X 
Transnistria stiri: 1405
Eurovision stiri: 504

Civilizația americană. De la Bush la Bush

23 dec. 2019,, 19:37   Analitică
6784 5

Continuăm ciclul de materiale consacrate istoriei americane moderne. Data trecută am examinat anii de președinție a lui Ronald Reagan. Astăzi vom vorbi despre guvernarea lui George W. Bush – senior, în care America a devenit hegemon mondial total. Dar nu pentru mult timp – lumea s-a confruntat cu noi provocări și realități.

Cel care a biruit ”imperiul răului”

Perioada de guvernare a lui Ronald Reagan este considerată o epocă întreagă nu doar grație duratei ei, ci și pentru măreția schimbărilor politice în țară și în lume. A căzut URSS. A fost distrus întregul lagăr socialist. S-a prăbușit proiectul economiei socialiste și a viitorului socialist. Și chiar dacă mai era China, orientată spre implementarea proiectului comunist, calea ei amintea mai degrabă o variantă de amestec a confucianismului cu guvernarea național-comunistă. La fel și Coreea de Nord, și Vietnamul.

În această perioadă istorică elita americană își putea considera proiectul realizat pe deplin. Pe acest val în SUA vine la putere succesorul lui Ronald Reagan, adeptul său, vicepreședintele G.Bush -seniorul. Pe timpul acestui om, care și-a făcut cariera ca șef al CIA și inițiator al apropierii dintre SUA și RPC, s-a creat un fel de simfonie a puterii.

Pe de o parte, G.Bush era reprezentantul părții conservatoare a Americii. El împărtășea valorile republicanilor de dreapta și idealiza proiectul imperial american. Pe de altă parte, acest important politician a început să promoveze persoanele care au fost încurajate de fostul secretar de stat Henry Kissinger, iar ulterior au devenit conservatori.


Neoconservatorii formau o grupare foarte interesantă. Foști de stînga, ei operau cu categoriile respective, în timp ce încercau să îmbrace hainele politicienilor de dreapta. Scopul era unul simplu - să înșeueze electoratul de dreapta al republicanilor, să acapareze partidul republican și concomitent să soluționeze, în politica externă a SUA, problemele actuale ale Israelului și a tigrilor americani din Orientul Apropiat. În special, ține de Arabia Saudită, Qatar, EAU.

S-a format o anumită coliziune: pe de o parte familia Bush și Bush-seniorul în fruntea statului, reprezentanți ai vechii aripi de dreapta a republicanilor și alături – foștii troțchiști care înșeuaseră ideea de dreapta, adaptaseră ritorica de dreapta și care foloseau electoratul american de dreapta în scopurile lor departe de a fi americane. Sub îndrumarea lor, fără a ține cont de sfaturile lui John Quincy Adams, America a început să caute în toată lumea ba ”țapi ispășitori”, ba ”răufăcători universali”, care mai că îndeplineau misiunea lui Scaraoțchi. Mai pe scurt, SUA au ieșit dincolo de hotarele lor și nu au mai revenit. Țara a inițiat un nou proiect imperialist, discutat anterior și de Barry Goldwater, și de președintele Nixon cu politica lui de conciliere geopolitică.

Cca 150 000 de militari americani au fost trimiși în diferite țări pentru a învăța populația acestora ce este viața democratică și înțelepciunea liberală. În acest timp, președintele Bush declara că SUA au dreptul să dezlege războaie de prevenire contra oricărui stat din ”axa răului”. După pierderea vechiului dușman verificat, URSS, cu care era lesne să te joci de-a pisica și șoarecele, cu care era ușor să divizezi lumea, dat fiind că acest dușman era, potrivit americanilor, perfect sănătos, elita americană neoconservatoare a început să-și creeze oponenți teatrali. Asta era foarte comod. Îți creezi un dușman, de dorit unul pe care să-l poți învinge, apoi îl trimiți în neant. Cum scria filozoful rus Grigorii Pomeranț: ”Diavolul începe cu spuma pe buzele îngerului care se implică în lupta pentru o cauză sacră și dreaptă”. Anume aceasta au făcut politicienii neoconservatori ajunși la putere, care au reușit să implice în realizarea acestui proiect întreaga familie Bush și administrațiile ambilor președinți.

