Problema Ierusalimului. Adevăr și ficțiune

Problema Ierusalimului. Adevăr și ficțiune

Veaceslav Matveev

Astăzi, în lume au loc evenimente neordinare, dar perfect previzibile. SUA părăsesc acordul nuclear cu Iranul și, concomitent, stabilesc relații cu RPDC. Guvernul SUA, președintele Trump în special, decide să-și deschidă ambasadă în Israel, la Ierusalim. Acest fapt provoacă critici dure în multe țări ale lumii. Lumea explodează sub ochii noștri, căci această decizie are consecințe previzibile și poate duce la o noua confruntare militară în Orientul Apropiat.

Deschiderea solemnă

Ambasada a fost deschisă pe 14 mai curent. La eveniment au participat personal ministrul de finanțe al SUA, Steven Mnuchin, adjunctul secretarului de stat John Sullivan, fiica președintelui Trump Ivanka și soțul ei, Jared Kushner. Un pastor creștin și un rabin evreu i-au binecuvîntat pe participanții la ceremonie, după care a început partea solemnă. Infanteria marină americană a interpretat imnul SUA, iar interpretul israelian Hagit Yaso – compozițiile "Aleluia" și "Pacea fie cu noi". Punctul culminant al ceremoniei a fost descoperirea basoreliefului cu emblema SUA pe fațada clădirii și a noii firme a Ambasadei. Ministrul Steven Mnuchin a fost cel care a făcut asta. Strămutarea Ambasadei a coincis cu cea de-a 70-a aniversare a formării Israelului. Jubileului i-au fost consacrate evenimente solemne în multe orașe ale țării, însă acestea au fost marcate de demonstrațiile furibunde ale populației arabe, în care au decedat zeci de oameni. În zilele următoare demonstrațiile au continuat.

Desigur, această decizie a administrației americane trebuia să arunce în aer lumea Orientului Apropiat. Evenimentele ulterioare au demonstrat că anume așa și s-a produs. Pentru a înțelege ce anume are loc în Orientul Apropiat, să facem o scurtă incursiune în istoria acestei probleme deloc regionale. 

Cum a fost împărțit orașul

La începutul secolului ХХ, după Primul Război Mondial, Palestina, prin decizia Ligii Națiunilor, care pe atunci se afla la Geneva, a fost trecută sub mandat britanic. Britania și-a instaurat guvernarea în aceste teritorii după capitularea imperiului turc, care, în Primul Război Mondial, a luptat de partea Reichului german. După cel de-al Doilea Război Mondial,  comunitatea internațională a decis să creeze pe fostele teritorii supuse Imperiului Britanic două state – Israel și Palestina.

Iată cum au evoluat lucrurile. Mandatul britanic în Palestina s-a încheiat în anul 1948. La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluția nr. 181 privind încetarea mandatului Marii Britanii în Palestina și crearea pe teritoriul ei a două state independente – evreiesc (Israel) și arab (Palestina), cu păstrarea statutului internațional special al Ierusalimului ca formațiune demilitarizată separată.

