COVID-19 în MOLDOVA  Mai multe detalii

TEMELE PRINCIPALE Toate Știrile

mai multeminimizează

”Sîntem gata să mergem pînă la porțile iadului – dar nu mai departe”. Tainele haosului din Orientul Apropiat

”Sîntem gata să mergem pînă la porțile iadului – dar nu mai departe”. Tainele haosului din Orientul Apropiat

Pontiful roman Papa Pius VII a spus odată: ”Sîntem gata să mergem pînă la porțile iadului – dar nu mai departe”. Aceste cuvinte sînt actuale și azi. Căci ceea ce se petrece în lume ne amintește în continuare de iadul lui Dante, care vine peste matrița noastră geopolitică, traiul nostru călduț și existența sătulă, peste lumea pe care ne-au lăsat-o strămoșii.

În special, acestea se referă la Orientul Apropiat. În ultimele zile situația, și așa tensionată, s-a acutizat în provincia Idlib: armata turcă și cea siriană fac schimb de atacuri aeriene, au fost declarate zeci de victime.

Siria: socialism ca la arabi


Evenimentele din Orientul Apropiat îi neliniștesc în continuare pe oamenii cu rațiune. Astăzi nu poți privi fără compasiune la evenimentele din Siria. Această țară, înfloritoare altădată, a devenit un poligon nu numai pentru acțiuni militare –de facto, acolo este derulat programul unui nou război mondial. Țara bogată și destul de democratică, în care nu exista fundamentalismul și radicalismul religios, unde la putere întotdeauna au fost reprezentanții grupurilor etnice și confesionale, devine arena de luptă a diferitor jucători geopolitici. Ceea ce unii numesc război civil, de facto este o distrugere premeditată a uneia dintre cele mai vechi țări din lume. Să nu uităm, că anume în vechiul Damasc Iisus Hristos i-a arătat Apostolului Pavel adevăratul său chip înviat.

Și iată că peste două mii de ani anume acest oraș, fosta capitală a Orientului Apropiat, a devenit ținta multor săgeți. Țara, nu demult înfloritoare, zace în ruine, infrastructura a fost nimicită, iar țara aruncată cu decenii în urmă. Sute de mii de sirieni zac îngropați, sute de mii își caută azil în străinătate – în Europa, Turcia, Iordania, Liban… Nici un alt stat nu a avut de suferit asemenea pierderi în ultimii zece ani. Cineva însă tot nu este mulțumit! Chiar dacă, cu ajutorul militarilor ruși, s-a reușit stoparea fundamentaliștilor radicali din ISIS și alte grupări, chiar dacă armata siriană, refăcută după primele eșecuri, efectuează acțiuni militare reușite și eliberează provinciile una după alta, pericolul încă mai paște Siria, deoarece foarte multă lume este interesată nu numai de schimbarea conducerii și administrării lui Bashar al-Assad, dar și de nimicirea deplină a acestui stat suveran.

Mass-media liberală vă vor da informația potrivit căreia în Republica Arabă Siriană de zeci de ani există regimul despotic, antipopular al familiei al-Asaad. Vă vor spune că acest regim este străin populației musulmane a acestui stat. Dar așa să fie oare? Da, în Siria de mulți ani există regimul familiei al-Assad, însă el a transformat Siria dintr-un stat sărac în unul prosper și dezvoltat. Oamenii în etate își amintesc cum piețele și rafturile magazinelor erau pline cu mărfuri din Siria, așa că acolo era dezvoltată nu numai industria petrolieră.

După ce, în 1963, în Siria a venit la putere Partidul renașterii socialiste arabe (PRSA), economia și viața socială a acestui stat a început să se dezvolte intens. În 1970 în partid și în țară puterea a trecut la Hafez al-Assad, tatăl actualului președinte. Acest politician important era o persoană destul de progresistă. El a reușit să facă un șir de transformări social-economice și politice importante: naționalizarea celor mai mari întreprinderi industriale, bănci și companii de asigurări, a fost înfăptuită și o vastă reformă agrară.