În acest context, țin să subliniez încă odată, că din anul 1989, după ce s-a prăbușit zidul din Berlin și s-a terminat ”războiul rece”, după căderea țării Sovietelor și trecerea Moscovei sub administrarea tacită a Londrei și Washingtonului, guvernarea americană s-a confruntat cu problema elaborării unei noi strategii de politică externă. Jeane Kirkpatrick, Ben Wattenberg, Charles Krauthammer, Dick Cheney și alți politicieni au încercat să găsească noi forme de manifestare a dominației americane. Aceste idei neoconservatoare au fost expuse în declarațiile lui Ben Wattenberg, savant-demograf, politician și publicist. El a spus că la moment America nu trebuie să se izoleze între propriile ziduri. Din contra, ea trebuie să înceapă rapid o campanie globală de instalare a democrației în toată lumea.

Tabloul descris de observatorul politic Charles Krauthammer era și mai grandios: ”America trebuie să tindă spre o integrare cu Europa și Japonia în interiorul unei formațiuni super-suverane, care va fi hegemonul economic, cultural și politic al lumii”. Vechea republică urma să se dizolve în această formațiune nouă. ”Noua universalitate, – din spusele lui Krauthammer, – va cere renunțarea conștientă nu doar la suveranitatea americană, ci și la suveranitate în general. Sună șocant, dar de fapt nu este așa de groaznic”.

Cea mai mare realizare

Și guvernul lui Bush-seniorul îndreptățea aspirațiile imperiale ale unei părți din populația americană. Un politician american important, G. Bush-senior și-a început cariera în politică și business concomitent. El a știut să fondeze o afacere serioasă de familie, care ulterior a ajuns o avere de miliarde. Apoi a început să se testeze pe post de politician și a devenit membru al Congresului și Președinte al comitetului național republican - după celebrul scandal Watergate, care a pus punct pe cariera președintelui Nixon și a unui șir de republicani cunoscuți. Anterior, mai mulți ani el a reprezentat SUA la ONU. După ce Gerald Ford, succesorul lui Nixon, l-a numit pe Bush șef al biroului american pentru relații cu Republica Populară Chineză. Deoarece pe atunci SUA aveau relații oficiale cu Republica Chineză din Taiwan, nu cu RPC, biroul nu avea statut oficial de ambasadă și formal Bush nu era ”ambasador”, deși neoficial era.

Timpul petrecut în China (14 luni) a fost foarte important pentru relațiile americano-chineze, căci nu numai că a actualizat rolul RPC în lume, dar a și apropiat interesele Chinei continentale și ale SUA (evident, în baza dușmanului comun – URSS). Apoi a stat în fruntea CIA (Consiliul pentru relații internaționale, după care Ronald Reagan l-a invitat în echipa sa.

Între anii 1977-1979 a condus Consiliul pentru relații internaționale, care este numit unul dintre avanposturile politicii externe americane. Chiar dacă este o organizație privată, rolul ei în sfera relațiilor internaționale era incomparabil cu orice altă structură politică americană. Unii politologi și conspirologi adesea îl determină ca pe unul dintre pilonii importanți ai așa-numitului guvern secret.

Pe site-ul acestei organizații este indicat, că misiunea CRI este de a fi ”pentru membrii ei, demnitarii de stat, conducătorii de întreprinderi, jurnaliști, profesori și studenți, lideri religioși și civil, alți cetățeni interesați, o sursă de înțelegere a lumii și alegere a politicii externe a SUA și a altor țări”.

Dar iată ce scria despre aceasta cunoscutul istoric rus Oleg Platonov: ”Consiliul pentru relații internaționale (СRI) – cea mai mare organizație din spatele cortinei mondiale, care unește cele mai influente persoane din SUA și Occident… CRI, ca organizație politică tenebră, din spatele cortinei, a fost creat în paralel cu edificarea structurilor organizației internaționale deschise – Liga Națiunilor… Astăzi din CRI face parte întreaga elită politică, economică și culturală a SUA. Toate corporațiile mari și transnaționale ale lumii occidentale... Principalul regulator al finanțelor occidentului – Sistemul federal de rezerve și Bursa New York se află sub controlul absolut al CRI. Toți conducătorii SFR fac parte din CRI și prezintă regulat rapoarte în fața conducerii Consiliului”.

Astfel, G.Bush- senior a avut o practică serioasă în una dintre funcțiile-cheie ale ierarhiei americane și mondiale, devenind un fel de reper și un arhonte politic pentru cercurile guvernante americane de dreapta. După care a fost vicepreședinte în administrația Reagan, unde s-a axat pe combaterea afacerilor cu droguri și încerca să nu-și critice șeful. A fost unica persoană care mult înainte de 1985 a asigurat interimatul funcției de președinte în timp ce R.Reagan a avut o intervenție chirurgicală.