Dar statutul separat al Ierusalimului a fost aruncat în aer de războiul din 1948. Cu încheierea mandatului britanic în mai 1948, plecarea britanicilor din Palestina și proclamarea independenței Israelului, s-a dezlănțuit, la scară largă, războiul arabo-izraelian. La 15 mai 1948, Ierusalimul a fost atacat de unitățile de luptă ale legiunii transiordaniene arabe, antrenate de britanici. Bombardînd orașul de pe dealurile estice, în patru zile legionarii au intrat în Orașul vechi. Forțele Israelului erau mult mai slabe, iar statul evreiesc nou trebuia să lupte și pe alte fronturi, create de agresiunea unui grup de state arabe care se împotriveau formării Israelului independent. După un șir de operațiuni militare, forțele armate israeliene s-au putut menține în partea de vest a Orașului Nou, care ulterior avea să devină Ierusalimul Occidental. La 11 iunie 1948, a fost încheiat un armistițiu. Faptul s-a datorat activității unuia dintre conducătorii Crucii Roșii Internaționale, contele Folke Bernadotte. Însă nu a durat mult, iar Bernadotte a decedat. Britania pierdea pîrghiile de gestionare a situației create. Războiul a reizbucnit cu o nouă putere. După lupte aprige, generalul Moshe Dayan, comandantul frontului Ierusalim al forțelor armate israeliene, a reușit să se înțeleagă cu guvernul arab asupra încetării focului. Dar mii de evrei au fost izgoniți din cartierul evreiesc, care a rămas în subordinea forțelor armate arabe transiordaniene. În decembrie 1949, prim-ministrul de atunci al Israelului, David Ben-Gurion, a declarat „Ierusalimul evreiesc” parte organică și inseparabilă a statului Israel și a propus transferarea capitalei lui din Tel Aviv în Ierusalimul de Vest. Astfel, pentru mulți ani, Ierusalimul de Vest a devenit capitala Transiordaniei arabe, apoi și a Iordaniei, care în 1950 l-a declarat a doua sa capitală. Concomitent, el a rămas și capitală a Israelului. Războaiele îndelungate nu au schimbat situația. Pe atunci SUA susținea Israelul, iar URSS, care a fost printre primii care au recunoscut statul evreiesc, susținea Autoritatea Palestiniană a arabilor și Transiordania. Și parlamentul Israelului – Knessetul – a fost transferat la Ierusalim. În martie 1950, a avut loc prima ședință a Knessetului la Ierusalim, la care acesta a fost declarat capitală a statului.

„Eternă, unitară și indivizibilă”  

E de menționat și următorul fapt. Pe parcursul confruntării militare, Iordania a jefuit 57 de sinagogi vechi, biblioteci și centre de studii religioase din vechil oraș Ierusalim, iar o parte dintre edificii a fost distrusă în totalitate. Au fost distruse locurile sacre ale evreilor și vechiul cimitir evreiesc. O parte din acesta a fost transformat în latrină, iar marmura și granitul monumentelor funerare au fost utilizate la construcția drumurilor. Evident, era un act de umilire. Umilire a poporului, care secole în șir a luptat pentru independența sa, și umilire a religiei lui străvechi. Așa a durat ani în șir, pînă a început războiul de șase zile din 1967. Atunci multe țări arabe, conform exemplului Egiptului, au declarat război Israelului. Ierusalimul de Est pe atunci aparținea Iordaniei. Tel Avivul i-a cerut să nu se implice în acțiunile militare de partea coaliției arabe. Dar Iordania nu a ascultat și, în urma războiului, și-a pierdut parțial teritoriile. La 30 mai 1967, în cea de-a doua zi de război, Iordania a atacat Ierusalimul de Vest, aflat în subordinea Israelului. După lupta corp la corp a israelienilor și iordanienilor pe Muntele Templului, Armata de Apărare a Israelului a capturat Ierusalimul de Est, împreună cu secțiunile din apropiere ale Cisiordaniei, care cuprindeau mai multe zeci de sate palestiniene. În acest timp a fost înființată o nouă sărbătoare israeliană – Ziua Ierusalimului (Yom Yerushalaim). Conducătorii Israelului au declarat că nu este vorba despre o anexare, ci de o integrare a teritoriilor evreiești istorice într-un stat unitar. Israelul a transmis gestionarea locurilor sfinte ale musulmanilor de pe Muntele Templului sub jurisdicția trustului islamic (engl. Jerusalem Islamic Waqf) – în gestiunea ministerului iordanian al fondurilor religioase. De atunci evreii nu mai pot intra pe acest teritoriu. La 30 iulie 1980, Legea privind Ierusalimul, prezentată de activista civică Geula Cohen, a fost susținută de prim-ministrul Menachem Begin și în aceeași zi aprobat de majoritatea Knessetului. Conform documentului adoptat, Ierusalimul de Est a fost anexat oficial și Ierusalimul unificat – declarat capitala ”eternă, unitară și indivizibilă” a Israelului. Însă în 2002, și conducerea autonomiei naționale Palestina a declarat că Ierusalimul este capitala ei inseparabilă. Conflictul continua.

