Reflecții despre soarta și traseul istoric al poporului irlandez. Partea 3

Continuăm relatarea despre Irlanda, soarta dificilă și uimitoarea rezistență a poporului ei. În primele două părți am vorbit despre istoria timpurie a acestei țări, azi ne vom referi la vremurile moderne.

«Paștele roșu»

Irlanda a intrat în sec. ХХ cu povara problemelor nerezolvate. Țara se afla la un nivel de dezvoltare scăzut. Nivelul de trai al populației era extrem de jos. Populația catolică avea de suferit în urma persecuțiilor coloniștilor protestanți și englezi, dar Dublin, ca mărime, a devenit al doilea oraș al Imperiului Britanic, după Londra .

Irlandezii își continuau rezistența prin partidele lor politice. Cum am mai spus anterior, fusese creat partidul «Șin fein», avangarda forțelor patriotice ale poporului irlandez. Armata Republicană Irlandeză (ARI) a devenit aripa militar-politică a lui. Considerată organizație teroristă ași în șir, aceasta a trecut la metodele democratice de luptă doar spre finele sec. ХХ.

Cu declanșarea Primului Război Mondial, irlandezii și-au intuit șansa de obținere a independenței. În aprilie, 1916 ei au pornit la Dublin răscoala, intrată în istorie ca «Paștele roșu». Aceasta a readus rebublicanismul forței fizice în prim plan-ul politicii irlandeze, unde cca 50 de ani domnise naționalismul constituțional.

Dar armata britanică, superioară numeric și din punct de vedere al înarmării, a suprimat răscoala. În urma bombardamentelor și a incendiilor rezultate, o parte din centrul Dublinului s-a transformat în ruine. După capitulare, în țară s-a păstrat legea marțială. Circa 3500 de persoane au fost făcute prizonieri, dintre care 1800 – trimise în lagărele de internare sau în pușcăriile din Marea Britanie. După tribunalul militar, majoritatea liderilor răscoalei au fost executați.

Dar rezistența continua. Politica colonială a Britaniei nu mai putea suprima nepedepsit spiritul poporului irlandez și aspirațiile sale spre libertate și independență. Irlandezii nu se mai putea împăca cu situația lor tristă și asuprită, iar politica Londrei oficiale nu dorea să schimbe ceva în această țară. Potrivit lui F. Enghels, în închipuirea colonialiștilor adevărata predestinație a Irlandei era să fie «țara oilor și a pășunilor». În decursul secolului trecut, menționăm, populația Irlandei s-a redus de la 8 mln. 178 mii în a. 1841 la 4 mln. 500 mii în a. 1901 .

Prima experiență de parlamentarism

Toate acestea impuneau neliniștea pentru viitorul țării, și chiar dacă la Belfast și Dublin apăreau șantiere navale, se dezvolta industria construcțiilor navale, specializată în construirea vapoarelor oceanice mari și a navelor militare, chiar dacă se dezvolta industria de prelucrare a inului, creștea rapid industria cărbunelui și a oțelului, situația Irlandei era departe de nivelul de trai din Albionul neguros.

Se apropiau alegerile în parlamentul britanic. În a. 1918 Irlanda era parte a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, fiind reprezentată în parlament de 105 membri (MPS). În timp ce în Marea Britanie majoriattae politicienilor aleși erau mebri ai Partidului liberal ori ai Partidului conservator, de la începutul anilor 1880 majoritatea deputaților irlandezi erau naționaliști irlandezi, care formau în Camera comunelor din Marea Britanie «Partidul parlamentar irlandez».

În noiembrie, 1918 , după ce în Irlanda s-au desfășurat alegerile în parlamentul englez, a devenit deosebit de clar că simpatiile și sprijinul irlandezilor este de partea celor care luptă pentru independența țării. Partidul «Șin Fein», condus de Eamon de Valera, a obținut un succes politic semnificativ și și-a asigurat 73 mandate din cele 105. Dar membrii lui au refuzat să participe la activitatea parlamentului britanic și în ianuarie, 1919 au convocat prima Adunare Constituantă irlandeză. Unioniștii și adepții lor au blocat această ședință, totuși chiar dacă din cei 73 de parlamentari «Șin Fein» 36 erau întemnițați, ședința a avut loc și a adoptat Declarația de independență, care proclama instituirea Republicii Irlandeze și crearea parlamentului național irlandez (Doyle).