Se știe, că tradiția americană permite ocuparea funcției de președinte doar două termene. Reieșind din aceasta, în pofida popularității totale a lui Ronald Reagan, în 1987 Bush și-a început campania electorală. Îi avea concurenți pe senatorul Bob Dole din Kansas, congresmanul Jack Camp din New York, ex-guvernatorul Pierre Dupont din Delawer și predicatorul evanghelist creștin Pat Robertson. Succesor politic al lui Reagan, omul care a pus punctul războiului rece, Bush nu avea egali în tabăra republicanilor și a biruit în primul tur. După care s-a confruntat cu democratul Dukakis, pe care l-a zdrobit. El a acumulat 423 voturi contra 111 ale lui Dukakis. Bush a fost primul vicepreședinte, după anul 1836, care a devenit președinte în rezultatul victoriei în alegeri. El a mai fost și primul, după 1929, președinte ales, al cărui predecesor aparținea aceluiași partid. În discursul său de inaugurare el a subliniat: ”Stau în fața Dvs. și cred că președinția are perspective mari. Noi trăim timpuri pașnice, bune, dar le putem face și mai bune. Va sufla în vînt nou și lumea, renovată de libertate, va părea născută din nou, în inimile oamenilor se vor termina zilele dictatorilor. Era totalitară se călătorește, ideile vechi se risipesc ca frunzele copacilor lipsiți de viață. Suflă o nouă briză și națiunea renovată de libertate este gata de acțiune. Există un teren nou care trebuie arat, și acțiuni noi care trebuie întreprinse”.

Ronald Reagan a spus: ”Guvernul este un referi, el nu trebuie să încerce să devină jucător”. Însă guvernul Bush-senior a devenit un asemenea jucător. Pe timpul lui s-a destrămat Uniunea Sovietică. Confruntarea istorică a celor două super-puteri ale sec.XX a dispărut în neant. America a devenit păpușarul total și supraveghetorul lumii. Nu mai avea cine să i se împotrivească. China comunistă nu era gata să iasă în avanscena istoriei și chiar dacă reformele genialului politician chinez Deng Xiaoping deja puseseră temelia dezvoltării ulterioare a mașinii economice și politice chineze, timpul gigantului asiatic încă nu venise. Rusia era destul de slabă și preocupată de confruntările interne dintre occidentali și patrioți, care în octombrie1993 s-au terminat cu împușcarea parlamentului rus și prăbușirea opoziției patriotice. Rolul președintelui Elțin a devenit dominant în politica rusească, cu el a crescut și rolul oligarhilor și bancherilor de orientare occidentală. Cu toții, erau dirijați din Washington și Londra.

Și în acest moment Bush Sr. găsește un nou dușman. Un oponent serios și o încercare pentru elita americană și cea israeliană. Avem în vedere Irakul și liderul său Saddam Hussein, care crease cel mai puternic stat din Orientul Apropiat și cea mai puternică și numeroasă la acel moment armată modernă. El prezenta un pericol serios în regiune și a fost expus invaziei în Kuweit. Apoi a început operația militară a SUA și aliaților lor contra regimului Hussein. Se spune că în spatele lor stăteau scopuri mai serioase ca simpla distrugere a acestui stat. SUA a învins, însă G. Bush Sr. nu a vrut să nimicească regimul Hussein. Acesta a fost specificul tacticii politice a președintelui. El a manifestat-o în altă direcție, a condamnat destrămarea URSS și s-a pronunțat contra destrămării Rusiei. Per total, toate acestea demonstrează linia politică destul de competentă a acestui politician american. Ulterior, în confirmarea acestor concluzii, el va spune într-un interviu: ”Cel mai mare succes al meu este victoria asupra lui Saddam Hussein, asupra sperjurului care și-a atacat mișelește frații. Asta după tot ce am făcut pentru el. Distrugerea lui Hussein este succesul meu cel mai important, căci pentru fiecare dintre noi combaterea și pedepsirea trădării este foarte importantă. Și anume destrămarea URSS este cea mai mare înfrîngere a mea. Mă tem că este o catastrofă politică, dimensiunile căreia noi încă nu le-am înțeles… Am depus eforturi, dar pentru victorie, nu pentru înfrîngere. Uniunea Sovietică a jucat un rol important pentru America. Ea demult nu mai avea capacitatea de a birui țara noastră, dar putea să-i aducă un prejudiciu enorm. Și noi ne temeam, cum te temi de un lup sau urs sălbatic… Dar acum, că Uniunea nu mai există, noi – americanii – uităm de pericol. Oamenii noștri se îngrașă și petrec, și acestea-s semnele înfrîngerii noastre, căci existența URSS era avantajoasă pentru noi, iar situația actuală înmulțește riscurile politice și incertitudinea, eu cred că este calea directă spre o catastrofă”.

