Istoria conspirologică a Europei. Templierii și Sf. Graal

În Evul mediu se credea că ordinele secrete și misteriile păstrează nu numai cunoștințe tainice, dar și niște relicve sacre și obiecte magice. Din acestea făcea parte și legenda despre Graal. Unii spuneau că e o cupă, alții – că e o piatră. Dar au existat și presupuneri mai îndrăznețe…

Eroii romanelor cavalerești

Legendele, miturile și istoriile sacre care ne vorbesc despre Sf. Graal, există încă din antichitate. Cu secole înainte de era noastră ele circulai prin Iran, Parthia, Bactria și peninsula Hindustan. Legende asemănătoare celor orientale cunoșteau și celții antici, iar pe insulele britanice acestea au căpătat o reflectare armonioasă și definitivă în eposul, legendele și miturile druizilor și a cîntăreților sacri. În Irlanda, care a acceptat benevol doctrina creștină, ele s-au unit într-un complex religios comun cu casta preoților, și au creat o sinteză uimitoare a culturii irlandeze, în care creștinismul introdus de Sf. Patrick , coexista pașnic cu mitologia irlandeză.

În Evul mediu se credea că ordinele și misteriile tainice au fost create pentru a păstra niște cunoștințe tainice, da poate și careva relicve sacre și obiecte magice. Dintre acestea făcea parte și legenda despre Sf. Graal, care din punctul de vedere al trubadurilor, minnesigerilor și scriitorilor timpului păstrau ordinele cavalerești tainice. Primii în acest șir erau templierii, căci acest ordin tainic era înconjurat de o misterioasă atmosferă mistică și de convingerea, că ei dețineau niște cunoștințe secrete și niște obiecte magice.

Templierii chiar dețineau niște cunoștințe tainice, dar păstrau ei oare relicve sacre cum ar fi Sf. Graal? Este un mare semn de întrebare. Wolfram von Eschenbach, unul dintre cei mai importanți poeți epici medievali, anume pe templieri îi numea paznicii Graalului. El a scris mai multe opere importante, din care se vede o inițiere profundă și un talent literar remarcabil. Cel mai cunoscut roman german din Evul mediu este « Parzival » , scris de autor în a. 1210.

În el se povestește despre căutările Sf. Graal, cavalerii Mesei Rotunde create de regele celt Artur și glorificat de marele preot - magicianul Merlin. Peripețiile cavalerului Parzival - iată linia de subiect a acestui roman medieval. Parzival, în diverse variante și Perzival, este cel mai popular erou al eposului de curte. Mitul despre Parzival formează una dintre ramurile legendei despre Artur și cavalerii săi, face parte din ciclul de romane despre Masa Rotundă. Romanul proslăvește nu doar marile valori ale cavalerilor – onoarea, conștiința, compasiunea, dragostea, devotamentul față de suveran și marea Doamnă - dar și cunoștințele sacre despre Sf.Graal, culese din mitologia celtă și cea creștină. Romanul spune destul de clar, că Graal este păstrat de templieri. Aceasta a avut o dezvoltare după distrugerea cavalerilor Templului. Romanele despre Graal ale lui Eschenbach și ale altui poet medieval - francezul Chretien de Troy, au fost scrise pe fondalul eroizării cavalerilor și a măreției tainice a Ordinului templierilor.

Ce fel de obiect tainic?

În mare parte, în Europa templierii au fost condamnați de biserică și papalitate, devenind un fel de manifest al disidenței medievale, înaripate și de creștinismul ezoteric, cultul sîngelui lui Hristos, dar și de vechile legende despre regele Artur, devenite continuarea poveștilor și miturilor celte. La baza acestor mituri se afla saga despre cupa fermecată, pe care regele bolnav o păstra într-un castel necunoscut lumii profane.

Dar la acest compediu mitologic bogat al Europei medievale se anexează și componenta iudeo-creștină, care deseori este tratată ca o parte a creștinismului ezoteric, ascuns de ochii celor mulți.

