Unirea prin trădări

Unirea prin trădări

În toată lumea, încă din copilărie oamenii cunosc de unde vin, care li-s rădăcinile și transmit aceste cunoștințe generațiilor următoare. Însă nu putem spune același lucru despre majoritatea dintre noi, locuitorii Republicii Moldova.

Paradoxul în cauză are o singură explicației – din cele două mii de ani ai erei noastre, doar 600 de ani noi am fost independenți:190 de ani în perioada și după domnia lui Burebista și 165 de ani în perioada în care statul dacilor, în est, de la Carpați la Nistru, a fost liber (se cuvine să subliniem că acest teritoriu nu a fost niciodată ocupat de romani). Statul moldovenesc a fost independent 232 de ani în perioada domniei Mușatinilor, în pofida pierderii unei părți din teritoriu în rezultatul războaielor cu turcii și încă 7 ani de libertate ne-au fost dăruiți de domnitorul Alexandru Ioan Cuza

Iar 1400 de ani ne-am aflat sub ocupație. Toți cei care au scris istoria acestui stat, au încercat să-și justifice prezența pe teritoriul nostru. Cu regret, istoria poporului și a țării noastre este însoțită de numeroase acte de trădare. Anume trădarea a avut rolul decisiv în soarta lui Burebista, regele dacilor Decebal, a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Viclenia dușmanilor…

Istoricii romani Suetoniu şi Plutarch scriau că, pe lîngă expediţia împotriva lui Pompeus, Cezar plănuia şi un război cu dacii. Primejdia nu era, ce-i drept, imediată. Dar ea exista totuşi, mai devreme sau mai tîrziu avea să se abată asupra Daciei. Nu era timp de pierdut, nu se putea merge mai departe numai cu grijile interne. Burebista, plecîndu-se în faţa împrejurărilor, îşi concentrează toate eforturile pentru organizarea apărării şi consolidării situaţiei sale interne. Din cetăţile sale, el urmărea evenimentele de la Roma şi vedea cu îngrijorare cum Cezar învinge în Egipt şi zdrobeşte ultimele cetăți Pompeia la Thapsus în Africa (46 în e.n.) şi Munda în Spania. Iscoadele îi aduc veşti despre pregătirile de război ale romanilor: numeroase trupe sînt concentrate pe coasta Adriaticii. Lucid şi hotărît, Burebista, regele dacilor, construia rapid cetăţile, făurea arme, îşi instruia oastea. Duşmanul nu-l urmărea numai la hotare. Unificarea ceţilor într-o singură ţară a dacilor sub o singură stăpînire nu era pe placul multora dintre nobilii geţi, care, de frica romanilor, s-au unit sub o singură stăpînire a regelui Daciei, renunţînd la vechea lor autonomie.

Nu le păsa lor de Dacia lui Burebista, pentru ei principalul era să devină iarăși cei dintîi în regiunile lor autohtone.

Această aristocraţie tribală nemulţumită şi invidioasă de succesele lui Burebista, urzește un complot asupra regelui Dac. Străpuns de un pumnal al geţilor: Comosicus, Coryllus, Dicome şi Cotiso, regele Daciei este ucis. Marele stat, pe care-l făurise cu sabia, apărîndu-l de duşmani, fiind lipsit de o adevărată unitate, se destramă. Marele ierarh al geților, Deceneu, cu greu tămăduiește rănile făcute de trădătorii barbari ai geţilor. Aceeaşi soartă în anul 106 e.n. îl urmăreşte şi pe marele rege Decebal al dacilor. Prin trădarea cozilor de topor a geţilor, Robindarius şi Bacilis, romanii află planul lui Decebal de a închide în cetate armata sa, iar el să iasă pe parcurs și să aducă din munţi o altă armată, ca năvălind de la spate şi din cetate, să-i distrugă pe romani. Cînd aceștia îl ajung din urmă, Decebal nu se lasă prins şi își curmă viața cu propria sabie.