În general, Bush Sr., fiind în permanență presat de consilierii săi neoconservatori, și-a păstrat independența. El desigur a fost un politician mare, dacă ținem cont de circumstanțele cu care s-a confruntat. Dar să nu uităm aprecierea dată guvernării Bush Sr de politologul Patrick J.Buchanan care spunea că Bush, fiind succesorul lui Reagan, a renunțat la filozofia acestuia, la reaganomie și a început să cheltuiască banii și puterile Americii pe încercările de a transforma SUA în polițist mondial. În rezultat, Buchanan a redus la zero urmările guvernării republicanilor și a spus că acesta nu este conservatism. În timpul alocuțiunii sale din New Hampshire, Buchanan a spus: ”George Bush a luptat demn în cel mai mare război al Americii. El este un om al onoarei, curajos și nobil, care și-a consacrat jumătate din viață țării. Dar între noi există divergențe prea mari… El este un globalist, noi – naționaliști. El este gata să irosească bogăția materială și spirituală a Americii pe luptele pentru o nouă ordine mondială; pentru noi America a fost și va fi pe primul loc”.

Timpul noilor probleme

În 1993, guvernarea lui Bush Sr. s-a terminat. S-au calmat puțin cavalerii și ura! pentru patrioții neoconservatori, dar a început epoca democraților conduși de administrația Bill Clinton. Deși acesta era considerat un democrat și un liberal, el a adus lumii un nou șir de războaie și violență. Bill Clinton l-a învins pe G.Bush în alegerile celui de-al 52-lea președinte al SUA. Deși 90% dintre americani au susținut războiul lui Bush Sr. împotriva Irakului și victoria Americii a sporit mîndria națională a țării, care la acel moment nu avea concurenți în lume, republicanii au fost nevoiți să părăsească Casa Albă. În favoarea celor opt ani de guvernare ai lui Clinton și ai vicepreședintelui Al.Gor.

La alegerile din 1992, Bush Sr concura cu trei candidați. Nr.1 - liderul democraților, fostul guvernator Arkansas, reprezentantul ”centurii de sud” ( democrații din sud – mai conservativi) Bill Clinton. Dar senzația principală a acelor alegeri a fost participarea filantropului și politicianului conservator originar din Texas, Ross Perot. Acesta nu numai că a luat locul doi în mai multe state, dar a acumulat în alegeri 19% din voturi – un rezultat uimitor pentru al treilea candidat la președinție, de la începutul sec.XX. Doar Theodore Roosevelt a mai devenit un candidat puternic al celei de-a treia forțe.

Apropo, în mașina politică americană, forța a treia nu este acceptată istoric, deoarece sistemul bipartit satisface pe deplin societatea civilă din SUA deja de mulți ani. În peisajul politic american există multe partide – de la cel comunist la cel național-socialist și libertarian, dar ele practic nu au nici un rol în coliziunile politice din SUA. Excepție au făcut doar comuniștii lui Gas Hall, care acumulau un anumit număr de voturi și aveau simpatizanți activi grație susținerii Uniunii Sovietice.

Dar să revenim la alegerile din 1992. Ross Perot, la fel ca ulterior în 1996 în persoana liderului Partidului reformator, a avut un rol important în acele alegeri, căci de facto a preluat voturile și victoria republicanilor și a lui Bush Sr și, astfel, după mulți ani, a bătut cărarea partidului democrat spre Casa Albă.

