Provocările contemporaneității. Perspective pentru viitor și realitățile civilizației umane. Partea 2

Ciudat trăim noi în această lume. Trăim, și ea nu se schimbă, dar nu despre asta e vorba. Ideea este că nu o putem înțelege nici pe ea, nici pe noi înșine. Este un lucru ciudat. Trăiești pe o planetă care îți este străină. Dacă planeta este străină, atunci și sistemul este străin; dacă sistemul este străin, atunci și elita lui este străină. Asta e!

Epuizarea valorilor

Lumea nu stă-n loc, dar în spatele fațadei există forțe create de om, al căror scop este distrugerea civilizației europene. Multe țări occidentale sunt acum în pragul colapsului; multe își anticipează doar propriul eșec socioeconomic și politic. Italia se zguduie și se cutremură economic, șomajul fiind în creștere. Cipru este în criză. Grecia este în pragul incapacității de plată. A fost salvată o dată. A fost salvată într-un mod exemplar, dar cel mai probabil va fi la fel de exemplar scufundată la a doua încercare. Același lucru este valabil și pentru Malta și Portugalia. Sunt doar pași mici. Întregul sud trebuie să se prăbușească. Acesta este planul, acesta este scopul - să expunem partea slabă a Europei. Aceasta este o continuare a politicii din anii 1990, atunci SFRY (Iugoslavia) – țara care mulți ani a servit drept pază de frontieră a Europei - a fost distrusă.

Odată cu distrugerea sudului, se vor deschide toate drumurile, oriunde ar duce. Ele duc la Roma. Sau mai degrabă, la Roma creștină, a cărei distrugere ca centru al civilizației, al culturii vechii Europe, a Europei națiunilor și a valorilor tradiționale, a devenit necesară pentru cineva. Roma, ca centru al lumii europene și creștine milenare, înseamnă foarte mult. Un astfel de centru, Bizanțul, căzuse deja în 1453. Lumea inteligentă, cognitivă și rațională se confruntă astăzi cu epuizarea intelectuală, dar și spirituală. Apare întrebarea: există vreo perspectivă pentru umanitate în ​​ansamblu, și pe continentul eurasiatic în particular?

Prezentul, la fel ca trecutul, își construiește fundațiile pe mit. Este dispariția lumii moderne o realitate sau un mit? Reieșind din epuizarea cadrelor ideologice moderne, de la marxism la liberalism, este dificil să vorbim despre ceva concret. Mulți susținători ai teoriei liniare a istoriei vorbesc despre epuizarea societății noastre. Și într-adevăr, dacă privim în jur, acesta este un fapt. Dar o percepție liniară a istoriei nu este adevărul suprem. Este altceva să vorbim despre epuizarea valorilor în lumea noastră și a perspectivelor bazate pe valori. Cinismul politicii contemporane confirmă această afirmație.

„Sclavii lămpii”

Să încercăm să înțelegem esența problemei. Evident, problema există, dar nu a apărut nici ieri, nici astăzi. Arthur Schopenhauer a făcut deja apel la societate, el a adus în discuție această chestiune. Friedrich Nietzsche i-a fost ecou. Oswald Spengler a continuat apelul. În lucrarea fundamentală, „Declinul Occidentului”, el a adunat fapte despre epuizarea civilizației occidentale. Cu toate acestea, pentru el, problema privește doar Occidentul. Nici India, nici China, nici lumea islamică nu sunt supuse acestor încercări, la Spengler.

Apoi, René Guénon a fundamentat esența problemei. În opera sa, totul este conturat mai clar, dar are fundamente și modele sacre. Guénon vede acest lucru ca pe un proces istoric real, un proces determinat de condițiile Kali Yuga.

În opinia mea, aceste procese sunt în întregime create de om. Lumea este condusă de elite. Multe dintre ele sunt ascunse vederii noastre. Unele dintre ele conduc cu adevărat lumea spre abis. În ce scop? Pentru a face loc unor alte forțe. Și ele, asemenea unei preoții negre, îndeplinesc misiunea de a implementa legile timpului, care sunt de neînțeles nu numai pentru elite, ci mai ales pentru oamenii obișnuiți, căci păstrează și implementează anumite cunoștințe sacre profunde. Ce este această cunoaștere? Cunoaștere profund secretă. Cunoaștere despre esența timpului, despre începutul și capătul anumitor cicluri.

Ce sunt aceste forțe? Este dificil să le definești, dar pot fi recunoscute, ca plantele, după coroanele lor sau după umbrele aruncate de puterile lor infernale. Mulți vor spune: francmasoni, templieri, rozicrucieni, fasciști... Nu, nu este așa de simplu; sunt greu de definit, și mai puțin de localizat. Unii cercetători îi definesc ca Ordinul Capului Mort, de fapt sunt coloniști lunari și intră în istorie la încheierea ciclului.