Poate părea straniu că în țară cineva concentrase întreaga putere, dar nu este așa. În martie1972 a fost creat Frontul național progresist (FNP). Din el fac parte PRSA, Partidul Comunist din Siria (care susținea relații destul de calde cu comuniștii israelieni), Partidul socialiștilor-unioniști, Uniunea socialistă arabă, Partidul socialiștilor arabi, și alte organizații progresiste din această țară. FNP a elaborat o cartă care consolida transformările progresiste, a stabilit obiectivul consolidării relațiilor cu URSS și alte țări socialiste, elaborării unor noi transformări socialiste și social-economice. A fost elaborat programul privind consolidarea rolului primordial al sectorului de stat al economiei, ceea ce nu ne permite să vorbim despre concentrarea puterii în familia al-Assad.

Toate acestea în timp ce sectorul privat avea un rol activ în țară – multe companii de nivel mediu și întreprinderi industriale se aflau în proprietate privată. Siria atrăgea activ capitalul străin. În 1973 în urma unui referendum național a fost adoptată noua Constituție, care declara RAS ”stat suveran socialist popular-democrat”.

Țara avea structuri sociale destul de progresiste: Federația generală a sindicatelor muncitorești, Federația generală a țăranilor, Uniunea națională a studenților, Uniunea tineretului sirian, Federația generală a femeilor din Siria. Femeile au fost egalate în drepturi cu bărbații, aveau dreptul de vot, erau reprezentate pe larg în diverse pături sociale, inclusiv în parlament, ocupau un șir de funcții importante în stat.

Da, modelul politic sirian era departe de perfecțiune. Da, de facto la putere era un singur partid. Dar aceeași situație o vedem și în China, India, Japonia, unde decenii în șir țara este guvernată de Partidul liberal-democrat, și nimănui nu-i trece prin cap să declare, că în aceste țări ar fi dictaturi. Cineva ar putea reproșa că în Siria permanent la putere se află nu doar PRSA, ci și un cerc îngust compus din alaviști – un curent religios aflat la intersecția islamului cu creștinismul. Și ce dacă? În Iran la putere se află șiiții, în Arabia Saudită – sunniții. Asta e realitatea de care trebuie să ținem cont, mai ales că alaviștii reprezintă o direcție moderată, constructivă a gîndirii religioase orientale. Orientaliștii chiar definesc această religie ca fiind una dintre cele mai libere și tradiționale în Orient. Alavismul a luat tot ce e mai bun din islam, creștinism, zoroastrism și a dat omenirii o mare moștenire spirituală. El apropie religii și popoare, aceasta este esența și importanța lui progresistă.

Dar apare întrebarea: dacă totul e așa de neted și bine în această țară, de ce ea este lovită și militar, și politic? De ce țara este devastată și peste ocean mulți îi poartă pică? Cineva, poate, va spune că Siria este aliatul Rusiei, acolo se află militarii ruși, și asta nu este pe placul potentaților lumii. Posibil. Dar nu asta este principalul - nu-i nimic reprobabil în faptul că acolo se află militari ruși. Conducerea siriană este un guvern ales legal, el este legitim. El a invitat militarii ruși pentru a face regulă în țară. Este ceva perfect logic, că doar fundamentaliștii radicali care au aruncat țara în haos, masacru și jafuri, erau periculoși nu numai pentru Siria, dar și pentru întregul Orient Apropiat. Și guvernul legitim al Siriei este în drept să apere integritatea țării sale, recunoscută, apropo, de ONU și alte institute internaționale.

Dar pe harta geopolitică a lumii și în ierarhia ei conspirologică există forțe care vor să nimicească statul unitar Siria. Aceste forțe nu fac parte din curentele radicale ale islamului, însă îl promovează activ ca pe o viitoare structură destabilizatoare.

Liban: o Elveție în Orientul Apropiat

În Orient, ceea ce au făcut aceste forțe în Siria nu este pentru prima oară. Aceste forțe au făcut ceva analogic și cu Libanul înfloritor altă dată - țara care între anii 60 - 70 ai secolului trecut era numită Elveția Orientului Apropiat.