Cine trăiește bine în Palestina?

Apogeul lui a fost atins cu venirea la putere a noului președinte SUA, republicanul Donald Trump, care, încă în campania electorală, a declarat că va recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului și va transfera acolo Ambasada SUA. Liderul american a reamintit că el nu este primul președinte care vorbește despre aceste măsuri. Asemenea declarații au făcut și Bill Clinton, și George W. Bush Jr, și Barac Obama. „Însă nici peste două decenii noi nu ne-am apropiat de acordul de pace dintre Israel și Palestina, a constatat președintele. De aceea, eu am decis că a venit timpul să recunoaștem oficial: Ierusalimul este capitata Israelului.” Potrivit lui,  „acest pas demult era necesar în cadrul procesului de pace". „Astăzi noi recunoaștem evidentul: că Ierusalimul este capitala Israelului. Este o recunoaștere a realității, nimic mai mult. Și așa este corect", a subliniat Trump.

„Eu mi-am îndeplinit promisiunea electorală, alții – nu!” a scris Trump în  Twitter, anexînd un video cu respectivele declarații ale liderilor americani de la 1992 încoace.

Acestea au avut loc în mai 2018, lumea fiind în fața unei noi confruntări sîngeroase. Putem presupune în acest context că, pornind de la faptul  istoric că Ierusalimul, una dintre capitalele străvechi ale lumii, este leagănul a trei religii mondiale și a întregii tradiții avraamice, evenimentele ce țin de acest oraș nu numai că vor avea o rezonanță mondială, ele pot deveni începutul unor evenimente cu adevărat apocaliptice, și să arunce în aer nu doar Orientul Apropiat, ci lumea întreagă. 

În țările postsovietice, conform tradiției, se ține partea lumii arabe. Dar să ne închipuim niște fapte care vor contribui la modificarea acestei opinii comune. Dacă cineva crede că discursurile palestinienilor se referă doar la populația evreiască, se înșală amarnic. Iată un exemplu interesant. La 6 ianuarie 2017, capul Bisericii Ortodoxe din Ierusalim, Patriarhul Teofil al III-lea, a mers la Betleem pentru a face o slujbă divină în Biserica Nașterii Domnului. În drum spre Betleem, cortegiul său de patru mașini a fost blocat de o mulțime de arabi care protestau împotriva comercializării unui grup de investitori evrei a terenurilor din Ierusalim, ce aparțineau Patriarhiei Ierusalimului. Arabii scandau la adresa Patriarhulului Teofil: „Trădătorule!”, aproape că l-au scos din mașină și era mai să-l bată.

Cine crede că creștinii o duc bine în autonomia Palestina, greșește. Acolo atacurile au loc foarte des. Populația musulmană autohtonă umilește cu regularitate comunitățile creștine. Ne-o demonstrează datele statistice. Astfel, la finele anului 1940, creștinii constituiau 85-90% din populația Betleemului. Anterior semnării, în 1993, a acordurilor norvegiene privind trecerea orașului sub controlul autonomiei palestiniene, erau deja 60%. Auzind despre posibilitatea trecerii or. Betleem sub suveranitatea Autonomiei Palestiniene, conducătorii mănăstirilor din Betleem și Beit Jala s-au adresat către SUA și Israel cu rugămintea să renunțe la aceste planuri. Regretatul primar de Betleem Elias Freij implora autoritățile israeliene despre același lucru. „Dacă veți transmite acest teritoriu administrației palestiniene, Betleemul va deveni un oraș al bisericilor fără creștini.”

Dar aceste strigăte de ajutor nu au fost auzite. În consecință, în 2001, numărul arabilor creștini din Betleem era deja de 15-20% din populația orașului, iar în 2007 – de doar 12%. În total, numai în perioada anilor 2002-2006 orașul a fost părăsit de peste 2800 de arabi creștini, care au emigrat în alte țări.