Ideea este că omenirea este ca Adam. Mai mult, este ca Ioan Botezătorul, iar decapitarea lui este, la scară globală, decapitarea întregii umanități. Cu toate acestea, ele nu sunt independente.

Ciclurile naturii și ale timpului sunt determinate de milioane de ani. Așa spune tradiția vedică. Aceleași forțe doar realizează ceea ce le este încredințat de zeii de sus și, de fapt, de timp, care este real și semnificativ. Înțelegem prost esența timpului, dar ezoterismul zoroastrismului, una dintre ramurile zoroastrismului, a confirmat toate acestea. Forțele menționate anterior doar aprind lampa în clipa în care a venit momentul să o aprindă. Nu sunt figuri, nu sunt actori. Sunt „sclavi ai lămpii”, iar aceasta este esența lor sacră. Dar, în orice caz, pe măsură ce preoția albă devine ascunsă, ele sunt cele mai semnificative în sistemul nostru la încheierea oricărui ciclu.

Astfel, vedem epuizarea acestei civilizații și, de fapt, predestinarea dispariției ei. Și nimic nu se poate face cu asta.

Doi Zei

Să examinăm componenta ideologică a acestor forțe. Adoratorii Lunii. Ordinul Capului Morții. Ideologia secretă a puterilor existente. Cine-s ei? Formați din două facțiuni - radicali și moderați. Radicalii sunt sataniști fățiși. Forțe care și-au vîndut sufletele și această lume.

Cealaltă forță - gnosticii. Uimitori. Pe de o parte, par să nu dorească rău nimănui. Pe de altă parte, doresc răul tuturor, pentru că urmăresc distrugerea acestei lumi, pe care o cred rea. Acești oameni conduc lumea spre apocalipsă. Să apelăm la istorie.

Gnosticii îl considerau pe creatorul acestei lumi Demiurg. „Demiurgul este de obicei identificat cu Dumnezeul Vechiului Testament”, se arată în Dicționarul de Religii al Universității din Chicago, scris de Mircea Eliade și elevul său Ion Petre Culiano. Presiunea acestui zeu era principala teroare mistică a gnosticului. Gnosticul se înțelegea pe sine ca o ființă a unei alte lumi și, prin urmare, moartea era adesea o binecuvîntare. El credea în existența unui alt univers și vedea acolo rădăcinile ființei sale, cauzalitatea sa. Dar gnosticul îl recunoștea pe Hristos și îl considera un mesager dintr-o altă lume, superioară. Teologul și filosoful grec Ioan Damaschin apăra doctrina creștină împotriva pozițiilor lui Marcion, el a scris în lucrarea sa „Despre cele o sută de erezii”: „Marcion (...) s-a înălțat împotriva credinței și a început să propovăduiască trei principii: binele, dreptatea și răul, și că Noul Testament este străin de cel Vechi și de Cel care a vorbit în el. El și marcioniții săi resping învierea trupului și permit nu un singur botez, ci două și chiar trei după cădere. Pentru morții, declarați la ei, se botează alții. La ei chiar și femeilor li se permite fără piedici să propovăduiască botezul”.

Marcion a ajuns într-adevăr la concluzia că Vechiul Testament era radical opus Noului. Dar nu a considerat că învățăturile lui se opuneau creștinismului. Marcion credea că reflectă adevărata stare, în timp ce ortodocșii o distorsionau. El și gnosticul Cerdon, care l-a precedat, au modelat o biserică creștină diferită cu învățăturile lor și, timp de multe decenii, au avut un număr imens de adepți, oameni cu o credință fanatică, care erau la fel de dispuși să sufere pentru Hristos ca și frații lor ortodocși. Se spune că Marcion a reușit să recreeze vechea comunitate creștină, care număra peste 500.000 de oameni și a durat în secolul al V-lea d.Hr., în opoziție cu noua comunitate creștină. Acest lucru s-a produs după întrevederea cu apostolul Ioan de 99 de ani, care se presupune că i-a dezvăluit multe dintre adevăratele idei ale lui Hristos și i-a spus că, plus la noul creștinism, existau comunități mai vechi, fondate de însuși Fiul lui Dumnezeu. Marcioniții respectau și botezul, dar și Euharistia, deși primeau împărtășania doar cu apă și respingeau carnea și vinul. Acest lucru îi leagă de catari, gnosticii medievali din Provence. Teologul creștin liberal Adolf von Harnack, care a urmărit evoluția creștinismului timpuriu în lucrările sale, credea că în primele secole ale credinței creștine existau două curente. Primul a ieșit din gnosticismul elen, al doilea a fost creștinismul iudeu. Acest lucru este plauzibil. La urma urmei, opiniile lor sunt destul de distincte; cel mai important, au rădăcini și căi de dezvoltare diferite. Aceste două tradiții au modelat ulterior ceea ce cunoaștem drept Biserica Romană, și pe eretici, adesea denumite învățături ale gnosticilor și dualiștilor.