După al doilea război mondial Libanul a devenit una dintre țările care se dezvolta cel mai activ. Acest fost teritoriu francez conform constituției din anul 1926 a fost declarat republică. În 1943 a fost lichidat protectoratul francez asupra Libiei și țara și-a proclamat independența. În 1946 ultimul soldat francez a părăsit Republica Liban. Înainte de criza din 1975, economia țării era caracterizată ca fiind cea mai dezvoltată, comparativ cu alte țări arabe. Se referă nu doar la industrie, dar și la comerț, sfera bancară și, desigur, turism. Milioane de europeni și americani preferau să se odihnească în această țară mică și înfloritoare. Mai ales că era dificil să o numești stat arab sau islamic. Către anul 1975 în Liban locuia 1 mln. de musulmani-șiiți, sute de mii de sunniți, 300 mii de druzi și 800 mii de creștini-maroniți și ortodocși. Era țara în care se amestecau toate culorile religioase și etnice din Orient.

Dar avea un cusur semnificativ – sistemul confesional de guvernare. Spre exemplu, președintele Libanului – obligatoriu un creștin-maronit, primul ministru – obligatoriu un musulman - sunnit etc. De aceasta s-au folosit forțele care doreau distrugerea statului. S-ar părea că Israelul era una dintre aceste forțe - anume el în martie 1978 și iunie 1982 a ocupat regiunile de sud ale țării. Dar nu e corect sau nu e prea corect!

Israelul menținea cu Libanul de atunci relații bune de parteneriat și prietenie. Israelul, un stat puternic, dar foarte mic, înconjurat din toate părțile de oponenți politici și religioși, cu excepția unicului stat laic și liberal din regiune – Libanul. Israelul și conducerea lui nu-și doreau la hotarele de nord un stat islamic agresiv. Cum nu-și doreau nici haos în Libanul stabil. Israelul nu era interesat ca acolo să existe război civil și confruntare politică. El îi susținea activ pe creștinii-maroniți libanezi – să zicem, ”Kataib” și alte partide creștine de dreapta din Liban. Și partidul național-liberal din Liban cu forțele sale armate și Blocul național ca forță a creștinilor-maroniți moderați făceau parte din acest bloc, așa-numitul ”Front libanez”, care chiar dacă nu se pronunța activ de partea Israelului, era contra prezenței în țară a Organizației de eliberare a Palestinei. Ei erau și contra Partidului progresist-socialist, care îi proteja pe palestinieni. Israelul sprijinea activ creștinii-maroniți, și nu doar pe ei. Pe atunci și forțele politice ale druzilor erau aliați cu vecinul din sud. Druzii erau unica confesie religioasă orientală, ai cărei reprezentanți aveau dreptul să facă serviciu militar în forțele armate ale Israelului. Astfel, Tel-Aviv nu avea nevoie de haos la hotarele de nord și reacția la războiul civil din Liban era firească. Nici un stat nu și-ar dori să aibă la hotarele sale forțe armate necontrolate și confruntare civilă. Și dace e așa, atunci cui îi era convenabil haosul libanez și conflictele civile, cine a atras Israelul în acest conflict armat? Evident, cei care beneficiază și azi în urma confruntărilor din Siria.

Trei forțe

În fond, toate evenimentele din Orientul Apropiat aveau același scop – să distrugă proiectul geopolitic și transcontinental serios al unei părți din elitele europene și israeliene. Cu mulți ani în urmă, persoanele inițiate cunoșteau deja acest plan de creare a unei Europe Unite cu capitala la Ierusalim. Acest vechi proiect al templierilor, rădăcinile căruia se trag din timpurile, în care Europa era condusă de o rețea de societăți secrete și organizații inițiatice. După formarea UEE, a Uniunii Europene de vest în anii 60 ai secolului trecut, mai ales după prăbușirea lagărului socialist în Europa de Est și Balcani, a fost reincarnată ideea unirii Orientului Apropiat, Palestinei și Israelului într-o confederație cu capitala la Ierusalim. Balcanii, Turcia, Siria, Libanul urmau să devină parte a acestei formațiuni geopolitice supra-statale, iar Israelul – centrul lui politic și spiritual.

Dar nu a fost să fie. Anumite forțe, care doreau distrugerea uniunii dintre Europa și Israel, au creat lacune politice grave în acest proiect. Ele conștient au aruncat în aer situația din Liban în a.1975 și din Siria în 2011, și astfel au distrus spațiul geopolitic unic. Mai mult, în prezent aceste forțe se află masiv la putere în Europa. Așa că la această etapă istorică despre o apropiere cu Ierusalimul nu poate fi vorba. Siria arde, Libanul este destabilizat, Turcia își promovează propria politică pentru a redeveni lider regional și a restabili imperiul pierdut la începutul sec. XX – în aceste circumstanțe proiectul dat este imposibil.