Vedem, așadar, că situația comunităților creștine se înrăutățește în Palestina. În Israel e mai bună. Acolo nu există confruntare între iudei și creștini, iar legislația israeliană corespunde într-o măsură mai mare normelor civilizate, ceea ce permite ca în această țară să locuiască mii de creștini de diverse confesiuni. Este o informație adresată în special acelor persoane publice, care, după obicei, continuă să apere interesele populației arabe, musulmane.   

Distrași, dar nu inconștienți

Orașul Ierusalim este o veche capitală, care a fost centrul culturii spirituale evreiești din timpurile împăraților Saul, David și Solomon. Și doar năvala brutală a Imperiului Roman, ulterioara risipire a acestui popor în lume și genocidul multisecular al evreilor au dus la pierderea patriei lor istorice. Astăzi ei au dreptul să-și reîntoarcă ceea ce le aparține pe drept. Cu atît mai mult că locurile sfinte pentru musulmani, cum ar fi spre exemplu Moscheea Al-Aqsa din Ierusalim – cea de-a treia moschee din istorie, datată cu sec. 8 e.n., înființată de califul Abd al-Malik, continuă să se afle sub jurisdicția liderilor spirituali islamici. Adică, chiar și în Ierusalimul evreiesc musulmanii se bucură de dreptul de subteritorialitate și, de facto, au aici un ”mic Vatican” propriu. Interesant, ar fi fost posibil ceva asemănător pentru evreii care locuiesc în țările musulmane? Și chiar nu numai evreii – noi vedem atitudinea față de curzi, armeni și creștini în acele regiuni ale Siriei unde guvernau fundamentaliștii musulmani de dreapta. Noi ținem minte exploziile din bisericile creștine din Pakistan și Malaezia. Cum s-a redus populația creștină din Irak după ce în țară s-a schimbat puterea. Noi vedem cum secole în șir a fost distrusă populația zoroastriană a Iranului, și doar zoroastrismul și creștinismul pe de o parte, și zoroastrismul și iudaismul pe de alta din timpuri străvechi au multe în comun. Amintiți-vă de magii zoroastrieni veniți la pruncul Hristos, Mîntuitorul creștin prevestit de profetul mazdaist Zarathustra. Chiar și împăratul împăraților, Cyrus II cel Mare, domnitor al Iranului și Midiei, acest ”veritabil arian”, cum l-ar fi numit istoricii și filozofii de dreapta și de extremă dreaptă, recunoștea dreptul poporului evreiesc la propria țară și la stăpînirea Ierusalimului. Iată ce scria la acest subiect cunoscutul istoric antic și logograf Xenofont: „Regele Midiei Cyrus, fiul lui Cambyses și Mandana, fiica lui Astyages, s-a remarcat printre oamenii timpului prin curaj, înțelepciune și alte virtuți, pentru că tatăl lui l-a crescut într-o manieră regală și l-a făcut un epigon zelos al realizărilor supreme. Și era clar că va face lucruri mărețe, pentru că și-a arătat superioritatea de-a lungul anilor. Cyrus, așa cum ni s-a spus, nu a fost doar un om curajos în război, dar a fost, de asemenea, atent și omenos față de supușii săi. Și din acest motiv, persanii îl numeau Tată.”   