Declarația sublinia, că noul parlament este singura expresie a voinței poporului irlandez și chema guvernul englez să-și evacueze trupele de pe teritoriul irlandez, dat fiind că poporul irlandez «nu va tolera atentatele la drepturile naționale ale Irlandei ». Președinte și șef de guvern în Republica Irlandeză a fost ales Eamon de Valera, cel mai mare politician irlandez din acele timpuri, de numele căruia ține întreaga istorie a Irlandei din prima jumătate a secolului ХХ . În a.1917 el se afla în fruntea partidului «Șin Fein» și a organizației militar-patriotice «Voluntarii irlandezi». Între anii 1919-22 a fost președinte și șef de guvern, care lupta pentru independența națională a Irlandei. În anii Războiului civil 1922-23 , a condus armata republicanilor împotriva adepților acordului anglo-irlandez, conform căruia Irlanda de Nord era în continuare supusă englezilor, iar cealaltă parte a țării era declarată dominion britanic. În a. 1927 rupe cu partidul «Șin Fein» și accede în parlamentul dominionului din partea partidului «Fianna fail», pe care l-a creat în a.1926. Între anii 1932-48 este șef al guvernului irlandez și ministru de externe. A promovat încurajarea dezvoltării economiei naționale și slăbirea dependenței de monopolurile britanice, și în același timp – de suprimare a libertăților democratice în interiorul țării. În anii celui de-al Doilea război mondial, 1939-1945, guvernul De Valera și-a declarat neutralitatea. Între anii 1951-54 și 1957-59 este prim-ministru al Republicii Irlandeze; politica guvernului său era orientată spre atragerea capitalului străin în economia țării și în același timp – spre nealinierea la blocurile militar-politice. Din a. 1959 este președinte al Republicii Irlandeze.

În căutare de compromisuri

Așa dar, Irlanda devine independentă în a. 1919. Dar autoritățile engleze nu au recunoscut acest act al voinței politice a poporului irlandez. A început o teroare extrem de dură. Autoritățile engleze au luat măsuri extreme – raiduri, arestări, executarea activiștilor «Șin Fein» și a altor patrioți irlandezi. Dar e imposibil să suprimi rezistența întregului popor, Londra înțelegea asta perfect. În februarie, 1920 proiectul de lege privind organizarea Irlandei a fost înaintat spre examinare parlamentului englez.

În martie, 1920 în toiul revoluției naționale și a războiului anglo-irlandez, Wesmister a adoptat Actul de guvernare a Irlandei. Erau create două parlamente: pentru Irlanda de Nord (Ulster) și pentru Irlanda de Sud. De facto, acesta legifera sciziunea țării pentru veșnicie.

Care a fost finalul? După un război civil îndelungat și greu, după invazia trupelor britanice, pe 6 decembrie, 1921 Marea Britanie a semnat cu Irlanda acordul anglo-irlandez de compromis, în care Irlanda de Sud catolică era recunoscută ca dominion englez cu denumirea Statul irlandez liber. Irlanda de Nord intra în componența Marii Britanii. Această variantă nu era foarte satisfăcătoare pentru Londra oficială, dar i-a permis să-și păstreze Ulsterul, ceea ce era pe placul protestanților și unioniștilor. În Ulster mai erau destui irlandezi-catolici, drepturile lor făceau în continuare obiectul unui litigiu politic și religios, și a unei confruntări dure. Situația era de așa natură, că Irlanda, deși obținuse independența, se afla în cadrul administrării externe a Londrei, căci devenise nu un stat independent, ci un dominion britanic cu drepturi destul de limitate.

Marea Britanie își păstra bazele militare pe teritoriul Irlandei, dreptul de a primi plăți «de răscumpărare» pentru fostele posesiuni ale proprietarilor englezi. În a. 1937 țara a adoptat denumirea oficială «Eire». Oficial, Statul liber irlandez și-a încetat existența pe 29 decembrie,1937 după adoptarea noii constituții, care a fost o etapă cardinală în transformarea dominionului în Irlanda actuală.

În a.1949 Irlanda a fost proclamată republică independentă, a fost anunțată ieșirea ei din Comunitatea britanică. Doar în anii 1960 a încetat emigrarea din Irlanda și fixată o creștere a populației.