Ferdinand Bauer, fondatorul școlii de la Tübingen, credea că inițial creștinismul avea două tradiții ideologice. Prima era paulismul, descendent de la Pavel, iar a doua, petrinismul, descendent de la Petru. În secolul al II-lea, a avut loc o reconciliere a acestor două tradiții. Consensul lor s-a reflectat în crearea Noului Testament. Este posibil ca gnosticii, care nu împărtășeau această poziție, să fi fost succesorii lui Cerdon și Marcion. Comunitățile lor au continuat să existe timp de două secole, dar au fost ulterior convertite sau distruse. Bauer, un hegelian, credea că evoluția a procedat după cum urmează: exista o teză - învățătura lui Petru; o antiteză - învățătura lui Pavel; și apoi o sinteză - învățătura catolică a Bisericii Romane. O altă opinie, împărtășită și de Mircea Eliade, era că „Marcion a fost primul dintre marii ereziarhi, care au forțat Biserica Creștină să-și definească relația cu Scriptura, cronologia ei și așa mai departe. Marcion nu a fost un gnostic, ci pur și simplu un critic raționalist al Bibliei. Potrivit lui Marcion și adepților săi, „Dumnezeul Vechiului Testament nu posedă atributele omnipotenței, omniscienței și a întregii bunătăți atribuite Lui. Prin urmare, el postulează un dualism radical între un Dumnezeu bun necunoscut, care trăiește în propria Sa lume (imaterială?) în al treilea cer, și un demiurg. Demiurgul este inferior lui Dumnezeu și nu este bun, ci drept. Acesta este Dumnezeul Vechiului Testament - creatorul lumii (creată inițial de diavol din materie coruptă) și al omului. Cele două lumi nu au fost în niciun fel legate, și bunul Dumnezeu a binevoit să dea lumii darul Său – pe Hristos. Deși Marcion consideră trupul lui Hristos doar o fantomă înșelătoare (o formă de docetism numită „fantasism”), suferința și moartea Sa sunt într-un anumit sens reale. Ele corespund martiriului voluntar și eliberator al unui marcionit.

Principalul lucru, pe care Marcion a căutat întotdeauna să-l sublinieze în învățăturile sale, a fost diferența radicală, sacră dintre Vechiul și Noul Testament, iar acțiunile Dumnezeului Vechiului Testament diferă de cele ale Dumnezeului Noului Testament. Mai mult, învăța Marcion, Dumnezeul Vechiului Testament este ignorant, deseori își reproșează ignoranța privind dezvoltarea ulterioară a istoriei și evenimentelor. Din punct de vedere moral, el este excesiv de crud cu oamenii. Dumnezeul Noului Testament, în schimb, este bun, blajin, plin de compasiune, inteligent. În timp ce religia Vechiului Testament era apanajul unui singur popor, religia Noului Testament își deschide porțile pentru toți. Dacă Vechiul Testament susținea regula de aur - ochi pentru ochi, dinte pentru dinte - Hristos a înlocuit-o cu o poruncă diametral opusă – neîmpotrivire răului. Marcion putea insista asupra magnae differentia dintre creștinism și iudaism parțial datorită sentimentelor sale personale, parțial pentru că aproape toate sistemele gnostice sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, pătate de anti-iudaism.

Mulți credeau că anti-iudaismul acestui eretic a dus la apariția dualismului radical. Doi zei, două legăminte și, în cele din urmă, doi Hristoși. De unde vine asta? Adevărul este că Marcion a recunoscut veridicitatea absolută a tuturor ideilor Vechiului Testament. Prin urmare, dacă profeții evrei au prezis că va exista un mesia, atunci el trebuie într-adevăr să vină, dar timpul nu a sosit încă. Trebuie să așteptăm, iar la finele istoriei el va fi revelat lumii, așa cum a fost prezis de Demiurg. La urma urmei, el are propriul său plan și propriii săi eroi, iar aceștia nu pot fi tratați cu scepticism; ei sunt preziși și vor veni.