Concomitent, aceşti trădători arată romanilor unde este ascuns tezaurul ţării. Romanii descoperă tezaurul în albia rîului Sargeţia. Conform evaluărilor istoricului francez Gerome Carcopino, el conținea 165.500 kg de aur şi 331000 kg de argint. Pentru acea vreme era un tezaur fabulos, în faţa căruia pînă şi faraonul Egiptului părea sărac. După cucerirea sîngeroasă a mai puţin de 14% din întreg teritoriul Daciei, tot el, Traian, a continuat să jefuiască și să stoarcă tot ce se mai putea de stors. (Marcus Ulpius Traianus este fiul unui comandant de legiune, care va ajunge mai tîrziu guvernatorul Siriei. Aceasta a avut în războiul împotriva evreilor o relaţie „paşnică” cu o „localnică”, relaţie în urma căreia s-a născut susnumitul Traianus, care va creşte în Sudul Spaniei, în provincia romană Baltica. La 27 octombrie anul 97 e.n., împăratul Nerva îl va adopta, proclamîndu-l asociat la putere).    

Istoricul francez Felix Colson (Paris a.1862) scria în cartea sa „Dacia în conştiinţa lumii moderne”: „Traian a cucerit numai o singură dată 14% din teritoriul geto-dacilor, şi anume acea din sudul Carpaţilor, în care locuiau trădătorii, iar 86% din teritoriul dacilor niciodată n-a fost ocupat de romani, iată de ce influenţa Imperiului Roman asupra părții libere a Daciei este exclusă.

Bătălia dintre Daci și Romani

Acest lucru demult este confirmat de istoricul acelor timpuri, Ioan din Lidia, care spune: „Ținutul transdunărean şi cel din sudul munţilor Carpaţi al geto-dacilor, care alcătuia numai 14% din tot ţinutul ţării, era ocupat de romani. Se ştie că 50000 de geto-daci, în majoritate geţi, deoarece acela era locul lor de baştină, au fost făcuţi prizonieri”. Ulterior, istoricul roman Eutropiu scria: „Decebal, regele dacilor, conducătorul eroicelor lupte de apărare, pierise în urma trădării barbare a geţilor. Rămaseră în viaţă o parte din geţii care, prin trădare, s-au închinat de bună voie învingătorului. Mai erau femeile, copii, adolescenţii prea tineri pentru a putea lua arma în mîini și a lupta împotriva ocupanţilor. Și bătrînii carea erau prea slabi pentru a se mai putea împotrivi fizic.

Istoricul austriac Robert Roesler şi cercetătorul maghiar Andraș Alfoldi spun: „Reieşind din realitatea creată în provincia compusă 14% din teritoriul ocupat de romani, unde au fost capturați 50000 de prizonieri şi recrutate 15 corpuri militare, ajungem la concluzia că în această zonă provincială populația s-a redus extrem de mult, iar oamenii au dus o viaţă izolată în munţi. Acest fapt n-a permis romanizarea lor, deoarece ei vorbeau limba confraţilor euro-atlantici, de la care au provenit celelalte limbi europene. Pe seama cui, dacă nu a dacilor din provincia învinsă prin trădarea geţilor, care nu s-au resemnat cu supunere, trebuie puse răscoalele care au zguduit Imperiul Roman în mai multe rînduri? După moartea cuceritorului provinciei geto-dacilor din sudul Carpaţilor, în anul 117 e.n., dacii rămaşi prin munţi şi în minele colonizatorilor s-au răsculat şi, cu ajutorul dacilor neocupaţi şi a roxolanilor vecini, au încercat să doboare stăpînirea romană. Doar datorită intăririi forţelor imperiul izbuteşte să restabilească liniştea la Dunăre”. Prin anii 170 e.n., pe vremea împăratului Marcus Aurelius, dacii liberi, împreună cu fraţii lor costobocii, profitînd de slăbiciunea apărării romane în provincia dunăreană şi slăbiciunea lor în zona Dunării de jos în urma războiului împotriva marcomanilor, atacă Imperiul Roman. Această coaliţie a dacilor liberi cu roxolanii pătrunde în patru zone ale Imperiului roman: Moesia Inferioară, Macedonia şi Grecia (Asia), dar pînă la urmă sînt constrînşi de forţele acestui imens Imperiu. Aceste frămîntări de eliberare a poporului dac au continuat neîntrerupt pînă în anul 271 e.n., cînd goţii împreună cu dacii liberi care locuiau pe cele 86% ale teritoriului neocupat, i-au alungat pe romani din provincia ocupată şi au grăbit destrămarea imensului Imperiu Roman.  