Războiul

Dar în tot acest răstim a mai rămas o problemă nerezolvată. Pe insulă există două state, căci la sud – Republica Irlandeză, iar la nord-est, în Ulster, - regiunea britanică. Asta amintește vechea opoziție dintre britanici și irlandezi, protestanți și catolici.

Un timp îndelungat, la Ulster nu conteneau valurile de confruntări. Pogromuri, răscoale, confruntări stradale. Tensiuni extreme situația din Irlanda de Nord a atins în august, 1969, la Belfast. Străzile capitalei Irlandei de Nord aminteau atunci linia frontului: baricade din butoaie metalice și camioane răsturnate, autoturisme arse, geamuri și vitrine sparte. Pentru gonirea demonstranților și distrugerea baricadelor poliția folosea blindatele militare. Presa britanică scria în a.1969: «Dacă Ulster nu va putea instaura ordinea cu forțele proprii și trupele engleze vor fi nevoite să acorde ajutor, Westminster se va implica… Wilson și Callaghan se vor pomeni atrași în ocupația militară a Irlandei de Nord ».

Și așa a fost, Londra a introdus trupe mari de militari și polițiști, însă în locurile de concentrare a populației catolice confruntările continuau. Armata republicană irlandeză, folosind teroarea ca remediu de soluționare a problemei, continua să se împotrivească. Treptat, ARI și «Șin fein» își calmau realitatea politică, dar gruparea a.n. «armate republicane irlandeze temporare » se împotriva în continuare trupelor britanice.

Noua acutizare a situației în Ulster s-a produs în vara lui 1970 și a coincis cu perioada alegerilor generale parlamentare în Regatul Unit. Guvernul conservator al lui E.Heath, venit la putere în iunie, 1970 a continuat cursul de soluționare militară a problemei Ulsterului. Au fost sporite trupele, dar și rezervele forțelor polițienești, și «regimentul de apărare a Ulsterului». Simțind acest sprijin puternic, și-au activizat acțiunile extremiștii protestanți și orangeiștii. Rebeliunea a fost suprimată pentru un timp. Polițiștii suprimau și detașamentele catolicilor, și grupările radicale ale protestanților. Londra încerca să se comporte obiectiv, aparent deasupra conflictului.

Dar la începutul a.1972 au început alte evenimente,numite «Învierea sîngeroasă». La 30 ianuarie femei și persoane în etate au ieșit pe străzile din Belfastului și ale Londonderry. Lozincile lor erau elocvente: «Eliberații-i pe cei internați!», «Evacuați ostașii englezi din Ulster!», «Muncă, egalitatea confesiunilor!», «Libertăți democratice!». Au început bătălii de stradă. Împotriva protestatarilor au fost aruncate trupe de debarcare, care au folosit arme de foc. Iată cum descrie evenimentele acelor zile tragice Simon Winchester, corespondentul publicației engleze The Guardian: «Unii fugeau, alții s-au culcat pe trotuar. Puteai vedea cum lunetiștii englezi împușcau fără pauză spre străzile centrale din Bogside… Oamenii s-au repezit spre Fan Street, ei țineau brațele în sus, unii fluturau batiste albe. Dar se împușca și asupra lor, oamenii continuau să cadă secerați ».

Un corespondent Morning star, și el martorul măcelului, scria: «Trupele împușcau personalul Crucii Roșii și oamenii care țineau batiste albe. Îi împușcau chiar și pe răniții căzuți jos ». Apreciind dezbaterile asupra evenimentelor din acele zile, Sandy times constata sincer: «Este evident că nu există și nu poate exista o persoană care să creadă că actualul curs din Ulster oferă o soluție pentru problema irlandeză».

După suprimarea demonstrațiilor la mijlocul lui 1974 s-au activizat protestanții extremi. Atmosfera s-a încins din nou. Următorul val de hărțuire a locuitorilor din raioanele catolice a provocat reacții furtunoase în Irlanda vecină, unde tot mai intens răsunau cererile de a acorda «un sprijin eficient fraților din Nord ».

Țările s-au pomenit în pragul unui conflict armat, și Londra a început să manevreze. Conducerea guvernelor din Londra și Dublin a discutat, și situația a început să se normalizeze. Însă opresiunea ghetto-urilor catolice în Ulster de către protestanții - orangeiști continua. Ici - colo se iscau răscoale, proteste masive, dar fără pogromuri.

