COVID-19 în MOLDOVA VACCINAȚI 937 115   INFECTAȚI 363 110(+659)   TRATAȚI 348 276      DECESE 9141(+22)   Mai multe detalii 
Preşedintele stiri: 3020

Vaccinarea va învinge covidul, ori invers? Ce nu-i în regulă cu vaccinurile și savanții? Partea 2

12 iul. 10:00 (reactualizat 12 iul. 18:03)   Analitică
6075 0

(Continuare. Începutul - la 30.06.2021)

Cine-s autorii și purtătorii coronavurisilui: Care-i sensul jocului ponit în jurul elaborării vaccinurilor? Despre aceasta într-o emisiune de analiză cugetă politologul Serghei Curghinean, liderul mișcării «Суть времени». Dezvăluind sensul jocului, desfășurat în domeniul elaborării vaccinurilor, el vorbește alarmat despre aceea, că azi soarta popoarelor și a omenirii o decid persoane, concentrate pe cunoștințele științifice de acum un secol.

***

Lupta dintre concepțiile umorală și celulară (fagocitară) ale imunității a fost foarte acută. Mi-aș dori ca cei care vizionează această emisiune să o perceapă ca pe o luptă pentru înțelegerea naturii imunității, și deci – pentru salvarea oamenilor, să o perceapă nu ca pe o pisălogeală a marilor deștepți, dar ca o mare și captivantă tragedie umană, plină de fapte eroice și patimi de dragul adevărului. O tragedie, participanții căreia nu-s doar ”specialiști competenți”, cum se spune acum, dar și niște personalități sclipitoare, care merită să intre în martirologiul asceților, eroilor și martirilor, aproape uitat de omenire.

Așa dar, totul a început de la Mecinicov. L-a urmat Ehrlich. Ei împreună au primit premiul Nobel pentru două concepții total diferite ale imunității – cea fagocitară și cea umorală. Ei au luptat pentru propriul adevăr, au polemizat reciproc și au sperat că vor salva omenirea cu concepția lor umorală și celulară. Ei au dorit să-și salveze apropiații, să salveze omenirea. Și omenirea, cu sufletul la gură, urmărea asta, căci credea, că în scurt timp va fi salvată de toate bolile și că va apare un super-vaccin universal. L-ai injectat, și vei fi sănătos toată viața! Și nimic niciodată nu te va mai durea! Această speranță era ca o credință fierbinte, care poate fi comparată cu credința religioasă a neofiților - cei care încep să guste din roadele unei credințe și se aprind cu putere nemaipomenită.


***

Așa a trăit omenirea în prima treime a sec. XX. În paralel cu consolidarea fascismului și alte procese. Și era pasional, societatea urmărea aceste lucruri, această polemică, și nimeni nu închidea gura celuilalt. Nimeni nu urla: «Gura! Există doar concepția umorală!» Sau: «Să nu îndrăznești! Există doar cea fagocitară!» Aveau loc discuții aprinse, singurele care pot duce spre o soluție veritabilă, căci se bazează pe libertatea ideii. Și care acum, în mod evident, au fost interzise.

Mecinicov… Ehrich… Cum au evoluat aceste teorii și cine le-a dezvoltat?

Sir Almroth Edward Wright – savant britanic, preocupat de crearea așa numitelor vaccinuri autogene, adică a vaccinurilor preparate din bacteriile care se conțin în organismul pacientului însuși. Wright era medic militar, și dorea să învingă febra tifoidă în India. El a inventat vaccinul auto-gen contra tifosului exantematic, testat reușit pe trei mii de soldați britanici care își făceau serviciul în India. Asta în timp ce India pe atunci era un focar monstruos de diverse boli. Iar compatrioții lui Wright, aflați în India, erau în mod firesc foarte receptivi la bolile obișnuite pentru populația acestei țări sudice. Și mureau masiv în urma acestor boli.

Anume Wright a reușit să schimbe situația cu decesele compatrioților lui în urma unui șir de boli, numite și azi tropicale. Ceea ce a ajutat armatei engleze să se salveze de prăpădul numit «tifos exantematic» nu doar în India, ci și în anii Războiului Boer. Precum și în timpul Primului război mondial, în care Britania a fost unica parte beligerantă care avea armata imunizată contra tifosului exantematic. În rezultat, a fost prima campanie militară (închipuiți-vă, prima campanie militară din istorie!) în care numărul soldaților britanici decedați în urma infecției a fost mai mic ca cel al soldaților căzuți în lupte. Mai înainte, cei care mureau de infecții întotdeauna erau mai mulți. Iată istoria tragică a acestei probleme. Wright s-a demobilizat din armată în a. 1902, devenind profesor de patologie în legendarul spital londonez Sf. Maria. Acolo și-a făcut cercetările, de acolo în a.1946 s-a pensionat. A decedat în a.1947.