Pe moldoveni, urmaşii direcţi ai dacilor liberi (neocupaţi de romani) îi aștepta în viitor următoarea trădare barbară pentru bunătatea față de alt neam transdunărean: valahii cumani, veniţi pe pămînturile dacilor încă în anul 1055 din Nordul Indiei şi a Iranului (Persiei).

…și mișelia ”rudelor”

Pentru a înţelege următorul pas evolutiv al scrisului moldovenesc, trebuie să vorbim despre aspectul pe care istoricii, din păcate, nu-l subliniază îndeajuns: este vorba despre contactul direct ori conlocuirea de 70 de ani dintre cumani și daci. După care cumanii s-au statornicit în Cîmpulung, pe Dunăre, unde au format Imperiul Cuman,  numit apoi de Seneslav  (fiul lui Basar-Borz – conducatorul cumanilor) în cinstea mamei sale – Imperiul Valaho-Cuman.

 Ce se întîmplă cînd două popoare, cu culturi şi limbi diferite, ajung să ocupe acelaşi spaţiu, fie prin război şi cuceriri, fie prin infiltraţie paşnică? Lingvistic vorbind, se produce bilingvismul ori glosia, cu rezultate şi implicaţii deosebit de complexe. Cumanii erau un popor incult, dar expansiv, ei și-au adaptat limba la cea a poporului vecin, care era mai bogată. În ce priveşte scrisul, a acționat regula valabilă în toate cazurile: cumano-valahii l-au împrumutat împreună cu limba vorbită.   

 Nou-veniţii, în cele mai multe cazuri, folosesc limba şi scrisul local pe post de limbă oficială, iar pe a lor proprie o folosesc în traiul de zi cu zi.  

Aşa s-a întîmplat cu akkadienii care mult timp au conveţuit cu sumerieni, pe parcurs au continuat să-şi scrie textele oficiale în sumeriană. Nu este un caz ieşit din comun şi la moldoveni, deoarece toate marile limbi scrise au continuat să fie utrilizate de valahi ca limbă cultă.

Ulterior, în istoria poporului moldovenesc s-a produs încă o trădare.

Chiar dacă au rezistat dîrz în războiul din Crimeea (1853-1856) cu turcii și aliații lor, înfrînţi și cu pierderi uriaşe, ruşii au cerut pace. Condiţiile ei au fost discutate la Congresul de pace de la Paris (1856), la care au participat reprezentanţii marilor puteri din Europa. Rusia a fost obligată să accepte libera navigaţie pe Marea Neagră şi să retrocedeze Moldovei sudul ei: Ismail, Chilia şi Cetatea Albă. La insistenţa compatrioţilor noştri M.Kogălniceanu, Al.Russo, V.Alecsandri, a fost pusă în discuţie problema independenţei totale a Moldovei şi Valahiei față de Imperiul Otoman şi cel Austriac. Turcia, Anglia şi Austria s-au opus categoric, cu atît mai mult că Imperiul Otoman conducea nemijlocit Valahia. Cu timpul, Convenţia de la Paris a aprobat independenţa Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, cu condiţia că vor fi aleși doi domni, două guverne şi două armate separate. Trei ani mai tîrziu, la 5 ianuarie 1859, domn al Moldovei, care doar plătea turcilor bir, dar avea propria armată şi guvern, a fost ales Alexandru Ion Cuza. Și doar la 24 ianuarie Valahia cu o populație de 5 mln. 500 mii, guvernată direct de turci, neavînd armată și guvern, a cerut unire cu Moldova, populația căreia era de 12 milioane, prin alegerea lui Al.I.Cuza domn al ambelor principate și, astfel, a obținut atributele prescrise de Convenția de la Paris. 

Avînd un singur conducător, cele două popoare s-au contopit într-o singură Ţară - „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, cu capitala la Iaşi şi limba moldovenească ca limbă oficială a noului stat format (deoarece valahii au primit moştenire această limbă de la strămoşii lor cumani, care au asimilat limba dacilor liberi, ce n-au fost ocupaţi de romani, devenind pe parcurs limba moldovenească).