Președinte a devenit Bill Clinton. Nu ne vom opri la mărturisirile lui copleșitoare și relațiile cu secretara Monica Lewinsky, neobișnuite pentru Cabinetul Oval din Casa Albă, ci la alt eveniment important. Este vorba despre inițierea războiului civil din Iugoslavia. Pe corpul acestei Federații Socialiste bogate și progresiste a fost testată destrămarea Rusiei, programată pentru următoarele decenii. Ne amintim de actul disperat al prim-ministrului rus Evghenii Primacov, care în condițiile războiului cu Iugoslavia-prietenă, fără a avea alte posibilități, a anulat negocierile cu conducerea SUA și a întors avionul său din zbor deasupra Atlanticului. Să nu uităm nici de responsabilitatea președintelui Clinton pentru bombardarea Belgradului și a altor orașe sîrbe. Această umbră va fi veșnic pe marele luptător pentru valorile democratice și umaniste Bill Clinton. Patrick J.Buchanan scria în carta sa «Republică, nu imperiu», apărută în a. 1999: ««SUA promovează o politică neo-imperială, care inevitabil ne va implica în orice conflict important al secolului următor – iar războaiele aduc moarta republicilor… Dacă nu vom renunța la acest curs al „intervențiilor consecutive“, dușmanii noștri vor apela la arma celor slabi – teroarea și treptat vor veni cu atacuri teroriste pe teritoriul SUA. Și atunci libertatea în sine, esența republicii, va fi amenințată ».

În a. 2000 , fiind candidatul «Partidului reformelor», Buchanan a mai prevenit America și lumea civilizată: «Jocurile noastre cu focul pot provoca incendii… Nu ni-s suficiente lecțiile trecutului – de la explozia cursei Pan-Am 103 și bombele din Centrul comercial mondial în a. 1993 la actele teroriste contra ambasadelor noastre la Nairobi și Dar es Salaam? Oare pentru cineva nu este clar, că intervenționismul este incubatorul terorismului? Sau e nevoie de o catastrofă pe teritoriul SUA, ca politicienii noștri să înțeleagă pericolul ambițiilor imperiale? Azi America trebuie să aleagă. Putem deveni garantul ordinii și a securității mondiale – sau polițistul mondial, care îi calmează pe rebeli. Dacă alegem opțiunea a doua, ne vom ciocni de o confruntare sîngeroasă, și nu ne vom isprăvi».

În rezultat, pe timpul guvernării democratului Bill Clinton, care a făcut din SUA”un hegemon binevoitor”, a început formarea unei mișcări antiamericane stabile. Dacă multă lume admira SUA în anii 80 ai sec. ХХ, inclusiv o parte din intelectualitate și tineretul, precum și populația țărilor Europei de Est, apoi către anii 2000-2001 politica lui a adus un val de antiamericanism în diverse părți ale planetei, iar în interiorul SUA a contribuit la sporirea popularității ideilor neoconservatoare. Anume pe acest val, în 2000 în SUA învinge G. Bush Jr.: omul care a inițiat o nouă cruciadă în Occident, omul care a declarat război terorismului internațional și țărilor din așa-numita ”axă a răului”.

Odată cu noul mileniu, în lume au apărut noi viziuni și noi realități. În mașina politică americană din nou se manifestă vechile cadre de stînga, devenite politicieni-neoconservatori de extremă dreaptă. Lumea aștepta schimbări, dar s-a ciocnit de noi provocări civilizaționale și războaie geopolitice. Teroarea globală a devenit problemă serioasă și o grea încercare pentru administrația republicană, iar după evenimentele din 11 septembrie 2001 a dat naștere unei noi ere, în care America șocată cerea răzbunare și aceasta s-a produs. Dar nu a rezolvat problema, căci în elita politică a lumii responsabilitatea de a dicta și-au asumat-o persoanele cele mai necompetente. Ele au crezut că e mai bine să sperie, nu să răspundă serios și în rezultat America nu numai că a rescris guvernarea lui Reagan și a lui Bush Sr., doar că mai prost - în lume au apărut lideri noi și noi centre de forță. Anume în această perioadă complicată America s-a ciocnit de o nouă problemă – sporirea influenței politice a Chinei în lume. Anume în această perioadă în America au încolțit semințele liberalismului extrem și a anti-globalismului, iar ultimii piloni ai conservatismului de dreapta în partidul republican s-au prăbușit și au descoperit colapsul civilizațional complet al vechilor și tradiționalelor elite politice.

Populismul creștea în matrița politică americană, el a devenit precursorul încercării unei restructurări americane, făcute ulterior de Barac Obama. Lumea a intrat în criză civilizațională, criza celui mai mare stat occidental, care a devenit mai șubred, mai lipsit de siguranță și a dat naștere fantomei viitorului fundamentalism islamic și inevitabilei confruntări dintre Marele Occident și Orientul neînțeles, amenințător, fanatic.

Veaceslav Matveev

0
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Cum evaluați decizia de a indexa pensiile cu 6% începînd cu 1 aprilie?