Însă Europa unită cu capitala la Ierusalim demonstra nu numai rolul-cheie al acestei țări – punte între Est și Vest, ea era esența istoriei. Acest proiect era cheia alinierii eshatologice a lumii, dar el a fost nimicit de cei care au format conceptul ciocnirii civilizațiilor, precum și doctrina politică a viitoarei confruntări civice într-o Europă dezindustrializată, degradată social și bucșită cu fanatici islamiști.

În Occident există trei forțe. Principala – așa-numitul guvern mondial. Și două forțe importante, care au format platforma mișcării pan-europene. Una – masoneria conservatoare, lojele templierilor Europei, Ordinul Sion, care dorește să instaureze puterea ultimului monarh. A puterii prezise de preotul și prorocul medieval irlandez Sf. Malahi. Pentru legitimitate, această forță are nevoie de Ierusalim și de susținerea elitei israeliene, mai exact – a elitelor, dat fiind că acestea au mari divergențe în problema dată.

Dar guvernul mondial nu a permis pan-europenilor și Ordinului Sion să realizeze acest proiect, mai mult, așa-numita școală din Frankfurt a stabilit, că pentru cazul actualizării lui în Europa se pregătește o destabilizare serioasă. Mai ceva ca incendiul din Orientul Apropiat, deoarece elitele europene de azi au prea puțin entuziasm.

Mai există și o a treia forță - contingentul templierilor de peste ocean, în SUA, care în prezent încearcă să se salveze pe sine și, poate, pe Israel. Nu e la fel de important ca confrații europeni, căci rădăcinile mereu au fost în lojele europene, iar centrul mistic – la Ierusalim. Și totuși contingentul american încearcă să capete o pondere mai mare în alinierile sacrale geopolitice concrete.

Acolo unde este decisă soarta lumii

Mulți savanți au încercat să găsească mitica Shambhala, Țara Soarelui, pomenită în textele antice. Iată ce scria despre aceasta istoricul și etnograful rus Lev Gumiliov în lucrarea ”Țara Shambhala în legendă și istorie”: ”În persană, Siria se numește Sham, iar ”bholo” înseamnă „creștet, culme”, ”suprafață”. Deci, Shambhala se traduce ca ”dominația Siriei”, ceea ce corespundea adevărului”.

Adică Shambhala este Siria, unde azi este decisă soarta eshatologică nu doar a proiectului tran-seuro-asiatic, dar și a întregii lumi. Anume în Siria este decisă azi soarta ultimului monarh al Europei, care fără Ierusalim, dacă ținem cont de sîngele lui Hristos și a Merovingienilor, va fi nelegitim. În viitorul apropiat timpul ne va arăta dacă va fi salvat acest proiect, la care secole în șir au lucrat toți inițiații lumii, de la aristocrații uniunii paneuropene, cabaliști, misticii diasporei evreiești, rosicrucieni, templieri – la Ordinul Sionului.

Siria, Palestina, Israel nu pot fi privite în afara unui context unic. Această regiune a lumii a avut un rol-cheie și în îndepărtata antichitate, și în istoria Timpurilor Noi, așa că nu putem vorbi despre încetarea sacrei sale misiuni geopolitice. Marele poet englez Tomas Eliot scria: ”tradiția nu poate fi moștenită, ea trebuie obținută prin luptă”. Deci, dacă nu dorim să fim oaspeți în lumea viitorului, dacă dorim să ne păstrăm tradiția și lumea noastră, trebuie să înțelegem, că astăzi soarta Europei, dar și a Orientului Apropiat este în rădăcinile noastre mistice și concomitent - esența viitorului nostru. Viitorul, pentru care trebuie să luptăm, pe care trebuie să-l prevedem și care poate fi obținut. Obținut prin realizarea ideii milenare a omenirii, a ideii tradiției într-o lume bună unită, care se va stabili după infernalul haos de azi și odată cu venirea Celui care azi este împiedicat să vină, dar Care fără îndoială va veni.

Veaceslav Matveev

Urmărește-ne pe Facebook, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter


Știrile partenerilor noștri
loading...
Mai multe

Sondaj Toate

load