Lobby-ul LGBT a înaintat un ultimatum educației europene

Teoria de gen a lui John Money, ”guru” al psihologiei din Noua Zeelandă, care practic nu are la bază careva date și temeiuri științifice, ci doar fanteziile autorului, împodobite în culorile curcubeului (pentru strălucire) și lozincile egalității (pentru comoditatea strategilor politici), inițial era studiată din simplă curiozitate și facultativ, astăzi lent, dar consecvent se furișează în programele școlilor europene. Cu începere din clasele primare. Și chiar din grupele mari în grădinițele de copii.

Invenția unui șarlatan, care la mijlocul secolului trecut a provocat o dublă tragedie: gemenii David și Brian Reimer, dintre care pe unul, la sfatul psihologului și ”sexologului” Money, părinții l-au educat ca pe o fetiță, în rezultat s-au sinucis.

Money susținea că sexul biologic nu înseamnă nimic, iar genul se formează exclusiv în rezultatul influenței mediului. La fel cum rezultatul educației poate fi și orientarea sexuală. Absurditate antiștiințifică de genul celei medievale, conform căreia alchimiștii căutau piatra filozofică, iar astronomii erau convinși că Soarele se rotește în jurul Pămîntului, care dacă se încearcă să fie combătută, merge cu tupeu și-i arde cu napalm pe toți cei care nu-s de acord.

În prezent, este imposibilă rezistența în fața încercărilor de spălare a creierului minorilor (cel puțin, în Franța). Asociațiile activiștilor LGBT vin în școli, și de facto pun condiții colectivului pedagogic: "Ori permiteți ”educația sexuală și de gen, ori…” Ultimatumul se dovedește a fi eficient.

Astfel, în Bretania franceză , regiune în care trăiesc oameni conservatori – căpitani și pescari, departe de jocurile minții curcubeice, - acest fel de lecții ( în locul unor discipline ca fizica sau matematica) mai că au devenit o practică de rutină.

Părinții, ai căror copii le aduc cunoștințe despre aceea că există persoane "non-binare, transgender și transsexuale” , au încercat să tragă alarma – totuși, place sau nu comunității LGBT, educația sexuală este problema familiei, nu a școlii, - destul de repede și-au mușcat limba. O vorbă sau o privire greșită și gata – ești etichetat homofob sau transfob, ceea ce în actuala Europă unită înseamnă rasism. Iar rasismul în aceeași Europă unită nu e o infracțiune, ci o crimă.

În jumătatea a doua a secolului ХХ Europa încerca să-și peticească trecutul plin și de rasism, și de xenofobie. Pe continent a luat amploare mișcarea pentru drepturile și libertățile cetățenești. Protestele de la finele anilor 60, - timp în care tineretul sătul visa să scape de tutela maturilor și în cele din urmă, în loc să muncească și să învețe, să se dedice hedonismului, căutării plăcerilor și altor bucurii, treptat s-au redus la zero. Dar atracția deschisă spre plăcerile trupești și consumul lor aproape constant, din distracție tinerească a devenit stil de viață.

"Se interzice interdicția" — cu acest slogan cunoscut, din toate crăpăturile au ieșit nu doar plăcerile senzuale, o parte a vieții importantă, dar intimă, adică care nu este expusă demonstrativ, dar și viciile veritabile, cum erau ele considerate înainte de apariția ”teoriei de gen”. Iar odată cu apariția și popularizarea ei, cu anularea interdicțiilor , viciile și perversiunile au devenit treptat o normă de conduită. Nu a căpitanilor și pescarilor bretoni, desigur, - ei aveau și au unde-și irosi energia, ci a boemei pariziene. Care a devenit un trendsetter și un lider în promovarea acestor devieri. Care au nume. Deprindere. Particularitate comportamentală. Metodă creativă de relaționare cu propria sexualitate. Trăsătură a autoidentificării de gen. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu se poate (inclusiv și pentru că dorințele pot fi criminale), oricum se poate.

Asta azi copiilor de cea mai fragedă vîrstă li se insuflă să nu se rușineze de dorințele lor și să le exprime deschis, numind tabu-urile și interdicțiile dictat al ”valorilor patriarhale”, da acum treizeci de ani se obișnuia tăinuirea acestor lucruri.