Unul dintre asistenții lui Wright a fost legendarul Alexander Fleming, care în a.1928 a descoperit penicilina, iar în 1945 a primit Premiul Nobel pentru această descoperire. În anii celui de-al doilea Război Mondial noul medicament a permis să fie salvate numeroase vieți, să fie tratate cazurile aparent fără speranță de sepsis și gangrenă. După moartea lui Wright, conducerea unității în care el și-a efectuat cercetările timp de 44 de ani, a trecut la Fleming. Acum aceasta se numește Institutul Wright-Fleming.

Ca și alți imunologi din acele timpuri, Wright suporta acut conflictul dintre teoria celulară și cea umorală a imunității. Adică, între teoria celulară, fagocitară a lui Mecinicov și teoria sangvină, umorală a lui Ehrlich. Și deoarece Wright era prieten cu renumitul dramaturg englez Bernard Show, acesta l-a introdus în piesa «Dilema Doctorului», consacrată conflictului dintre teoriile imunității, cu numele de Colensi Ridgeon. Iată ce amploare avea discuția dintre «celulari» și «umoraliști»!

***

Între finele sec.XIX – mijlocul sec. ХХ imunologii credeau, sincer și pătimaș, că sfera preocupărilor lor este o salvare reală a omenirii de toate bolile. Și omenirea urmărea atent activitatea lor, în speranța că odată cu înțelegerea marelui secret al imunității, ea într-adevăr va fi salvată de orice boală.

Această speranță se baza pe salvarea reală de cele mai diferite boli cu ajutorul vaccinurilor create de imunologi. Și deoarece era vorba despre salvarea omenirii de un adevărat prăpăd, trebuie să se cunoască clar cum anume are ea loc: cum s-o facem mai eficientă în raport cu un număr mare de boli, ce anume descoperă prăpădul în organismul uman, ce anume se isprăvește cu acest prăpăd. Și cum anume era loc această salvare de prăpăd.

Da, unii, cum era Paul Ehrlich, credeau că salvatoare poate fi doar ceea ce se află în sînge. Alții, cum era Mecinicov, credeau că salvatoare-s niște celule deosebite. Dar ce anume salvează, de fapt?

Descoperind că salvarea este destul de aproape, societate cerea ca savanții să se descurce mai repede în natura salvării și să o salveze odată și odată! De orice! Părea că salvarea de orice este foarte aproape. Salvați-ne! Dar nu! Unii spun că natura este umorală, alții – că e fagocitară. Da salvarea care este?!

Paul Ehrlich, despre care am vorbit deja, nu muncea pe loc gol. Anterior, în a.1890 medicul-bacteriolog nipon Shibasaburo Kitasato, care printre primii a descoperit agentul patogen al ciumei, și imunologul german Emil Adolph von Bering (cel care a creat serul anti-difteric, laureat al Premiului Nobel în fiziologie și medicină, cavaler al Ordinului Legiunii de Onoare, membru al autorității supreme din Prusia, așa numitul Consiliu secret) au descris acțiunea anticorpilor contra difteriei și a bacilului tetanic. De facto, Kitasato deja formulase teoria imunității umorale, în ipoteza despre aceea că în serul sîngelui există un substrat care poate interacționa cu antigenele străine. Anume în baza ideilor lui Kitasato, Ehrlich a elaborat teoria așa numitelor lanțuri laterale. Ehrlich numea lanțuri laterale receptorii de pe suprafața celulelor. Fără a dispune de posibilitățile de azi ale microscoapelor electronice, Ehrlich a propus abstract teoria foarte corectă cum că acești receptori lucrează cu substanțele toxice conform principiul « cheii care intră în lacăt ».

Deci, ceea ce salvează, posedă receptori. Acum acești receptori pot fi văzuți la microscopul electronic, poate fi văzută mișcarea lor. Însă Ehrlich nu cunoștea nimic din toate acestea. Și doar cu ajutorul unor idei abstracte, el a înaintat ipoteza foarte corectă și confirmată acum, a existenței receptorilor și a spus, că acești receptori pătrund în antigene ca o cheie în lacăt, că ei se înfig acolo într-un anumit fel. Vă închipuiți amploarea acestei descoperiri, făcute fără microscopul electronic, fără posibilitatea de a vedea ceva ?