Cuza Vodă nu numai că a cunoscut mulţi intelectuali, dar el însuşi a fost unul dintre ei. El era fiul unui boier moldovean de viţă veche, înrudit cu familia cronicarului Miron Costin, care de mic s-a bucurat de o educaţie strălucită. Şi-a făcut studiile în Franţa. Vorbea fluent mai multe limbi. Era prieten cu Vasile Alecsandri,Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu care, la înscăunarea domnitorului ţării Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, a rostit următoarele: „Măria Ta, mare şi frumoasă îţi este menirea! Fii, dar, omul epocii! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca domn, fii bun şi blînd. Fii simplu Măria ta... Urechea să-ţi fie mereu deschisă la adevăr şi închisă la miciună şi la linguşire. Fă în aşa fel, ca, prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor noastre, prin sentimentele tale patriotice, să ajungem din nou la timpurile glorioase ale Ţării Moldovei!”.  

Tot atunci, C.R.Rosetti, care venise la Iaşi împreună cu Al.Golescu, L.Catargiu, I.Brătianu etc., intelectuali ai Valahiei, ca să-i închine toate atributele statale şi să participe la încoronarea noului domn al ţării unite cu numele „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, l-a asigurat pe Al.I.Cuza Vodă: „Atît timp cît vei purta steagul Unirii, al dreptăţii şi al libertăţii, valahii, ca şi moldovenii, te vor urma ca un singur om!”. Concomitent, în adresarea către locuitorii  Moldovei de Sud – judeţele Cahul, Bolgrad, Chilia şi Ismail, care deja erau retrocedate şi supuse aceleiaşi jurisdicţii, A.I.Cuza Vodă le-a declarat: „Venim printre voi ca Domn şi ca Părinte, ca să aducem vindecarea rănilor voastre, de la care, necontenit, aţi pătimit. Dorim să primiţi sosirea noastră în mijlocul vostru ca pe un semn de pace şi adîncă mîngîiere”. Cu aceeşi atitudine, orice ar fi făcut, Cuza Vodă străbătea furtunos cu dibăcie şi vîltoare necruţătoare a vremii sale, conducînd ţara binevoitor, cu tot devotamentul său, numai timp de 6 ani. Dar a făcut pentru ea atîtea lucruri importante, cîte alţi domnitori n-au reuşit să facă în toată viaţa lor. El a unificat guvernul nou format al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei (deorece Valahia, pînă la unire, n-au avut guvernul său; a împroprietărit gratuit 500 000 de familii cu 5-7 desetine de pămînt și, astfel, a desfiinţat șerbia.

Alexandru Cuza-Vodă - domnitor reformator

La 26 octombrie (7 noiembrie) 1860, domitorul ţării a inaugurat Universitatea din Iaşi cu patru facultăţi: drept, filosofie (litere), ştiinţe şi teologie, apoi, în anul 1864 a întemeiat Universitatea din Bucureşti. Tot în 1864, în a doua şedinţă plenară a Consiliului de Stat cu participarea domnitorului şi a guvernului, legea rurală a căpătat formulare definitivă, fiind însoţită de o proclamaţie, în care putem citi: „De astăzi voi toţi sînteţi stăpîni pe braţele voastre, de astăzi, 24 august 1864, voi aveţi o patrie pentru a o iubi şi a o apăra în tot integrul ei”.

În continuare, A.I.Cuza a reorganizat armata (pînă la unirea cu Ţara Moldovei, valahii erau guvernaţi direct de turci şi nu aveau armată). Printr-o lege de stat, în toată ţara a fost întrodus învăţămîntul primar obligatoriu. Toate aceste restructurări îndrăznețe n-au fost privite cu ochi buni nici de duşmanii din afară şi nici de duşmanii invidioşi din Valahia.

În noaptea de 11 februarie 1866, aceiaşi demnitari valahi C.Rosetti, Al.Golescu, L.Catargiu, I.Bratianu şi alţi intelectuali valahi invidioşi, care la unire au închinat cu jurămînt, devotament şi credinţă atributele statale valahe domnitorului statului nou format „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” Alexandru Ioan Cuza, prin cumpărarea gărzii palatului domnesc, au pătruns în dormitorul lui Vodă Al.Cuza. Uitînd de jurămîntul depus pe altarul unirii, ameninţîndu-l cu moartea, l-au obligat pe domnitor să semneze abdicarea, adică renunţarea la tronul ţării.

