Reflecții despre soarta și traseul istoric al poporului irlandez. Partea 2

Vedem că întreaga sa istorie seculară poporul irlandez și-a apărat independența. Irlandezii au avut succese variabile în lupta lor cu dominația britanică. Uneori reușeau să-și elibereze țara sau o parte a ei. Uneori se pomeneau sub dominația totală a coroanei britanice. Pentru lume, pentru Europa istoria Irlandei este mică , însă pentru Imperiul Britanic e mare. Rolul monarhiei britanice în istorie și geopolitică este extrem de mare, dar vom menționa, că pe insulele britanice problema irlandeză întotdeauna a fost punctul subversiv.

Barzii nobili și piatra magică

Puțină istorie. Cum am mai scris în partea 1, Irlanda s-a creștinat devreme. Un timp îndelungat, era mai aproape de bisericile ortodoxe din Est, nu de catolicism. Irlanda nu a acceptat nici protestantismul, devenind pe insule principalul bastion al Pontifului de la Roma. Irlandezii întotdeauna și-au iubit istoria și insula. Aici regii aveau, practic, un statut sacru și chiar după creștinare se sfătuiau cu druizii. Un timp îndelungat au ținut la curțile lor barzi, grație cărora s-au păstrat numeroase texte cu semnificație sacră. Ele și azi prezintă interes pentru cercetători, istorici, mitologi și culturologi. De fapt, Irlanda este unica țară din Europa, care și-a păstrat aproape intact canonul păgîn și mitologia pre-creștină, zeii și eroii sacri. Interpreții sacri irlandezi erau numiți filizi, de la fili-, «a vedea», adică «clarvăzători. Conform altei versiuni, termenul face parte din noțiunile indo-europene asociate lumii de apoi — în tradiția irlandeză, muzicianul de la curte, plus la faptul că se pricepea la legi și tradiții și că putea face preziceri, mai făcea și vrăji. Filizii aveau o organizație corporativă internă, formată din 7 trepte, și făceau parte din păturile nobile, alături de episcopi și cneji. Grație acestor oameni neobișnuiți, noi cunoaștem istoria pre-creștină, căci majoritatea pieselor sacre și textelor istorice ale lor ei le știau pe de rost.

Centrul sacru și capitala regatului suprem era amplasat la Tara. Aici domnea regele principal al Irlandei și se afla piatra magică. Tara, adică «Dealul regilor» — în Irlanda o mică înălțime calcaroasă lungă, pe r.Boyne,comitatul Meath, la 32 km nord de Dublin. Pe ea se află numeroase monumente antice. Tara este considerată capitala antică a Irlandei (înainte de sec. XII), reședința și locul încoronării Regilor Supremi. Tot aici se afla și piatra magică a regilor, numită Lia Fall. Ea este unul din cele patru daruri ale triburilor zeiței Danu, a elfilor irlandezi, adusă din Falias și instalată pe Tara, cunoscută prin faptul că scotea un țipăt sub Regii Supremi ai Irlandei, după care avea loc căsătoria sacră a regilor irlandezi cu pămîntul irlandez. Memoria despre această piatră irlandezii au păstrat-o, ulterior, pînă ce în sec. VI al erei noastre capitala a fost dată uitării. Ne-o mărturisește celebrul roman «Pe aripile vîntului», despre soarta confederaților americani, aristocrații irlandezi din familia О’Hara. În romanul Margaretei Mitchell moșia se numește Tara – în cinstea vechilor regi irlandezi și a istoriei irlandeze sacre.

«Orangeiștii» împotriva «panglicarilor»

Dar să revenim la esență. Vedem că irlandezii erau nu doar patrioți înflăcărați, dar și purtătorii unei tradiții sacre, diferită de englezi. Toate acestea, desigur, întăreau spiritul acestui popor statornic și curajos. Trupele engleze au tot intrat pe teritoriul Irlandei, dar deseori erau învinse aici. Drept că anumite regiuni ale Irlandei, ca Dublin și Belfast, erau deținute de englezi încă din evul mediu. În timpul dinastiei regale scoțiene Stuart, care a domnit în Anglia din a.1603, a fost atins un compromis pașnic. Irlanda coexista pașnic alături de monarhia ce unea regatele Angliei și Scoției. Însă în timpul protectoratului Cromwell, după execuția regelui Carol I, englezii au încercat din nou să ocupe teritoriile irlandeze. Restaurarea dinastiei Stuart în Anglia a consolidat spiritul național al poporului irlandez și a intensificat mișcarea de eliberare națională din această țară.

După ce în a. 1685 pe tron a urcat Iacob II, un catolic convins, irlandezii au obținut careva speranțe, căci regele a fortificat pozițiile aristocraților și marilor moșieri. Dar aceste evenimente au provocat împotrivirea coloniștilor britanici și a protestanților. Ei au declanșat o răscoală la Ulster, au acaparat Belfastul , Londonderry și alte orașe. Regele a trimis împotriva lor trupe. În Irlanda a început, de fapt, un război civil. Pentru scurt timp, regele a reușit să înăbușe rezistența coloniștilor-protestanți, însă în a. 1688 tronul regal a trecut la William de Orange, monarhul olandez care susținea protestantismul. Rezistența irlandezilor a fost înăbușită crunt de armata acestuia. Protestanții s-au simțit proprietarii insulei. În a. 1689 împotrivirea lui Iacob II, monarhul detronat din dinastia Stuart, a fost înăbușită definitiv: la 12 iulie pe r.Boyne protestanții au distrus trupele catolicilor și au instaurat un control total în țară.