Aici Graal are o altă origine. Conform acestei versiuni, acceptate de cavalerii creștini și aristocrații Evului mediu, interpretarea Sf. Graal este următoarea. Acesta ar fi unul din instrumntele Patimilor – cupa din care Isus Hristos a gustat la cina cea de taină și în care Iosif din Arimateea a adunat sîngele din rănile Mîntuitorului răstignit, iar cavalerii legendari ai Mesei Rotunde și-a consacrat viața căutării acestui obiect sacru. Căutării acelui Sf. Graal, pe care Iosif din Arimateea l-a păstrat, și împreună cu sulița care a pătruns trupul lui Hristos l-a adus în Britania.

Dar mai există o circumstanță importantă. Unele romane medievale europene interpretează Graalul nu ca pe o cupă, ci ca pe o piatră sau o relicvă prețioasă, ceea ce ne face să credem că relicva dată are rădăcini și mai profunde. În epocile precreștine ale trecutului indo-european, semitic și caldean, la care vom cugeta ceva mai încolo. Acum vom menționa că în romanul lui Wolfran Eschenbach , considerat una dintre misteriile codificate în opera poetică, Sf. Graal este piatră, deci această linie nu poate ține de creștinism. Dar ea coincide perfect cu viziunile ezoterice ale templierilor și acuzarea Ordinului templierilor de tăinuire și cultivare a unui obiect misterios în sol sacru.

Iată ce scrie Eschenbach în poemul titanic «Parzival»:

Zidurile Sf.Moonsalves

Catarii le păzesc zi și noapte

Sf.Graal este păstrat acolo

Graal este o piatră deosebită

În limba noastră încă nu este traducere

Ea emană o lumină fermecată!

Dar cum să ajungi la frăția Graal?

Viziunea lui Graal pentru Galahad, Persival și Bors.

Citește inscripția de pe piatră!

Ea apare uneori

Și arată numele, rasa, tribul

Precum și sexul persoanei

Chemate să-l slujească pe Graal.

Inscripția minunată nu poate fi ștearsă,

Dar fiind citită, vorbă după vorbă,

Se stinge pentru a apărea din nou

următoarea listă la ora numită,

și citită fiind, se stinge la fel…

Care era credința catarilor? ?

Vedem că și catarii erau implicați în acest mister și în acțiunea sacră a gărzilor din Monsalvat (am scris anterior despre ei). În sursele catolice ale timpului găsim multe mențiuni cum catarii cred în «doi zei – unul bun și altul - rău…» Deci, catarii deosebeau două creații: cea adevărată, care chiar există, adică creația lui Dumnezeu n («Toate au început prin El»); și cea iluzorie, care nu există cu adevărat, o lume vizibilă asociată de ei cu «inexistența» («iar fără El nimic nu are început », cum scria propovăduitorul catarismului Pierre Autier). Lumea vizibilă, «această lume», nu este creația lui Dumnezeu. Ea a apărut din alt început. Dualitatea catarilor presupunea independența reciprocă totală a rădăcinilor binelui și a răului.

Așa s-au dezvoltat viziunile catarilor. În rezultat, la Languedoc și în nordul Italiei s-a produs o sinteză a două religii, care aveau probabil rădăcini comune în tradiția sacră indo-europeană. A apărut o altă biserică creștină, care nega nu doar Vechiul testament și pe Dumnezeul acestuia, ci și majoritatea evangheliilor Noului testament. În plus, catarii vedeau în închinarea la cruce o desconsiderare a divinității lui Hristos. Dușmănia lor față de acest simbol era așa de puternică, că unul dintre ei a exclamat : «Pentru nimic în lume nu vreau să fiu salvat prin acest simbol !» (despre aceasta scrie scriitorul și cercetătorul german Otto Ran). Vom menționa și alte circumstanțe ale acestei istorii tainice, expuse de noi anterior.