Prin această faptă josnică, neamul Valaho-Cuman a demonstrat încă o dată întregii omeniri că au trădat unirea în sine şi și-au demonstrat apucăturile sălbatice născute în păgînie pe parcursul vieții migratoare a strămoşilor cumani prin pustietăţile din Nordul Indiei şi a Persiei, pînă a ajuns în Cîmpulung predunărean.

Deci, valahii cumani, aveau un instinct înnăscut. Numai din această cauză valahii au procedat aşa cu domnul Ţării Moldovei care, prin bunăvoinţa sa, a dat curs rugăminții vecinilor valahi, i-a scos de sub jugul turcesc, le-a oferit independenţa prin unirea cu Moldova. A doua zi, la 12 februarie 1866, pe ascuns, într-o caretă închisă, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fost transportat în grabă peste hotarele ţării.

 Restul vieţii şi l-a petrecut în Germania. Strivit de singurătate şi durere, Alexandru Ioan Cuza s-a stins din viaţă în anul 1873. Corpul lui neînsufleţit a fost adus în ţară şi înmormîntat la moşia strămoşilor săi moldoveni din Rădăuţi (ţinutul Iaşi). Se spune, că în ultimul său drum, pe cînd era transportat cu trenul în sicriu, pe drum ieșeau țăranii şi îngenuncheau înlăcrimați, de parcă îşi înmormîntau părintele scump, care i-a salvat din robia secolelor şi i-a împroprietărit cu pămînt.

Fapta sîngeroasă de la 3 aprilie 1866 a fost culmea barbariei valahilor, care doreau să ascundă proveniența lor cumană. Un regiment valah a împușcat paşnica demonstraţie a moldovenilor în frunte cu mitropolitul ţării, care protestau la Iași contra acțiunilor mișelești ale valahilor.

 După ce l-au alungat din ţară pe domnitorul Al.I.Cuza, căruia i-au jurat ascultare şi credinţă, valahii-cumani au început să clădească romanismul inexistent, în încercarea de a-i scoate pe moldoveni din circuitul politic şi etno-cultural, de a şterge din memoria istorică denumirea țării, a poporului și a limbii sale. 

În pofida tuturor

Cînd este vorba despre păstrarea şi continuarea tradiţiilor strămoşeşti, firea cumpătată devine mai sensibilă și în prim-plan vine chibzuinţa, conservatismul şi pedantismul moldovenilor. Ne putem mîndri cu faptul că, spre deosebire de alte popoare, noi am păstrat neschimbate denumirea țării -– Moldova, etnonimul (numele de neam) – moldoveni, denumirea limbii – limba moldovenească. În timp ce valahii, de pildă, numai pe parcursul a cîtorva secole de la înfiinţarea statalităţii lor (veacul XIV), au schimbat de nenumărate ori denumirea ţării lor: Valaho-Cumania, Valaho-Bulgaria, Ugro-Vlahia, Muntenia, Valahia şi, în sfîrşit, aşa-zisă România.

 În ciuda tuturor încercărilor insistente a trădătorilor valahi și a românizatorilor de a eticheta neamul nostru cu fel de fel de porecle coloniale („români, ”basarabeni” etc.) şi de a schimba denumirea limbii noastre materne, noi am rămas cei care am fost întotdeauna: moldoveni, vorbitori de limbă moldovenească, cetăţeni ai Ţării Moldovei. Marele Eminescu, foarte expresiv, a spus în anul 1877 în scrisoarea sa adresată prim-ministrului Titu Maiorescu:

„Cum veniră se făcură toţi o apă şi un pămînt.

Numai noi, moldovenii locului, ne ţinem

Cum am fost cu lumea noastră sfîntă,

Aşa pe vecie în al nostru sîn rămînem!

Moldovenii  au purtat peste veacuri, ca pe o icoană sfîntă, numele ţării, al neamului, al limbii, ca şi cuvîntul mamă, şi nu au de gînd să le schimbe la dorința cuiva.

A face acest lucru înseamnă a săvîrşi cel mai mare păcat în faţa strămoşilor noştri şi a generaţiilor care vor veni după noi.

Autor:  T. SEMENIUC

Urmărește-ne pe Facebook, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Mai multe

Sondaj Toate

load