guvernului Provizoriu, teritoriile fostului Imperiu Rus se înecau în sîngele confruntării civile. În a.1922 războiul civil practic se încheiase cu victoria bolșevicilor în frunte cu Vladimir Lenin și Lev Troțki. Pe teritoriul fostului imperiu s-au format zeci de republici. Toate tindeau spre unire, și această unire s-a produs în decembrie, 1922 .

Consecințele războiului civil obligau noile republici să caute apropierea. În special, acest proces a devenit important în ajunul Conferinței de la Genova, fiind necesară o uniune diplomatică a republicilor sovietice. Liderii republicilor independente doreau să consolideze noile formațiuni într-o construcție statal-națională. A devenit clar că aceste state nu vor supraviețui, dacă se vor dezvolta de sine stătător. Era nevoie de o nouă uniune a statelor pe întregul spațiu al fostului imperiu. Totuși, unele națiuni au știut să-și apere independența. Spre exemplu, Finlanda, Țările Baltice și Polonia, care a putut chiar să învingă în războiul cu noul stat sovietic și să formeze Rzeczpospolita II , zdrobind la Varșovia armata lui Tuhacevschii. A încercat să obțină independența și fosta gubernie Basarabia, care a format Republica democratică Moldovenească, dar nu a putut-o salva și a fost anexată de România Regală. Celelalte formațiuni au rămas sub influența noului guvern socialist, bolșevic, de la Moscova.

Spre finele a. 1922 s-au format republicile sovietice socialiste independente: RSFSR, Republicile Ucraineană și Belarusă, Federația Transcaucaziană. În RSFSR intrau 10 republici socialiste autonome și 11 regiuni autonome. Federația Transcaucaziană consta din trei republici: Georgia, Armenia și Azerbaidjan. În componența Republicii Georgia, ca autonomii, intrau republicile Abhazia și Ajaria, și regiunea autonomă Osetia de Sud. În Asia mijlocie, în afară de Republica Turkestan care intra în RSFSR, au fost formate republicile sovietice populare Khorezm și Bukhara, create pe întinderile Hanatului Khiva și ale Emiratului Bukhara terenuri care nu intrau direct în componența Imperiului Rus, dar se aflau sub protectoratul rus.

Încă în ianuarie, 1922 Biroul politic al CC al PCR(b) a declarat, în cadrul Conferinței de la Genova, necesitatea creării unei reprezentanțe diplomatice unice a tuturor republicilor sovietice și populare Bukhara, Khiva și Republica Orientului Îndepărtat (ROÎ). În decembrie a aceluiași an a devenit necesară oficializarea acestei uniuni de politică externă într-o uniune statală.

Congresul istoric

Conform dispoziției lui Vladimir Lenin, la 6 octombrie, 1922 Plenara CC al PCR(b) a recunoscut necesitatea încheierii unui acord între Ucraina, Belarus, Federația Transcaucaziană și Rusia Sovietică (RSFSR) privind unirea lor în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. la 30 decembrie la Moscova și-a început lucrările Congresul I al Sovietelor din URSS, care a adoptat documentul istoric privind crearea statului federativ unic – URSS.

Congresul a adoptat și documentele de bază - Declarația și Tratatul de constituire a noii Uniuni - și a creat guvernul unional CCN din URSS în frunte cu V.I. Lenin și CEC al URSS în frunte cu M.I.Kalinin. Lenin a devenit liderul de facto, căpetenia noului stat, iar Kalinin - șeful oficial al statului.

Lenin nu a fost prezent la congres pe motiv de boală, însă și-a difuzat tezele împotriva așa numiților «deviaționiști georgieni» și a poziției lui Stalin. La congres s-a încins o discuție aprinsă privind drepturile republicilor și forma uniunii. Principalii participanți au fost Lenin, Stalin și Piatnițchii. Se discuta chestiunea dacă Uniunea trebuie să fie formată din republici autonome sau din state unionale. A învins poziția lui Lenin, conform căreia URSS este o uniune a statelor, care, apropo, aveau dreptul să iasă din formațiunea statală. Lenin nici nu a prevăzut ce consecințe poate avea această decizie peste 70 de ani. Stalin a pierdut disputa cu Lenin și s-a retras, fiind învinuit de liderul bolșevic în șovinism velicorus.

Istoricul italian Giuseppe Boffa scria în lucrarea «Istoria Uniunii Sovietice»: «În lipsa lui Lenin, în prim-planul dezbaterilor a ieșit Stalin… În spiritul notițelor leniniste cel mai corect a vorbit Buharin, însă n-a avut mult succes. Din start, tonul dezbaterilor a fost dat de raportul lui Stalin, construit foarte abil. El evita să atace frontal pozițiile lui Lenin, notițele căruia nu au fost publicate, însă fuseseră repartizate confidențial delegaților. Mai mult, într-un moment deosebit de dificil Stalin l-a numit, umil, pe Lenin «învățătorul meu»… Astfel Stalin a putut manevra dibaci în discuția dificilă… căci deja în virtutea condițiilor creării lor republicile naționale nu erau independente, cel mult – autonome în raport cu Moscova ».