În Languedoc catarii au găsit sprijin nu doar în cercurile curtenești ale cavalerilor și trubadurilor locali, dar și în mijlocul populației, inclusiv a păturilor de jos, care păstrau datinile inițiatice ale vremurilor celte, cultul lui Graal (în tradiția celtă este Cupa lui Cheridwen, care oferă nemurire și putere ), cultul lui Belen, zeul celt al Soarelui, care este pomenit alături de zeița Bellisena (probabil, în mitologia antică acestora le corespund Apollo și Afridita). Autorul lucrărilor pomenite mai sus credea că după acceptarea creștinismului în sudul Galiei încă mult timp s-au păstrat nu doar vestigiile credințelor celtice păgîne, dar existau societăți secrete de preoți celți, cu ritualurile, cultul, practica lor inițiatică veche. Din Est, încoace au venit purtătorii cunoștințelor maniheice și zoroastriene. Otto Ran scria, amintindu-și de catari și cetatea lor Montsegur: «În vremurile preistorice Montsegur era sanctuarul zeiței Belissena, analoga celtiberiană a Astartei- Artemidei-Dianei. În mitologia feniciană Astarta se numea paredra Vaala, în cea greacă – Artemida, soru lui Apollo, în teogonia celtăberiană - Belissena, zeița Abelionului». Și mai departe. «Sanctuarele druizilor, consacrate Belissenei, se aflau în locurile consacrate lui Abelion. În apropierea actualului Mirpua – pe stema proprietarilor lui (fiii Belissenei) erau reflectate turnul, peștele și semiluna - se afla pădurea sacră a lui Belen. Actuala Belesta, foarte apropare de Montsegur, era unul din aceste locuri sacre ale Belissenei. În lavelan, la poalele muntelui Montsegur, unde anterior domnea fiul Belissenei Ramon de Perelia, sanctuarul Belissenei la fel se afla alături de cel al lui Abelion ».

«Căutați femeia»?

Vedem că catarii, care-s dezvoltarea bogomilismului și a vechilor credințe dualiste din Iran, au fost continuatorii tradiției celtice mistice, devenită parte importantă a legendelor despre Sf. Graal. Templierilor le aparținea rolul principal în această tradiție. Înainte de a se manifesta în forma lor anti-papală, esența ascunsă a Ordinului Templierilor, anume catarii au avut onoarea de a păstra aceste cunoștințe și tradiții sacre. Apropo, von Eschenbach amintește despre una din datinile catarilor : «În aceeași zi Graal află o știre care ascundea o putere enormă. Azi este Vinerea sacră, și toți așteaptă ca din cer să coboare o porumbiță. Ea aduce o capsulă mică pe care o lasă pe o piatră. Apoi, sclipind alb, își ia zborul spre cer. În Vinerea sacră ea mereu aduce la Graal ceea ce îi oferă acestuia un parfum delicat…»

Știm că porumbița este simbolul vechi al Afroditei, simbolul tainic al catarismului și bogomililor. La creștini, acest simbol tot este foarte important. De facto, el înseamnă a treia față a Sfintei Treimi și simbolul-cheie al trinității. În spatele lui, se știe, este ascuns chipul femeii, a Maicii Domnului. Drept că catarii credeau că acest simbol al soției Domnului, Domnul-Om Hristos – Maria Magdalina și deci el ascunde tradiția veche a cultului Afroditei, păstrată în creștinism.

Rafael Patai, cunoscut cercetător al iudaismului, scria în acest context că în iudaism nu a fost distrus definitiv chipul vechii religii canaanite. După lupte de pe muntele Carmil (denumirea biblică a muntelui Carmel în nord-vestul Israelului) a fost distrus doar cultul lui Vaal, nu și cel al lui Ashera sau Astarta. Rafael Patai scria : «Shekinah - un termin talmudic folosit frecvent , care determină prezența vizibilă și sonoră a lui Dumnezeu pe Pămînt… Shekinah este moștenitoarea directă a unor așa zeițe evreiești antice, de origine canaanită, ca Ashera și Anat ».