Timpul speranței

Treptat, atmosfera s-a calmat. Prima încercare reușită de colaborare a Marii Britanii cu Irlanda în domeniul reglementării conflictului din Irlanda de Nord a fost acordul anglo-irlandez din a.1985, care confirma că teritoriul Irlandei de Nord aparține Marii Britanii, dacă pentru aceasta se pronunță majoritatea locuitorilor ei. Era un fapt pozitiv și un compromis real între britanici și poporul irlandez. A apărut o speranță de viitor.

În a.1973 Irlanda devine membră a Comunității economice europene.

De atunci, în Europa statul Irlandez este unul care se dezvoltă cel mai democratic și stabil.

În anii 1990 Irlanda a început o creștere economică rapidă, care a durat pînă în a. 2007. PIB-ul ei pe cap de locuitor a depășit indicele Marii Britanii (pentru prima oară în istorie), Germaniei, UE în întregime. Spre finele secolului XX țara a pornit pe drumul dezvoltării intense a economiei. Grație stabilității sistemului politic și legislației fiscale progresiste, aici s-au transferat oficiile celor mai mari companii din lume. Nivelul de trai a deveni destul de înalt, ritmul anual de creștere era de peste 8%. După criza economică din a. 2008 situația în economie s-a înrăutățit, însă ulterior a căpătat forme mai stabile. În a.2020 PIB-ul pe cap de locuitor în Irlanda a depășit indicele Marii Britanii de două ori, pe cel al Germaniei – cu mai bine de 70 %.

Concomitent, ambele părți căutau mereu căi de vindecare a rănii deschise a Ulsterului și a întregului popor irlandez. Negocierile tuturor partidelor Irlandei de Nord cu guvernele Marii Britanii și a Irlandei s-au încheiat la 10 aprilie,1998 cu semnarea Acordului de la Belfast, care prevedea crearea unor autorități autonome, precum și a unor organizații neguvernamentale (spre exemplu, Consiliul insulelor britanice), în vederea aprofundării colaborării și soluționării controverselor din politica internă și de stat. Era prevăzută și introducerea amendamentelor în Constituția Republicii Irlanda cu privire la pretențiile teritoriale asupra Irlandei de Nord, dezarmarea grupărilor militare din Irlanda de Nord în următorii doi ani după desfășurarea referendumului, după care urma să fie îndeplinită promisiunea de a elibera din pușcării prizonierii nord-irlandezi și reforma poliției din Ulster.

Acest acord a însemnat încheierea epocii de confruntare seculară dintre Britania și Irlanda, și soluționarea problemei Ulster.

După ieșirea Marii Britanii din UE, a reapărut problema Irlandei de Nord, a hotarelor și a transparenței lor. În februarie, 2018 Michel Barnier, reprezentant principal al UE la negocieri , a publicat proiectul viitorului acord interguvernamental tripartit, care propune crearea unei zone de reglementare comună între Irlanda și Irlanda de Nord, în vederea funcționării reușite în continuare a pieței comune și a uniunii vamale UE pe insula Irlanda.

În primăvara lui 2022 noi scriam, în prima parte a studiului nostru, că în Irlanda de Nord au învins adepții partidului «Șin Fein». Să fie rezultatul unui compromis tacit sau pregătirile pentru unirea poporului irlandez într-un singur stat? Nu se știe, dar putem spune clar că este clipa echității, căci pentru prima oară în istoria modernă și în vremurile contemporane poporul irlandez stă ferm nu doar pe teritoriul Republicii Irlanda, ci și pe teritoriul Irlandei de Nord. El își capătă fața adevărată, dreptul său la existență pe meleagul minunatului și tragicului Ulster, care întotdeauna a purtat în sine spiritul poporului irlandez, spiritul națiunii celtice - contradictorii, dar bogate în marea moștenire istorică, care pentru Europa a devenit purtătorul tradițiilor pre-creștine supreme și misterioase. Tigrul celtic revine treptat în lumea popoarelor libere, și viitorul acestei țări minunate arată pașnic și echitabil. Criza cronică a teritoriului irlandez, care a dat omenirii multe nume sonore, multe pagini mărețe de istorie a omenirii, pleacă în trecut și duce speranța tuturor oamenilor care au populat vechile teritorii Eire, ale Insulei Verzi, ale Irlandei de smarald.

Veaceslav Matvee