Așa dar, poziția lui Stalin nu a trecut, nu a fost format un stat unitar cu formațiuni autonome, ci un stat unional, practic o federație, în care statele unionale aveau o independență semnificativă. Dar timpul a arătat, că această independență era declarativă și susținută doar formal, în documentele oficiale. Putem recunoaște, că în timp poziția lui Stalin a învins abordarea federativă a lui Lenin și Buharin. Așa a fost pavat drumul spre centrismul total, apoi și spre cezarismul sovietic.

O cale plină de suișuri și hopuri

În continuare, acest centrism decizional și acest cezarism, cum l-a apreciat corect filozoful marxist Antonio Gramschi, a determinat soarta uniunii. Țara se dezvolta destul de progresiv, însă Stalin n-a uitat pierderile suportate. Au fost nimiciți Buharin, Tomschii, Rîcov, Piatnițchii și alți militanți de frunte ai Biroului Politic leninist. Țara a deviat de pe calea construirii unei democrații populare și a unui stat echitabil. Milioane de personalități de vază - bolșevici și oameni simpli – au fost reprimați și nimiciți. Ce-i drept, a fost Marea Victorie în al doilea Război Mondial, însă prețul ei pentru poporul și statul sovietic a fost enorm.

După decesul lui Stalin, care a guvernat mai bine de 30 de ani, la putere a venit Nikita Sergheevici Hrusciov, Prim secretar al CC al PCUS, Președinte al Sovietului de miniștri. Acest om și politician independent, neobișnuit, a încercat să schimbe multe în statul sovietic, prin condamnarea represiunilor staliniste și a cultului personalității lui Stalin la Congresul ХХ al partidului. Dar și el a comis excese, care au înghețat într-un final dezghețul hrusciovist.

În a. 1964 în partid a avut lor o răsturnare de situație, și a început epoca brejnevistă. Ea a mai fost numită epoca stagnării, însă anume în acele timpuri complicate, după criza din Caraibe, care putea finaliza cu o catastrofă nucleară, a început perioada cea mai bună în istoria statului sovietic. Nivelul de trai a crescut. Țara chiar a devenit a doua superputere, potențialul ei industrial era egal cu 17% din PIB-ul mondial, iar forțele armate au devenit un argument serios al conducerii sovietice și a PCUS.

Era timpul copilăriei mele, eu țin bine minte viața liniștită și stabilă a cetățenilor sovietici. Da, continua lupta cu disidenții. Da, erau bruiate vocile radio occidentale, însă țara a obținut un regim destul de blajin și un nivel de trai înalt. Omul era încrezător în viitor, și noi nu putem uita asta. La fel și garanțiile sociale, serviciile comunale ieftine, educația gratuită și asistența medicală de calitate, gratuită și ea. Este o parte a istoriei noastre, o parte a ontologiei

Ultimul proiect idealist

Statul pe care l-am pierdut, statul format acum 100 de ani, nu a fost un rai , însă în el exista tendința de a construi o lume mai bună și mai perfectă. Exista dorința și tendința de a crea omul nou, mai perfect din punct de vedere moral. Nu omul-zeu, ca la Friedrich Nietzsche, da un om sublim, care nu-și dorește doar profitul, vestita împărăție a cantității, ci omul împărăției calității, cum a spus despre aceasta marele tradiționalist Rene Guenon. Și chiar dacă aceasta era țara ateismului total, principalele valori tradiționale - familia, morala, internaționalismul, lipsa xenofobiei și a rasismului, ajutorul frățesc între popoare și oameni, sentimentul echității, al implicării, al compasiunii și căutarea soluțiilor pentru a atinge această echitate - au fost un timp îndelungat simbolul acestui stat.

Marele nostru compatriot originar din orașul moldovenesc Tecuci din Moldova de peste Prut, - Mircea Eliade – a atras atenția lumii spre un alt moment important, emanat direct din ideile statului sovietic și a societății sovietice cu ideologia ei complexă.

Mitul sovietic comunist este una dintre ultimele motivații umane înălțătoare ale lumii moderne. O lume lipsită de suflet și secularizată în totalitate. O lume materială, plămădită pe ideile profitului și îmbogățirii. O lume profund individuală, care nu înțelege și nu acceptă idealurile echității sociale. Această lume nu mai caută raiul și societatea armoniei și bunăstării mondiale, căci ea a renunțat la ideile strămoșilor și nu a atins careva idealuri etice sublime.