Așa dar, vedem următorul lucru important. În conștiința evreului ortodox zeița se împăca de minune cu religia lui Iehova, care l-a înlocuit pe Vaal și simbolul lui vițelul de aur, dar nu a înlocuit-o pe Astarta- Ashera. Asta ne permite să stabilim și rădăcinile iudeo-creștine ale cultului porumbiței și a Zeiței Supreme. Astfel, putem presupune că apostolii creștinismului , foști evrei etnici în special, oameni din copilărie inițiați în tainele religiei străbunilor, păstrau misterul Zeiței, soției Dumnezeului lor și l-au păstrat și în expunerea creștină.

Cercetătorul iudaismului Rafail Nudelman scria în acest context: «Ipoteza existenței zeiței Ashera la evreii antici a înaintat-o în a. 1967 istoricul evreu Rafael Patai în cartea «Zeița ebraică». Însă el nu a fost primul. Despre zeița Ashera (idem Atira, Elat, Codesh) și despre numeroasele (cca 40) mențiuni ale acestui nume în Biblie specialiștii știau și înainte de Patai. Meritul acestui savant a fost că el primul care a legat aceste două fapte înde ele și a declarat că Ashera era principala zeiță nu doar în Ugarit, ci și în mitologia ebraică. Ulterior săpăturile din Sinaia au confirmat această ipoteză. Aici, în ruinele vechii cetăți Cuntilet Ajrud au fost găsite două vase mari pentru apă, aproape în întregime pictate cu imagini ale animalelor și ostașilor; mai jos - inscripții (cu caractere mixte feniciene și ebraice) , în care un autor necunoscut cerea blagoslovire de la «Iehova din Șomron și Ashera lui », pe a doua — de la «Iehova din Teman și Ashera lui ». Ulterior o pereche de nume analoge a fost găsită în inscripția : «Blagoslovit de Iehova și Ashera lui, El l-a salvat de dușmani», descoperită la Kirbet-el-Hom în apropiere de Hevron ». Judith Hadley în cartea «Cultul Asherei în Israelul antic» declara că aceste lucruri demonstrează clar, că zeiței Ashera nu doar i se închinau ca unei zeițe sau ca zeiței supreme, ci ca «socției lui Iehova ». Această idee a fost prinsă și dezvoltată mult de cunoscutul arheolog american William Dever. În cartea «A avut oare Dumnezeu soție?» (2006) el a expus teoria conform căreia în religia evreiască Ashera a fost zeița – soție a lui Iehova, pînă în epoca lui David, Solomon (chiar și a tuturor următorilor regi ai Israelului și Iudeii) ei i se închinau ca unei «regine a cerului», în cinstea ei erau organizate sărbători speciale.

Vedem primordialitatea și universalitatea cultului Zeiței. La catari și templieri era Maria-Magdalina, la iudei – Ashera și Astarta, la egipteni – Izida, la greci – Afrodita, la celți – Belissena. Fațete ale aceleiași zeități , căreia i se închinau în toate colțurile planetei și în tot universul, dar care a fost respinsă și uitată de o parte a lumii creștine. Expulzată și uitată înainte de rebeliunea nebună a catarilor, bogomililor și templierilor, în doctrinele cărora , ca și în viziunile cavalerilor, ea s-a reincarnat în cultul Doamnei Mari, în cultul celtic al locțiitoarei și co-administratoarei Domnului.