***

Așa dar, Ehrlich a înaintat o ipoteză confirmată despre receptori, și acest model «cheie-lacăt». În momentul în care receptorul intră în lacătul toxinei, a spus Ehrlich, începe formarea anticorpilor. Ulterior, în anii 40 ai sec. XX, această ipoteză a lui Ehrlich a fost confirmată de americanul Linus Pauling, unul dintre fondatorii biologiei moleculare, ale cărui studii în diverse ramuri ale științei - de la mecanica cuantică la mineralogie și imunologie – au influențat substanțial inclusiv și închipuirile noastre despre imunitate.

Dat anterior lui Ehrlich, anterior chiar apariției imunologiei, în a. 1872 medicii englezi Timothi Lewis și Douglas Cunningham au stabilit, că bacteriile, vibrionii și bacilii, nimerind în sîngele unui organism sănătos, dispar cumva de acolo. Dar cum și de ce dispar? Răspunsul la această întrebare nu a fost găsit imediat. Dar într-un final s-a stabilit, că plasma și serul din sînge pot lipi și precipita microbii. Și că, dacă efectuăm vaccinarea, această particularitate ( care în loc să fie numită de lipire și precipitare, se numește de aglutinare și precipitare) poate spori. Sîngele precipită această mizerie, iar dacă ești vaccinat - o va precipita mai rapid și mai mult.

Apoi a devenit clar că nu doar bacteriile și produsele lor, dar și alte substanțe, acele antigene, pot provoca formarea unor substanțe deosebite, care răspund de lipirea și precipitarea antigenelor dușmănoase omului. Iată aceste substanțe au și fost numite anticorpi. Dar dacă ei există, înseamnă că anume ei, și nu niște fagocite, salvează oamenii de boli?

«Nu, — spun unii, — îi salvează anume fagocitele ».

«Nu! — li se răspunde. — Îi salvează anume acești anticorpi, care se află în sînge !» Imunologia s-a înecat în aceste discuții. Și doar nu erau niște discuții abstracte.

***

Eminentul cercetător rus Gheorghii Norbertovici Gabricevschii, unul dintre fondatorii microbiologiei autohtone, a fost nu doar un savant, ci și un clinician-practic, care aplica descoperirile noi pentru tratarea oamenilor. El a mers special în Europa după cunoștințe noi. A învățat de la Ehrlich, Koch, Mecinicov și alți specialiști. Gabricevschii a demonstrat, că spirocheții care provoacă recidivarea tifosului, se pot dizolva în serul sîngelui fără participarea fagocitelor. Deși cu unele rezerve, Mecinicov a recunoscut rezultatele cercetărilor lui, chiar dacă ele contraveneau teoriei sale. Iată cum trăia știința, iată ce oameni au fost! Pentru Gabricevschii, demonstrarea acestui fapt nu a fost o victorie într-o discuție abstractă. Gabricevschii a creat producerea serurilor anti-difteric, anti-tetanic și anti-streptococic, care au salvat oameni. Și practica sa demonstra că salvează anume serul, nu fagocitele.

Și alți savanți, studiind alte boli, se convingeau de faptul că salvator este anume serul din sînge. Și atunci, punem capăt discuțiilor? Supunem umoralii inchiziției, și cu asta basta? Dar nu a fost să fie așa.

Și care este, așa dar, meritul lui sir Almroth Wright și adepții lui? Cum a fost Stuart Rankin Douglas, medicul militar englez care a lucrat sub conducerea lui Wright în India, după care a luptat cu epidemiile în China. Apoi acest Douglas s-a îmbolnăvit grav în rezultatul activității sale, s-a tratat cumva și a fost angajat de Wright la Spitalul Sf. Maria.

Și Wright, și Douglas au fost practicieni care luptau cu anumite boli și aveau merite colosale în domeniul tratării acestor boli. Ei erau medici militari, cărora nu le era permis să zboare cu capul în nori. Dar anume ei au făcut descoperiri uimitoare, care au schimbat întreaga teorie a imunității și au împăcat concepția fagocitară a lui Mecinicov cu cea umorală a lui Ehrlich.

***

Wright și Douglas au arătat că anticorpii din sînge acoperă suprafața celulelor bacteriene și îi trag pe acești dușmani spre fagocite, unde dușmanul este nimicit definitiv. Și au spus: nu există contradicție. În sînge într-adevăr există anticorpi. Ei se lipesc de antigene, adică de boală, de o părticică a ei. Și nu doar se lipesc și o precipită, ei o trag spre fagocit. Spun: «Vino, vino încoace! Acum această pisicuță-fagocit te va devora pe tine, acest șoricel ». L-a devorat? Bine! Și din nou: «Vino-vino, pisicuță, papă !» Și ea l-a păpat ...

