TEMELE PRINCIPALE Toate Știrile

MAI multeminimizează

Sistemul solar «Mark Verlan»

Personalitatea-i «termonucleară» atrăgea atenția și te dobora imediat. Pentru mine, care îi admiram la infinit talentul, el făcea parte din aceeași «rasă» umană cu Paradjanov, Dali, Kharms… Soarta așa și nu ne-a intersectat personal, însă mi-a dat posibilitatea să mă apropii maxim de creația unică a acestui artist plastic moldovean în ultima lună a vieții sale. Iar acum vorbim despre el la trecut…

Interviul meu cu Mark Verlan urma să aibă loc la 4 ianuarie – în ajunul acestei date la București a fost inaugurată expoziția lui personală, virtuală https://www.theopen-art.com/.../mark-verlan-marioka.../... , de care eram atașată și eu. În decembrie, în timp ce pregăteam expoziția și lucram cu materialul «verlanian», - așa de fermecător și spectaculos – eu m-am încărcat cu adrenalină creativă și așteptam cu nerăbdare multașteptata noastră întrevedere...

Însă la 1 ianuarie cu toții am aflat vestea care ne-a buimăcit și nu putea fi înțeleasă — marele sufletist, Fiul Ploii - Marioka nu mai există…

În acea clipă era imposibil să-ți închipui că nu îl vom mai vedea niciodată pe zîmbitorul – suflet deschis – Mark pășind pe străzile Chișinăului într-o nouă pălărie senzațională, inventată de el, cu pensulele care i se ițeau din buzunare, oprindu-se în dreptul fiecărui maidanez…

Verlan era un «puzzle» indispensabil al Chișinăului, parte din codul cultural, din istoria modernă a orașului...


Așa și nu am înțeles care a fost cauza plecării tragice a artistului, însă a.2020 cu ritmul lui derutat și intensitatea redusă a vieții într-adevăr nu se «conecta» cu enormul sistem solar numit «Mark Verlan».

El făcea parte din acea cohortă de creatori, însemnătatea cărora nu poate fi înțeleasă în timpul vieții lor, și doar acum toată lumea începe să înțeleagă puțin întreaga măreție a personalității sale irepetabile. Aceasta are loc , dacă privești «altfel» tablourile și instalațiile verlaniene, dacă recitești și revezi interviurile sale. În fiecare dintre ele el era sincer și spontan ca un copil, în fiecare își expunea viziunea asupra vieți și … morții.

«Probabil, unul dintre cele mai importante momente ale traiului este starea internă a spiritului , un fel de nucleu vital, care ori există, ori – nu. Iar corpul fizic este doar o «cămașă», pe care ai purtat-o și ai aruncat-o. Păcat că oamenii moderni și aparent culți țin așa de mult la ceea ce este material: chiar și după plecare, ei se îngroapă, prezentînd luxos propriul deces ».

«Distracțiile și plăcerile nu se schimbă. În copilărie ai anumite jucării, ai crescut - le ai pe aceleași, doar de alte dimensiuni și de alt preț. Da istoria este aceeași: mașinuța cui este mai luxoasă, tricoul cui este mai spectaculos. Totul pentru a-și confirma semnificația. De la început pînă la piatra funerară. Față de cimitire ea am în genere o atitudine aparte. Ele nu trebuie să existe!».

În pofida respingerii ritualurilor fastuoase, Verlan a fost înhumat în cimitirul ”vedetelor” – cel Armenesc, dar poate acesta a fost puținul pe care prietenii și apropiații i l-au putut oferi în semn de recunoștință. Ultimul acord al sclipitoarei aflări a artistului pe această lume a fost salva trasă de ei din «lansatorul de șampanie» - curiozitatea artistică, inventată de «regele performanței» Marioka.

În arsenalul de creație al lui Verlan asemenea «unicități», chiar și neimplementate definitiv, erau foarte multe. Căci a fi artist adevărat – nu este doar o profesie, este un mod de gîndire.

«Față de cosmos, să fii artist este o mare responsabilitate și onoare. În plan cosmic, oamenii de creație stau pe o treaptă mai superioară. Dacă ai gînduri bune și sufletul ți-e acordat la vibrații subtile, lumea se deschide în fața ta… ».

Este de remarcat faptul că deși lucra în domeniul contemporary art, și în a.2011 a făcut furori la bienala din Veneția, Mark Verlan admira creația impresioniștilor, iar arta contemporană o aborda cu precauție, credea că deseori ea este folosită de cei pe care Dumnezeu nu i-a înzestrat cu talent.

«Toate aceste acțiuni artistice moderne de genul performanțelor – niște nimicuri. Ei, o dată se mai poate glumi – ieși în natură, te odihnești, apoi pentru că nu ai ce face te ușurezi pe un perete și numești asta mai sofisticat, cum ar fi «Compoziția nr. 25». Dar dacă se adună o gloată de oameni și, cu mine inteligente, încep să discute despre «conceptul» acestor infamii - e prea de tot. Eu am fost peste hotare, am participat la diverse expoziții, acțiuni, «mese rotunde» și am asculta, am ascultat , din răsputeri am încercat să mă dumiresc, dar așa și nu mi-a reușit… Ba nu, ceva am înțeles totuși. Mulți oameni care se auto-întitulează «artiști», folosesc arta contemporană pentru a-și acoperi propria inferioritate ...».