Însă Marcion consideră că aceste planuri ale Demiurgului trec cu vederea o circumstanță. Demiurgul nu-l cunoaște pe Bunul Dumnezeu și nu este conștient de planul Său. Nu știa nimic despre apariția lui Isus Hristos și nu a prevăzut acest eveniment de mare importanță. Însuși Fiul lui Dumnezeu, Fiul Bunului Dumnezeu, era inaccesibil forțelor răului și nu putea suferi, dar faptele Sale nu erau iluzorii; ele i-au smuls cu adevărat pe oameni din armata Demiurgului. Hristos a fost învins de Demiurg, dar el, Fiul lui Dumnezeu, a mers în ​​iad și acolo a salvat sufletele oamenilor buni și i-a înălțat la Dumnezeu. Acest lucru a provocat ura forțelor Demiurgului, care au provocat o eclipsă solară și un cutremur. Mesia Demiurgului își va instaura apoi împărăția milenară la capătul istoriei, dar sufletele bune vor fi eliberate de sub supunere de către Hristos și vor fi înălțate în Împărăția Bunului Dumnezeu. Sufletele, eliberate de trupurile lor, vor intra în lumea bună. Mircea Eliade credea că învățătura lui Marcion considera mîntuirea, acordată de Dumnezeu omului, ca un dar nemeritat. Omul nu este mai bun ca lumea. Dacă gnosticul privește lumea ca fiind rea, atunci marcionismul era de două ori pesimist, căci vedea răul nu doar în lume, ci și în om. Gnosticismul clasic, în general, privește rolul omului mai pozitiv ca marcionismul și consideră sufletul prins în lumea Demiurgului demn de mîntuire și ascensiune spre lumile superioare, spre lăcașul Dumnezeului Suprem.

Acesta e, pe scurt, gnosticismul, dar cine îi stă azi în cale? Marele Orient Francez și multe loje americane. Ar trebui menționată și francmasoneria subversivă. Ce este? Acestea sunt loje secrete, care aspiră la o altă revoluție, căci francmasonii tradiționali din Scoția, Anglia, Irlanda, Franța și Suedia s-au calmat demult și nu doresc noi răsturnări în Europa și în lume. Cu toate acestea, există loje subversive, care își doresc noi răsturnări revoluționare.

Viitorul aparține tradiționalismului

Așadar, există o epuizare nu doar în civilizație, ci și în ideologie. Toate platformele ideologice vechi s-au epuizat și astăzi nu mai corespund versiunii lor originale.

Tot ce este caracteristic vechii ordini mondiale s-a epuizat; au rămas două concepte: revoluția conservatoare și tradiționalismul, care păstrează drepturile tuturor ideilor și credințelor. Un tradiționalist este creștin, musulman, budist, hindus, șamanist și chiar păgîn, adept al cultului lui Asatru sau Veles. Prin urmare, viitorul aparține tradiționalismului tuturor religiilor. Doar tradiționalismul poate păstra spiritualitatea și religiozitatea, căci el va salva lumea noastră, dacă va putea.

Pentru Moldova, tradiționalismul este deosebit de important, căci suntem o națiune de tradiționaliști, iar tradițiile și memoria strămoșilor noștri le avem în noi. Noi onorăm trecutul și tradițiile, iar tradiționalismul este filosofia noastră.

Și atunci, poate că noi, Moldova, ar trebui să ne oprim? Să aruncăm o privire în jur, să încercăm să ne dăm seama ce se întîmplă în lume, încotro se îndreaptă Europa? Poate că nu ar trebui să ne grăbim să ne deschidem granițele pentru forța de muncă din Asia, precum și pentru refugiații din Africa și Orientul Mijlociu, al căror număr va crește pe măsură ce aceste planuri sunt implementate? Poate că nu ar trebui să ne grăbim să implementăm acele „valori europene” (care nu sunt chiar europene), care ne sunt impuse sub pretextul „toleranței”, al unei „economii globale”, al alimentelor modificate genetic, al agriculturii chimizate și al semințelor și răsadurilor incapabile să producă fructe cu aromă și savoare? Tot mai multe state membre UE, ale căror contradicții cresc rapid, țin cont de acest lucru. Poate că ar trebui să ne oprim aici, după ce am semnat Acordul de Asociere, să ne uităm în jur și să nu ne mai grăbim „spre Europa” în ritmul propus de actualul guvern?

Să așteptăm, să unim țara și să o consolidăm. Să așteptăm și să cultivăm o adevărată (și simplă) elită politică, a cărei principală diferență față de cei care au condus țara timp de 33 de ani este că o adevărată elită nu va pune niciodată interesele personale sau de partid mai presus de interesele țării.

Veaceslav Matveev