Au venit vremuri grele pentru irlandezi. Hărțuirea și înjosirea populației indigene devenise normă. Pentru protestanți, ziua de 12 iulie a devenit sărbătoare, ea și azi este marcată la Ulster. În aceste zile fanaticii protestanți comiteau pogromuri monstruoase în ghetourile catolice.

Un rol reprobabil în dezbinarea irlandezilor catolici și protestanți l-a jucat ”Ordinul Orange”, creat în a. 1783 și numit în cinstea noului rege – apărătorul credinței protestante William de Orange. Acesta a fost creat în baza lojelor masonice protestante conduse din Londra, de aristocrații protistanți englezi și irlandezi. Această uniune protestantă internațională a apărut ca o societate secretă, care a împrumutat unele elemente masonice de organizare, cum ar fi structura piramidală: lojele inferioare, lojele de circumscripție (în Canada există și loje ale provinciei, în Australia – lojele statelor), Marea Lojă Orange și Marea lojă Imperială. Lojele din veriga superioară erau completate cu reprezentanți selecți din lojele inferioare. Lojele inferioare erau autonome cu condiția respectării regulilor Ordinului, însă Marea lojă Orange avea dreptul să dizolve lojele inferioare. Pentru a avea calitatea de membru trebuia să fii protestant (în Ordinul Orange quakerii și unitarienii nu erau considerați ca atare); un șir de loje cereau ca părinții și consortul membrului lojei să fie protestanți. Un fost catolic putea fi primit în organizație cu condiția că va fi votat de 75% dintre membrii lojei. Mai trebuia să pledezi pentru păstrarea Irlandei de Nord și a Scoției în componența Marii Britanii. Obligatorii erau interdicțiile de participare la orice ritualuri catolice, activitatea nereligioasă în zilele de duminică, vocabularul necenzurat. Adunările lunare ale ”orangeiștilor” erau asociate cu rugăciuni și citirea Bibliei. Din a. 1796 ordinul desfășoară ”marșuri orange” (din a. 1807 – cu regularitate), cele mai mari – pe 12 iulie, în cinstea victoriei protestanților conduși de William III de Orange asupra armatei lui Iacob II în bătălia de la Boyne.

La începutul sec.XIX orangeiștii au fost atrași activ într-un conflict dur cu societatea irlandeză secretă a catolicilor numiți panglicari. Influențați de ideea revoluției franceze din octombrie, 1791 democratul Theobald Wolf Ton și adepții săi, radicali din Dublin și Belfast, au creat societatea «Irlandezii uniți». În vara lui 1798 această societate a inițiat o răscoală. Pentru scurt timp, ea a reușit să acapareze o mare parte din țară și să preia puterea. A fost proclamată Republica Irlandeză. Dar grație aristocraților irlandezi răscoala a fost suprimată cu cruzime de trupele engleze.

Un secol sub semnul rezistenței

Toate aceste evenimente, rezistența perseverentă a poporului irlandez în fața colonizatorilor au impus guvernul britanic să cugete serios asupra situației din această țară. Asupra statutului politic al Irlandei și a situației ei în componența coroanei britanice. Pentru prima dată în istoria înrobirii Irlandei i-a fost impusă unirea cu Anglia, cu parlamentul unic din Londra. În a. 1801 Actul de unire a intrat în vigoare. Parlamentul de la Dublin era dizolvat, iar centrul de administrare trecea la Londra. Toate acestea consolidau starea colonială a țării.

Situația creată în țară i-a făcut pe irlandezi să treacă la o nouă fază de rezistență. În baza mișcării de eliberare națională au început să apară societăți secrete și organizații revoluționare. Cele mai importante dintre acestea - treierătorii, apărătorii care de la apărare au trecut la atac, «Irlandezii uniți», «Inimi de oțel», «Micii Sf. Patrick ».

«Micii Sf. Patrick » a fost creată în a. 1834 și imediat a devenit una dintre cele mai puternice societăți secrete. Statutele acestui ordin erau foarte severe, membrii lui jurau așa: «să mi se taie brațele dacă eu sau alt membru va trăda sau va dezvălui taina organizației ».

O altă societate influentă a format a.n. «Societatea fenienilor». Fenianismul a apărut în a. 1848, l-au fondat doi irlandezi John O Mahoney și Michael Doheny; acesta din urmă era cel mai talentat și mai periculos membru al partidului «Irlanda tînără» și un fan al lui John Mitchell ,despre care merită să vorbim aparte. John Mitchell — militant politic irlandez, naționalist. S-a născut într-o familie presbiteriană. După facultatea de drept, a activat ca avocat. A fost adeptul mijloacelor radicale de luptă pentru independența Irlandei. Printre tezele sale politice era transmiterea terenurilor de la moșieri la țăranii săraci.