Verlan însă știa să găsească în orice fleac ceva interesant și original, el a fost un maestru inegalabil în a reflecta realitatea din propriul unghi, non-standard. Nu se știe din care profunzimi ale neamului a căpătat el aceste gene unice ( Mark a crescut într-o familie sovietică obișnuită, departe de lumea artei: mama era bucătar, tata – jurist), dar deja în clasa I desena peste tot – pe băncile școlare, pe manuale, pe caiete. La 10 ani a fost admis la Școala de arte. Însă la școala ”Repin” din Chișinău nu a fost admis din prima. Directorul instituției a considerat că băiatul gîndește prea «neformatat» și a refuzat să-l înmatriculeze. Verlan a devenit studentul acestei școli abia după demobilizarea din armată.

«În timpul studiilor, purtam la mine un albumaș, în care făceam diferite creionări, schițe , pe care din naivitate le-am arătat directorului. În rezultat, el a declarat că-s ori narcoman, ori țicnit, ori doi în unu, și că insistă să fiu examinat. M-au trimis la Costiujeni, acolo într-un birou mare, la o masă rotundă, desenele mele le-au examinat vre-o zece bărbați serioși. Cu o mină inteligentă, ei mă întrebau: «ce înseamnă această imagine, ce înseamnă cealaltă?» Îmi era cam frică, dar le-am explicat cum am putut. Într-un final, au decis că am o surmenare a cortexului cerebral ...».

Artistul întotdeauna este înaintea timpului său, iar răsplata este neînțelegerea, uneori chiar persecuțiile. Bănuiesc că ele au existat și în viața lui Mark Verlan, și asta i-a «provocat» și traiul dezorganizat, și perioadele de izolare, și lipsa inspirației, în timp ce pensulele «se odihneau» în așteptarea ceasului bun.

Recitind interviurile, observ că adesea jurnaliștilor le plăcea să tot întrebe ce a avut Marc în vedere într-un tablou sau altul, ce sens a pus în ele, ce idee a urmărit. E răspundea așa, cum a făcut-o altă dată marele Vincent van Gogh: «În timp ce pictez, nu mă gîndesc la nimic».

«Uneori intru în trans și încep să pictez tablouri. În acest moment are loc o prăbușire în timp, care durează o jumătate de oră, o oră, poate mai mult. Venindu-mi în fire, nu-și amintesc deloc cum am desenat, dar tabloul este deja pictat».

«Ideea erupe în cap ca o explozie, și eu o redau. Uneori habar nu am de unde vin aceste idei. Iar ele-s multe, cred că va fi nevoie de mulți ani pentru a le realiza pe toate ».

Lui Mark nu-i plăcea să copie realitatea pe o suprafață plană, îl dezgusta să lucreze la comandă și să practice «o meserie plastică». Creația lui Verlan este un ghid prin subconștientul său, o fuziune fantasmagorică a diferitor povești, cu aprofundare în straturi de metafizică, suprarealism, umor negru. «Eu îmi desenez emoțiile, visele și gîndurile»,- îi plăcea să repete.

«Pe multe dintre lucrările mele veți vedea o corabie naufragiată, caroseria ruginită a unui automobil care putrezește la gunoiște, avioane scoase din uz. În toate există o magie – obiecte deșarte, care altă dată au avut și forță, și putere, ajung într-o stare statică, pașnică și nu se mai grăbesc nicăieri, exprimă liniște și armonie. Este interesant că eu tot mai des observ oameni din care iată-iată va crește iarbă. Uneori, observi o persoană – parcă e vie și vorbește. Dar dacă privești mai atent, observi că de fapt ea este moartă, un veritabil cadavru «viu», foarte asemănător cu cele pe care le-am văzut la teatrul anatomic în anii de studii ».

Toate lucrările lui Mark Verlan – fie uimitoarele portrete-pereche sau tablourile care reevaluează satiric ideologizata viață cotidiană din perioada sovietică, sau peisajele «de vis» cu magia apei și fermecătoarea lumină a lunii, - mustesc de dragoste.

Pictorul a pus în ele nu doar conținut, formă și imagine, dar și suflet.

Un mare artist a spus odată, că «nu există o fericire mai chinuitoare ca cea de a te dedica artei ». În acest sens, Mark Verlan era absolut fericit și își dorea să trăiască 100 de ani.

«Știți ce va fi în a. 2063? Un centenar de la naștera mea. Promit un evenimet grandios, la care vă invit pe toți. Va fi o petrecere, va fi mult vin, fete care sar în piscină. În general, apariția mea în societate este un mare cadou pentru omenire, în sensul că acestei omeniri i-a mers din plin cu mine. La această petrecere eu neapărat voi anunța un toast, pe care l-am născocit anumit pentru banchetele multilingve și alte evenimente internaționale. Este un toast pe care toți îl înțeleg și îl acceptă. Toți știu despre Michelangelo, dar nu fiecare ține minte vechiul și nobilul lui nume florentin. Așa dar, «pentru Buanarotti!»

Natalia Șmurgun

(în baza materialelor din interviurile oferite de Mark Verlan jurnaliștilor Inna Jeltova și Serghei Zamuraev, a.2012 )

Imagine: Andrei Benimețchii

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter


MAI multe

Sondaj Toate

load