Wright și Douglas au numit acest proces opsonizare, din greacă– «aprovizionare cu alimente». Deci, cei care înconjoară, aprovizionează fagocitul cu hrană, adică în ”hrănesc” cu antigene Wright și Douglas împreună cu medicul militar William Leishman au introdus noțiunea de «acțiune opsonină», care depinde direct de lăcomia cu care anticorpii se trag spre microb, și de sensibilitatea celulei față de acest microb. Ei au descoperit, că opsonizarea provoacă modificarea suprafeței celulei străine, a acestui dușman care a pătruns în organismul uman. Și această modificare îl face pe dușman mai accesibil pentru fagocitoză. Așa s-a descoperit, că fagocitoza și acțiunile umorale există, dar nu contravin reciproc. Această coexistență este asigurată de opsonizare.

Wright și Douglas au descris asta pentru prima dată în a.1903. A devenit clar că opsonizarea este eliminarea unor substanțe specifice, care acoperă suprafețele antigenelor dușmănoase și le fac comestibile pentru fagocite. Substanțele opsonante pot detecta acel sector al antigenei, de care fagocitul se lipește mai ușor. Astfel aceste substanțe opsonante stimulează lipirea și devorarea antigenelor, înlesnesc distrugerea lor de către fagocite.

Voi menționa, că în aceste interacțiuni celulare participă nu doar diverse fagocite,dar și așa numitele celule citotoxice-T, și celulele – «ucigași firești», care nu devorează antigenele, dar își nimicesc celulele infectate prin metode biochimice. În cazul infecțiilor virale, aceasta este actual pentru imunitate. Aceleași celule pot juca un rol important în bolile autoimune. Și acum atenție! Numai datorită substanțelor opsonante fagocitele recunosc și înghit doar macromoleculele și celule străine, nu și pe cele proprii. Dacă activitatea opsonică a serului este redusă (iar o astfel de activitate este un indice care poate fi măsurat, fiind deseori sub nivelul normal), se pot produce diverse încurcături și confuzii, care provoacă consecințe neplăcute. Dar cu aceste încurcături și confuzii putem lupta.

Esența acestei descoperiri vechi este următoarea. Are sîngele capacitatea normală de opsonizare? Gata! Atunci fagocitele «vor devora» ceea ce se cuvine, nu invers. Este această capacitate redusă? Fagocitul ar putea nimici propriile celule, nu pe cele străine.

***

Vreau ca spectatorul să înțeleagă, da poate și să simtă intensitatea acestei lupte în interiorul dezvoltării imunologiei, întregul potențial uman al acestei lupte, întreaga măsură a pasiunii ei. Nu adversarii vaccinurilor descopereau noi și noi complexități, care necesitau noi și noi corective. O făceau vaccinatorii înșiși. Ei se rugau la vaccinurile proprii și la cele străine. Ei zeificau și concomitent găseau răspuns la întrebarea de ce uneori ele acționează într-un anumit fel, alteori – altfel, sau nu acționează deloc.

Dar această luptă pentru o eficiență mai mare a vaccinurilor purta și un caracter personal. Același Ilia Ilici Mecinicov s-a cununat la Sankt-Petersburg cu prima sa soție Liudmila Fiodorovna, care era bolnavă de tuberculoză. Spera să o lecuiască. Dar ea era așa de bolnavă, că a fost adusă în biserică, la cununie, pe un scaun. Iată ce dimensiuni aveau acele personalități, capacitățile lor creative, pasiunea dragostei lor, etc. Liudmila Fiodorovna a decedat peste patru ani după cununie. Mecinicov pentru prima dată a vrut să se sinucidă. Și nu a fost ultima dată. Vedeți ce tragism hamletian era prezent în toate acestea, alături de colosala forță a cugetării științifice, a pasiunii inimii. Ulterior, din cauza neplăcerilor la universitate și a problemelor grave de sănătate, Mecinicov a mai încercat să se sinucidă. El s-a auto-infectat cu bacteriile tifosului exantematic, s-a zbătut între viață și moarte, dar s-a însănătoșit și chiar i s-a îmbunătățit vederea.

***

Există numeroase istorii ciudate de acest fel. Este vorba despre lupta eroică pentru salvarea oamenilor cu ajutorul vaccinurilor. Dar și despre aceea cum oamenii care luptau se aprindeau, disperau, învingeau disperarea. Și încă despre ceva: despre dezvoltarea cugetului uman, care răzbea prin speranțe și deznădejdi, în încercarea de a înțelege de ce în unele cazuri vaccinurile lucrează, în altele – nu.