Acest împărat persan din dinastia Ahemenizilor, care a guvernat în anii 559-530 î.Hr., a jucat un rol important în viața poporului iudeu. Chiar și peste multe secole, evreii îl numesc pe Cyrus „unsul” și „păstorul” Domnului. Să nu uităm aceste fapte. Spre deosebire de babiloneni, care goneau popoarele cucerite, Cyrus își stimula supușii să rămînă pe propriul pămînt și să-și dezvolte cultura. Cucerind Babilonul în 539 î.Hr., el nu numai că i-a întors pe evrei din surghiun în Babilon și Asiria, dar le-a restituit Ierusalimul și le-a ajutat să restabilească templul din Ierusalim. Cam 40 de mii de oameni au acceptat propunerea lui de a reveni în patrie și au restabilit regatul evreiesc în Iudeea sub protectoratul persan. În Biblie Cyrus este prezentat nu doar ca împărat persan atotputernic, dar și ca instrument al Dumnezeului Unic. Edictul prin care el le-a permis evreilor să revină în Palestina începe așa: „Domnul Dumnezeul cerului … mi-a poruncit să-I fac locaş la Ierusalim în Iuda...” (Ezdra 1: 2). Descriind faptele lui Cyrus, istoricul francez Gerard Israel scria: „Deci, Cyrus a fost trimis de Dumnezeul lui Israel, el a fost Mesia lui, el a recunoscut superioritatea Domnului. Și cel mai important, evreii credeau că toate evenimentele care au avut loc în favoarea Împăratului Universului aveau unicul scop de a reconstrui templul. În toată istoria evreiască, acest dumnezeu, creatorul politicii mondiale, va fi glorificat în această calitate: „Căci Domnul este Împărăția și El este conducătorul popoarelor... Cyrus, care eliberează toate popoarele imperiului său, oferindu-le evreilor dreptul de a se întoarce în patria lor, îndeplinește astfel voia lui Dumnezeu, superiorul său, și aduce omenirea mai aproape de epoca mesianică. Lecția pe care evreii o vor purta de-a lungul veacurilor s-a născut din politică, instrument al căreia era Cyrus cel Mare. De atunci, poporul lui Israel a proclamat, referindu-se la Dumnezeul său: „Nu ești Tu Dumnezeu în ceruri? Și domnești peste toate împărățiile neamurilor?” („Cyrus cel Mare”, Gerard Israel).

Multe secole în urmă romanii au distrus împărăția Iudeilor. De mai multe ori ei au șters de pe fața pămîntului capitala evreilor, Ierusalim. Denumirea Iudeea a fost ștearsă din memorie, la sugestia ideologilor romani, țara a fost denumită Palestina, iar capitala ei – Aelia Capitolina. Era în anul 135, după ce împăratul Adriano a suprimat cea de-a doua răzvrătire a evreilor (anii 132-135). Romanii au învins rezistența evreilor, care, s-o recunoaștem, a fost una foarte eroică și demnă de a fi venerată și păstrată în memorie. Inclusiv de alte popoare, care respectă bărbăția și onoarea de cavaler, patriotismul și stima față de străbuni. După ce rezistența a fost suprimată, Adrian a nimicit circa jumătate de milion de evrei și a colonizat în mod repetat orașul, numindu-l Aelia Capitolina. Pînă în sec. 7 e.n., evreii nu au mai putut locui acolo și doar o singură dată pe an li se permitea să intre în acest oraș sacru pentru ei. Vom menționa în acest context că Roma ștergea memoria poporului evreu, la fel ca și pe cea a geto-dacilor, despre istoria lor antică, ca și memoria ibericilor, ca și memoria galezilor despre vechea Galie.

Dar memoria poporului evreu s-a dovedit a fi mai puternică decît cea a altor popoare cotropite de imperiul roman. Evreii au rezistat și secole în șir rosteau un toast solemn: „Pentru ca la anul viitor să marcăm această sărbătoare la Ierusalim”. Și iată că visul lor s-a împlinit. Ce e rău în asta?

Dreptul la patrie

Palestinienii de azi nu au nimic comun cu filistenii care locuiau de-a lungul țărmului. Mai ales că filistenii înșiși avea capitalele Tir, Cartagina și Biblos, și nu au pretins niciodată la Ierusalim. Împăratul lor era prieten cu împăratul Solomon și, conform legendei biblice, i l-a dat pe meșterul iscusit Hiram Abif ca ajutor la construirea Templului lui Solomon. 