În cartea apărută acum niște ani, autorul ei Fabrice Toma descrie moravurile celor care au dictat și actuala agendă a comunității LGBT, și au sponsorizat generos numeroasele ONG-uri care urmau să promoveze și să popularizeze drepturile minorităților sexuale.

Dl Toma a venit să se angajeze. La casa de modă ce purta numele creatorului ei, Yves Saint-Laurent. Pierre Berger, partenerul de afaceri și de amor al renumitului couturier, i-a spus că angajarea are loc prin așternutul său. Dl Toma – un heterosexual, bărbat frumos și lat în spete, a fost de acord cu această politică de personal. După ce Berger s-a săturat de el, i l-a transmis lui Saint-Laurent.

Amănuntele celor ce se petreceau acolo, în culise, în vilele luxoase, apartamentele hoteliere, potrivit lui Fabrice Toma îl puteau face să roșească chiar și pe Harvey Weinstein. Violența și sadismul erau cea mai utilizată metodă de a obține plăcere. După care, de cele mai multe ori, tăcerea participanților la orgii era cumpărată. De fiecare dată era nevoie de senzații noi. Și deci, mai spunem odată, - de victime noi.

În public, Pierre Berger – miliardar, mecenat, cunoscător al artei – era unul. În particular – altul. Politic – al treilea. Anume el, Pierre Berger, a fost principalul lobby-ist al legalizării mediatice (fiind unul dintre acționari influentei pe atunci Le Monde) și financiare (avea destule mijloace) a căsătoriilor dintre persoanele de același sex în Franța. Lui Hollande, candidatul de atunci la funcția de președinte, el i-a declarat fără echivoc: sprijin financiar complet și PR pentru boemă, intelectuali și alte frății filozofice în schimbul adoptării legii. Și Hollande a acceptat. Căci să-i refuzi lui Berger însemna să te sinucizi politic.

Legea, apropare unica care a marcat mandatul de președinte al lui Hollande, a fost adoptată cu un șir de amendamente, condiții și rezerve. Ele țineau inclusiv de faptul că școala (în sensul larg, ca instituție de educație) va fi lăsată departe de agitatorii și propagandiștii ”teoriei de gen” și ai ”diversității curcubeice”. Biologia ca știință – da, însă promovarea "non-binarității și fluidității " — nu.

Ei bine, vedem azi valoarea acestor promisiuni.

Yves Saint-Laurent, cu adevărat un geniu al modei, cu adevărat un stilist remarcabil, care a știut să emancipeze femeia și corpul ei ( preferatele noastre costume cu pantalon - ale sale, parfumurile noastre fine, care-i îmbată pe bărbați – tot ale sale, jachetele noastre negre , din piele - tot ale lui Saint-Laurent), a decedat chinuit de melancolie și droguri. Inima lui nu a rezistat.

Fabrice Toma, care a povestit despre moravurile celor ce sponsorizau "lupta pentru drepturile minorităților sexuale ", a fost nevoit să plece din Franța la Quebec. Acolo s-a căsătorit. A născut copii. Și muncește pietrar.

Cum se vede, este mulțumit de viața unui bărbat heterosexual în floarea vîrstei, familist și tată.

Însă copii din orașele bretone și părinții lor nu au unde fugi de această agresiune insistentă pasivă (deocamdată), prin care în ceea ce este mai intim – autoidentificarea, maturizarea fetițelor sau a tinerilor — se implică cei care nu au dreptul să o facă.

Ei, dar activiștii ”curcubeici” iau școlile cu asalt prin amenințări, ultimatumuri și țipete stridente despre discriminare.

Așa că nu face să ne întrebăm pentru cine sună fluierele și castanietele vopsite în culorile curcubeului. Ele sună pentru copiii și adolescenții europeni de azi. Unii ar putea repeta (situațiile pot fi diferite) soarta lui Fabrice Toma. Sau soarta acelor necunoscuți, pe care Berger și Cо i-au plătit, după ce le-au distrus viețile. Sau i-au adus la suicid.

A început secerișul victimelor ”teoriei de gen”.

Elena Caraeva