Dumerindu-se în această chestiune, savanții au creat noi teorii ale imunității. După cea de-a treia, teoria opsonică a lui Wright și Douglas, a apărut a patra teorie – cea a virusologului australian Frank McFarlane Bernet, care în a.1960 a fost distins cu Premiul Nobel în medicină. Bernet a primit Premiul Nobel anume pentru descoperirea imunotoleranței.

***

Stautinger – o personalitate foarte interesantă. Un eminent chimist-practician. El a condamnat crearea armelor chimice. Și în baza cunoștințelor sale științifice, încă înainte de a.1918, a demonstrat că Germania deja pierduse Primul război mondial. Lucru pentru care, evident, a fost supus defăimării.

Eu nu doresc să-l prezint pe Stautinger drept un luptător consecvent contra național-socialismului. Altceva vreau să subliniez: faptul, că Stautinger nu era într-o armonie deplină cu național-socialismul, și totuși nu a fost exterminat. Și asta anume pentru că Reichul avea nevoie stringentă de el, cu teoria-i rebelă a macromoleculelor, care promitea perspective militar-tehnice.

Spre mijlocul anilor 30 ai secolului XX teoria moleculară a lui Stautinger nu mai era obstrucționată. Începuse folosirea ei în procesele industriale. Însă numai în a.1953 Stautinger a fost distins cu Premiul Nobel în chimie pentru elaborarea teoriei macromoleculelor și contribuția la dezvoltarea chimiei polimerilor.

***

Așa s-a mișcat știința. În afara acestei mișcări este imposibilă înțelegerea ei. Nu poți înțelege sterp cum se mișcă o chestiune așa de complexă, cum e știința. Doar dramatizarea în combinație cu teoria sistemelor și examinarea istorică ne poate deschide cu adevărat înțelegerea holistică a științei.

Stautinger și-a încheiat prelegerea Nobel în felul următor: «În lumina noilor descoperiri ale chimiei compușilor macromoleculari, miracolul vieții arată o varietate excepțională și perfecțiunea structurilor caracteristice materiei vii». Încă odată: «…miracolul vieții arată o varietate excepțională și perfecțiunea structurilor caracteristice materiei vii». Cuvintele unui savant.

Stautinger scrie în biografia sa: «Natura folosește foarte puțini monomeri de genul aminoacizilor sau monozaharidelor, pentru a produce o varietate enormă de polimeri biologici cu funcții specifice în structurile celulare, transport, cataliză și replicare. Astăzi inovațiile în domeniul științelor despre viață, în special în biotehnologie, vor continua să stimuleze crearea noilor polimeri biologici sintetici cu un control fără precedent asupra arhitecturii moleculare și asupra activității biologice ».

Am impresia, că afirmațiile similare ale oamenilor care au parcurs o cale dificilă și și-au afirmat închipuirea despre structurile moleculare, comune pentru ceea ce este și ce nu este viu, adică despre acești polimeri, construiți în baza macromoleculelor, au o inteligibilitate mai mare ca materialul educațional, lipsit de acest factor al participării personale la evenimentele care au loc, lipsit de «zgomotul și furia prezenței personale».

***

Acest proces de globulizare a fost studiat minuțios, în perioada anilor 1949 - 1980, de eminentul fizician și chimist american Paul John Flory, care a adus teoria schimbării configurației macromoleculelor la formule stricte.

Un exemplu particular de globulă – proteinele, despre care încă Engels a spus: «Viața este o metodă de existență a corpurilor proteice». Și dacă e așa, putem spune că viața a apărut în rezultatul unui anumit proces de globulizare. Acel proces, în care apar globule de un anumit gen, care nu sedimentează în soluții. Proteinele-s globulele capabile să nu sedimenteze, dacă ajung în soluții. Globule cu o structură foarte complicată.

Teoria acestui gen de globule a apărut foarte recent, la începutul anilor 2000. Deși, ce înseamnă recent? Pentru știința modernă 10–15 este un termen mare. Însă una e 10–15 ani și alta - 100–150. Nu putem azi lua decizii privind niște chestiuni ce țin de soarta popoarelor și a omenirii, în baza cunoștințelor de acum 100 de ani și numindu-i pe cei care-s alarmați de o astfel de abordare a Dvs., niște sălbatici care nu înțeleg beneficiile vaccinării.

0

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter


Adăuga comentariu

Se împlinește un an de președinție a Maiei Sandu. Evaluați munca ei în această funcție
 X