Mulți însă nu țin minte acest fapt. Și mulți consideră că actuala populație arabă este descendenta filistenilor, dar nu este așa. Romanii strămutau în Palestina un număr mare de oameni din alte țări cucerite de ei, spre exemplu – greci. O știu istoricii competenți, specialiștii în istoria religiilor, orientaliștii și politologii. Însă nu o știu ”prietenii poporului palestinian” autohtoni. Aceștia nu sînt filisteni, ai căror rămășițe formează populația libaneză. Palestinienii sînt parte a națiunii arabe, fapt confirmat și de înșiși liderii Organizației pentru eliberarea Palestinei și ai Autonomiei Palestiniene. Unul dintre conducătorii rezistenței palestiniene, șeful unității operative PLO Zahir Muhssein, spunea: „Cu toții sîntem parte a aceluiași popor arab. Noi sîntem un popor.” Dar arabii, care au la dispoziție milioane de kilometri și zeci de state în Asia și în Maghreb, nici nu încearcă să-și amintească de drepturile berberilor, tuaregilor sau copților. E de menționat și faptul că statele arabe au multe centre serioase și capitale și în Orientul Apropiat, și la Maghreb. Iar evreii au un singur stat, și o singură capitală istorică. Arabii au două locuri sfinte – Mecca și Medina. Evreii – unul singur și o singură vatră a tradiției lor. Ierusalimul. Acesta este adevărul adevărat. E timpul ca evreii să capete pentru totdeauna adevărata lor casă și dreptul lor la pace și liniște. 

Viitorul se decide astăzi 

Pe acest fundal și ținînd cont de aceste fapte, este inexplicabilă poziția unor lideri europeni. Ei au condamnat vehement deciziile administrației americane și ale conducerii Israelului. Dar dacă privim mai atent cum promovează acești oameni valorile doctrinei avraamice, totul devine clar. Strămutarea intenționată a maselor de emigranți islamici în Europa. Închiderea ochilor la sălbăticiile acestor imigranți pe bătrînul continent. Litigii judiciare și învinuirea celor care încearcă să se opună terorii islamice. Condamnarea unor țări ca Polonia și Ungaria, care își închid hotarele în fața gloatelor de viitori militanți bine hrăniți, cu telefoane de lux, a căror sarcină este destabilizarea viitoare a bătrînei Europe și nimicirea definitivă a valorilor umaniste și a civilizației creștine europene. Astăzi acești oameni deja îi atacă și pe creștini, și pe iudei. Ce idei triumfă în mintea elitei libertariene europene, care hărțuiește în mod deliberat și civilizația europeană, și Israelul civilizat? Iată întrebarea. Ce scopuri au și spre ce tind acești pseudoumaniști, care închid ochii la nimicirea populației creștine din Maghreb, Irak, Pakistan? Prea unilaterală și fățișă este politica acestor apărători ai dreptății. Prea îngust este orizontul lor politic și istoric. De ce au loc aceste lucruri? De ce în America chiar și cercurile extreme de dreapta susțin decizia lui Trump de a strămuta ambasada la Ierusalim? Simplu. Proiectul Prioratului Sion, despre care am scris anterior, proiectul creării unei Europe Unice cu capitala la Ierusalim, proiectul promovat de Habsburgi și fondatorul Uniunii Pan-Europene Coudenhove-Kalergi, proiectul Europei Mari – iată ce trezește ura acestor politicieni intriganți. Astăzi se decide soarta viitorului. Aristocrația neagră a distrus pacea în țările din Est, acum încearcă să o facă și pe teritoriul Israelului civilizat, o țară asiatică care demult este mai aproape de Viena, Paris, Kiev și Moscova, ca de Teheran și Islamabad, și dacă noi vrem să creăm o lume normală, bazată nu pe valorile fundamentaliste ale fanatismului asiat, noi trebuie să menținem ceea ce ne este cunoscut din antichitate. Ierusalimul este capitala Israelului, deci acesta are dreptul să amplaseze acolo ambasade după bunul său plac. 

Citește-ne pe Twitter, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Sondaj Toate

load