Marele psiholog și filozof elvețian Carl Gustav Jung, prietenul și colegul de cercetare a lui Mircea Eliade, în lucrarea «Omul contemporan în căutarea sufletului » scria că lumea contemporană, aflată în criză de pe timpurile rupturii profunde de creștinism, este în căutarea unui nou mit, «care îi va permite să soarbă din noile izvoare spirituale și să-și înnoiască forțele ».

Însă la moment în lumea liberalismului care progresează nebunește un asemenea mit nu există. Dimpotrivă, există perversiunea lumii tradițiilor și a valorilor morale omenești. Această lume și mitul ei a întors spatele lumii strămoșilor. Azi lumea occidentală este lipsită de înaltul statut mitologic de afirmare a vieții. Sublimul nu este pe puterile ei, vorba unui eroul dintr-o comedie sovietică din perioada stagnării brejneviste.

Altceva este mitul comunist, anume el a fost principalul stimulent în dezvoltarea societății sovietice. În lucrarea «Miturile lumii moderne» Mircea Eliade, vorbind despre pierderea ideilor și construcțiilor mitologice înalte de către societatea occidentală, scria: «Este altceva comunismul lui Marx… este clar că autorul Manifestului comunist a preluat și continuat unul dintre cele mai mari mituri eshatologice ale Mediteranei și Orientului Mijlociu, și anume: rolul salvator pe care trebuie să-l joace Cel Drept («alesul», «unsul», «nevinovatul», «misionarul», în vremea noastră - proletariatul), suferințele căruia au menirea să schimbe statutul ontologic al lumii. De fapt, societatea fără clase a lui Marx (citește societatea sovietică socialistă - nota aut)și dispariția ulterioară a tuturor tensiunilor istorice găsește cel mai exact precedent în mitul despre Veacul de Aur, care conform unor teorii se află la începutul și la capătul Istoriei. Marx (citește ideologia sovietică - nota aut.) a îmbogățit acest mit cu o ideologie iudeo-creștină cu adevărat mesianică: pe de o parte rolul profetic și salvator atribuit proletariatului, pe de alta – lupta decisivă dintre Bine și Rău, în care Binele învinge ferm, ceea ce poate fi comparat cu lupta apocaliptică dintre Hristos și Antihrist ».

Iată caracteristica exactă a societății și a statului sovietic, care cu toate excesele a fost ultima încercare de a construi Veacul de Aur pe planeta noastră și în societatea noastră, căci a fost ultimul proiect idealist, provenit din cele mai importante mituri soterologice ale antichității, din idealurile tradițiilor abrahamice și umaniste.

Ceva asemănător, în ideal, găsim nu doar în Sf. Scriptură, în Biblie, dar și în Avesta zoroastriană, și în idealurile filozofiei budiste. Ceva asemănător împărtășeau marii filozofi ai sec. ХХ Benedetto Croce și Jose Ortega-y-Gasset , care credeau că naturii umane îi este caracteristică tensionarea istorică, de aceea niciodată nu ne va reuși să scăpăm definitiv de ea. Totuși, însăși tendința și încercarea de a construi pe planetă Împărăția Echității este cea mai înaltă motivare a societății cu adevărat umane.

Anume cu această problemă s-a confruntat sistemul socialist în URSS. Cu tensiunea istorică comună a societății umane, care nu poate scăpa de agresiune și rău, încercarea de a construi un viitor luminos și ideal merită aprecierile și laudele cele mai mari. URSS a fost a încercare de acest fel. Vom menționa, că actuala rațiune occidentală este marcată de spiritul pragmatismului și a antiutopiei. Rațiunea socialistă, care și-a găsit întruchiparea în societatea și statul sovietic, este una utopică, și de aceea ideală, aproape sacră, căci ea nu este despre o salvare aparte, despre supraviețuirea unui individ aparte, ea vizează societatea în întregime. Așa este, căci lumea nu poate fi echitabilă dacă măcar un singur om este înfometat și lezat în drepturi. Noi am pierdut anume acea țară, care a încercat să implementeze acest proiect utopic, proiectul lui Tommaso Campanella și Thomas More, a lui Platon și Epifan. Am scris acest studiu pentru ca în forfota timpului nostru escatologic, care a uitat de ideile echității, să nu pierdem actuala noastră Patrie, minunata Moldova. Se spune că fulgerul nu lovește de două ori în același loc. Știința neagă acest postulat. Noi trebuie să ținem minte aceasta, căci poporul nostru nu o va putea suporta pierderea celei de-a doua Patrii, a plaiului nostru moldovenesc. Așa că avea dreptate John F. Kennedy, al 35-lea președinte american, care scria: «Nu întreba ce poate patria ta să facă pentru tine, — întreabă ce poți tu face pentru patria ta ».

Veaceslav Matveev