În scurt timp, societatea fenienilor s-a întărit nu numai în Irlanda. Numărul membrilor ei creștea rapid, și s-a extins în Statele Unite, Canada, alte colonii engleze. În noiembrie, 1863 organizația avea un alt caracter. O mare convenție națională de delegați s-a reunit la Chicago și a declarat scopul Frăției - separarea Irlandei de Anglia și instaurarea Republicii Irlandeze. Pe atunci fenienii erau sprijiniți de guvernul SUA și contau pe el. E de menționat, că în Irlanda această Frăție nu a atins dimensiunile din SUA, și fără sprijinul acestora nu ar fi reușit nimic.

Astfel, sec. XIX a devenit apogeul rezistenței irlandezilor în fața colonizării engleze. Vechii războinici Fein, prezenți în saga irlandeză și scoțiană, au devenit modele de urmat, ulterior de aici va crește partidul «Șin fein», de la victoria căruia în Ulster a pornit studiul nostru.

Foametea provocată

Culmea tragediei poporului irlandez a devenit a.n. «Marea foamete»din groaznicul an 1847 . În acel an produsul alimentar de bază al populației – cartoful – a fost contaminat. Lipsa cartofilor s-a soldat cu moartea unui milion de oameni, iar mulți alții au fost nevoiți să-și părăsească patria.

De ce a fost așa într-o parte a Britaniei bogate? Pentru că în rezultatul colonizării engleze din sec. XII—XVIII și a legilor anticatolice represive, la începutul sec. XIX irlandezii băștinași au fost total lipsiți de terenurile proprii. În țară s-a format o nouă pătură guvernantă, compusă din protestanți, în special originari din Anglia și Scoția. La începutul sec. XIX Irlanda s-a transformat într-o bază de materie primă pentru dezvoltarea industriei engleze și o sursă de acumulare a capitalului de către aristocrația comercială engleză. Moșiile întinse din Irlanda aparțineau moșierilor care locuiau, de regulă, în Britania și le dădeau în chirie țăranilor irlandezi, care un timp îndelungat nu au avut dreptul nici să le aibă în proprietate, nici să le cumpere, nici să le comercializeze. Chiriile erau așa de înalte, că majoritatea agricultorilor catolici numiți kotteri (cam 6/7 din populația Irlandei), trăiau în sărăcie-lucie. Dispariția produselor alimentare a lovit nu în aristocrați, ca regulă de origine britanică, dar a adus prejudicii enorme oamenilor simpli, muncitorilor și țăranilor.

E de menționat, că în rezultatul acelei catastrofe, a genocidului deliberat împotriva poporului irlandez simplu, țara nu și-a revenit nici azi. Azi populația Irlandei numără mai puțini oameni ca înainte de anul 1847 . Irlandezii și azi păstrează în memorie acele evenimente și probabil nu le vor ierta niciodată englezilor.

«Noi înșine»!

După a. 1847 țara a slăbit și părea că nu mai este în stare să se opună. Însă peste ani spiritul nestăvilit irlandez din nou și-a demonstrat voința. Irlandezii din nou se vor de sine stătători, deși nu pun problema independenței, ci a autonomiei. În acest scop este formată liga propriei guvernări. Împotriva ei imediat se pronunță lorzii din Ulster. Evident, de origine protestantă și engleză, în fond.

În a. 1896 eminentul politician socialist irlandez James Connolly crează partidul republican socialist, iar în a. 1908 la Dublin este creată Uniunea irlandeză a muncitorilor din transport și cei necalificați. Ca răspuns, protestanții creează propriile detașamente de unioniști. Împotrivindu-se oferirii autonomiei Irlandei, membrii parlamentului britanic organizează pe banii moșierilor «corpul voluntarilor din Ulster», în număr de 100 mii de persoane. Comandant suprem este numit un veteran al războaielor coloniale, generalul englez George Richeardson. Corpul primește bani enormi de la aristocrația și burghezia engleză. Celebrul scriitor Rudyard Kipling și cel mai mare politician al Britaniei Waldorf Astor au jertfit pentru înarmarea și echiparea corpului 30 mii de lire sterline fiecare.

Ca răspuns, irlandezii încep o nouă rundă a luptei lor pentru independență, un nou act revoluționar, care în plan organizatoric se transformă în mobilizarea politică și patriotică a întregului popor irlandez. Irlandezii creează partidul «Șin fein» («Noi înșine») și detașamentul lui de luptă – Armata republicană irlandeză (ARI). «Șin fein» a fost creat în a. 1905 de Artur Griffit ca un partid naționalist de stînga. Această structură politică se opune radical dominației Londrei în Irlanda. În a. 1916, în toiul Primului război mondial, irlandezii își încep revoluția, a.n. «Paște roșu» sau «învierea pascală», care după un șir de pierderi va duce totuși la separarea Irlandei de Britania și crearea Republicii independente Irlandeze.

Veaceslav Matveev

(va urma)