Ucenicii magilor

Pentru ce scriem toate acestea? Pentru că Sf. Graal este simbolul cel mai esențial și important al acestei misterii tainice, care a unit într-un tot întreg ceea ce era mai sacru și mai înălțător, cele mai contradictorii și diferite, în esență, religii din Eurasia și Africa. De facto, Sf. Graal este o femeie. Poate nu sacra soție a Dumnezeului creștin, dar mama viitorului Mîntuitor Saoshyant, prezis de prorocul zoroastismului Zaratuștra. Templierii puteau obține aceste cunoștințe în Est, de la ismailiți, assacini, druizi, și principalul – de la zoroastrieni. Căci prima religie care a vestit lumea despre viitorul salvator nu a fost creștinismul, nici iudaismul, da anume zoroastrismul. Faptul că hainele albe erau parte a vestimentației templierilor , ca la magii zoroastrieni, că centura kusti zoroastriană era parte a inițierii, dar și a vestimentației templierilor, că steagul templierilor - Boseanul negru-alb - simbolul deschis al dualismului zoroastrian vorbește despre legătura inițiatică directă a Ordinului Templierilor cu zoroastrismul.

Vedem aici tradiția magilor de a se opune răului cu forța. Evident, nu este o abordare creștină tradițională. Chiar dacă noi credem că adevăratele cuvinte ale Domnului nostru Isus Hristos «nu pacea v-am adus, da sabia ». Este un dualism total, adus în doctrina creștină de magii zoroastrieni veniți să salute nașterea Mîntuitorului, căci istoria a păstrat discursul lui Zarathuștra. Evanghelia apocrifă arabă a copilăriei lui Isus: «Cînd Isus, Dumnezeul nostru, s-a născut la Betleem, în Iudea, pe vremea regelui Irod, au venit din est magii la Ierusalim, cum a prezis Zarathuștra ». În «istoria comprimată a dinastiilor» de Bar-Ebrey, episcop iacobit din sec. XIII, noi găsim confirmarea cuvintelor Evanghelistului arab al copilăriei lui Isus: «Pe atunci trăia Zorodașt, învățătorul sectei magilor… El le-a vorbit perșilor despre venirea lui Hristos și le-a poruncit să-i aducă daruri. El le-a spus: în vremurile din urmă o fecioara va prinde în burtă și la nașterea pruncului va apare o stea care se va aprinde ziua și va avea în mijloc fecioara. Iar voi, copiii mei, veți afla despre nașterea lui înaintea tuturor popoarelor. Și cum veți vedea steaua, mergeți după ea unde vă va duce și aduceți pruncului darurile voastre. Căci acel prunc este «Cuvîntul», înființat de ceruri ».

«O fecioara va prinde în burtă și pe cer va apare o stea» - iată esența adevăratei doctrine a Graalului și a creștinismului adevărat ascuns, care de fapt este hristozoroastrism și doctrina cavalerilor războinici – preoții templierilor, care construiau Noul Templu al acestei lumi, la baza căruia va fi ideea curajoasă de a se opune răului prin forță.

Magii zoroastrieni începeau dimineața următoarei zile prin nimicirea șerpilor, broaștelor, a insectelor dăunătoare și a altor creaturi, despre care credeau că au fost create de Duhul răului și le numeau «hravstra». Cu acest război ei fortificau forțele Duhului - Spenta-Magnou. Prin aceasta ei întăreau lumina Domnului, egregorul bunătății Cosmosului. Prin aceasta ei apropiau epoca luptei finale și a judecății de apoi, căci conform doctrinei tainice a magilor dezlegarea luptei dintre bine și rău nu este în trecut, ci în viitor, atunci lumii îi va fi arătat chipul lui Saoshyant, sau a doua venire a regelui antic iranian Yima, care s-a autoîntitulat Dummnezeu-Taur, acel Baphomet căruia i se închinau templierii, căci din arabă Baphomet înseamnă Tăuraș.

Iar adevăratul nume al Dumnezeului nostru Isus Hristos este Immanuil, despre asta vorbește Spas Emmanuel – tipul iconografic care îl prezintă pe Hristos în adolescență.

Toate acestea formează esența doctrinei tainice despre Graal, transmisă templierilor în Est și devenită axa mistică a creștinismului ezoteric și a întregii doctrine sacre tainice a Occidentului.

Veaceslav Matveev

(va urma)