X 
Transnistria stiri: 1394
Eurovision stiri: 502

Pagini din istoria slavilor din Moldova. Partea I

7 feb. 2021,, 17:50   Analitică
9445 9

Cine sînt slavii? De unde vin? Care a fost soarta lor pe pămînturile Carpaților, Codrilor, Dunării, Balcanilor și, desigur, pe teritoriul Moldovei, atît moderne, cît și istorice? Aceste întrebări cu o nouă forță apar astăzi, pentru că mulți nu văd o continuitate istorică a acestei populații în această regiune a Europei. Putem argumenta foarte mult despre cine este un locuitor nativ și cine nu este, dar există realități istorice, există fapte istorice sigure și actuale.

Dacă vrem în Europa

Astăzi, cînd societatea noastră tinde să intre în Comunitatea Europeană, ar fi bine să înțelegem că în Europa multe populații, chiar și cele mai mici, au o autonomie culturală și nu contează în acest caz dacă fac parte din Uniunea Europeană. Multe state europene foarte vechi nu fac parte din UE. De exemplu, Vatican, Liechtenstein, Norvegia, Confederația Elvețiană. În Elveția exemplară, care nu face parte din UE, dar are relații contractuale cu ea, sînt recunoscute trei limbi de stat: germana în diferite dialecte, franceza, italiana. Iar la nivel regional se folosește și retoromana - limba reprezentanților celei mai vechi populații de descendenți ai romanilor și a latinilor antici. La 20 februarie 1938, alegătorii elvețieni, la referendum, cu o majoritate record și nedepășită pînă în prezent, de 92% din voturi, au acordat limbii retoromane statutul de a patra limbă de stat a Confederației Naționale ("Landessprache").

Limba saameză a Norvegiei, Suediei și Finlandei are, de asemenea, recunoaștere regională. Limba suedeză în Finlanda, care este nativă pentru 7% din populație, este, de asemenea, recunoscută ca limbă de stat în această țară scandinavă. Un statutul special au limbile bascilor și catalanilor în Spania, limba bretonilor în Franța și așa mai departe. În acest articol nu vom dezvolta aceste subiecte, am identificat doar o problemă care este relevantă pentru noi astăzi. Acest subiect a dat naștere la o serie de întrebări. Fără a nega că statul moldovenesc este statul istoric al moldovenilor, nu putem nega rolul populației slave pe acest pămînt. Recunoscînd că statul moldovenesc este o întruchipare istorică, culturală și etnconfesională a spiritului moldovenesc, nu trebuie să nu luăm în considerare rolul factorului slavon.

Doi factori cheie


Să ne întoarcem la istorie. Cine sînt slavii? Slavii (slav: словѣнє, belor: славяне, ukr. слов'яни, bulg: славяни, sîrbă și maced.: Словени, horv. și Bosne: Slaveni, slovenă: Slovani, polsk. Słowianie, ceh: Slované, slovacă: Slovania, rusă: Славяне, kashubsk: Słowiónie, v.-luj: Słowjenjo, n.-luj. Słowjany) sînt cea mai mare comunitate etnolingvistică din Europa. În prezent, slavii se regăsesc pe o zonă vastă a Europei de Sud, Centrală și de Est și în continuare spre est - pînă în Orientul Îndepărtat al Rusiei. Minorități slavone există și în statele din Europa de Vest, America, Transcaucazia și Asia Centrală. Numărul total de slavi - 300-350 milioane de oameni. Se disting slavii occidentali (polonezi, silezi, sloviți, cehii, slovaci, cașubi, moravi și lujicani), slavii orientali (belaruși, ruși, ucraineni) și slavii sudici (bulgari, sîrbi, croați, bosniaci, macedonieni, sloveni, muntenegreni).

Istoricul got Iordan în secolul al șaselea a scris despre slavii. "...De la izvorul rîului Vistula, pe spații uriașe trăiește un trib mare de veneți. Deși acum numele lor variază în funcție de diferite familii și habitate, aceștia sînt în principal numiți sclaveni și antas. Sclavenii trăiesc de la orașul Novietuna (de obicei, identificat cu Novioduna, Isaccea modernă, pe malul drept al Dunării) și lacul care se numește Mursianski, pînă la Nistru și în nord, pînă la Viskla; mlaștinile și pădurile sînt orașul lor. Antas, care sînt cei mai puternici dintre ei, unde marea Pontiană crează un arc, se întind de la Danastra pînă la Danapra".

Vedem că deja în acele vremuri îndepărtate ale antichității tîrzii, slavii locuiau la Nistru, locuiau și pe Dunăre, unde lupta lor istorică cu Imperiul Roman este fixată de istorici.

Cu toate acestea, pentru a înțelege istoria slavilor, trebuie să înțelegem următoarele. În Polonia a existat o școală istorică care lega etnogeneza slavilor de triburile de origine iraniană, de sarmați. În Ucraina și Rusia, de asemenea, au fost efectuate astfel de studii care legau originea slavilor atît din sarmați, cît și din sciți. Este într-adevăr așa? Și de ce acest lucru este atît de important pentru noi?

Totul constă în faptul că la formarea Daciei antice au participat doi factori istorici, strîns legați unul de altul. Primul factor cheie sînt geto-goții pe care romanii îi numeau daci. Al doilea factor sînt sarmații-protoslavii. Chiar și numele capitalei Daciei – Sarmizegetusa, a inclus aceste două etnonime. Cel mai mare istoric antic și ligograf Herodot povestește o legendă potrivit căreia sarmații (un alt nume – savromați) provin din căsătoriile dintre sciții-bărbați și amazoanele-razboinice, de aceea femeile sînt considerate războinici la fel ca bărbații: "Savromații vorbesc limba schifă, dar din timpurile străvechi în mod greșit, deoarece amazonienele au asimilat rău această limbă. În ceea ce privește obiceiurile de căsătorie, acestea sunt următoarele: fata nu se căsătorește pînă cînd nu ucide un inamic. Unele mor bătrîne fără a se mai căsători, pentru că nu sînt în măsură să îndeplinească obiceiul.

Rădăcina comună - tradiția luptei împotriva dragonilor

Legătura istorică a sarmaților cu istoria noastră are o confirmare profundă în mitologia și heraldica statului nostru. Nu încetează să ne surprindă faptul că acest mit străvechi a străpuns istoria pămîntului nostru, s-a trezit peste secole și a influențat percepția asupra lumii, mitologiei și basmelor populației moldovenești (voloșe). Acesta se reflectă și în mitologia slavă. Acest lucru vorbește despre legătura profundă între daci, geți și sarmatoslavi. Acest lucru vorbește despre rădăcina comună a viziunilor religioase care pornesc din antichitatea indo-europeană. Inclusiv se are în vedere și tradiția antică vedică, cu vestitul său motiv de luptă împotriva dragonilor. În Veda, această viziune este întruchipată în mitul luptei dintre Indra și Vritra. Despre această poveste mitologică, pătrunzând Vedele antice din India, a scris profesoara Tatiana Elizarenkova în comentariul său la primele patru mandale ale lui Rigveda. Elizarenkova scrie: "Mitul de bază al lui Rig Veda (RV), care se repetă la nesfîrșit din imn în imn, este despre faptul că Indra a ucis șarpele Vritra (vrta n. "obstacol", "piedică", m "dușman" și nom.pr. ”șarpe"). În cultura vedică există creaturi mitice asemănătoare șarpelui – naga, care fac parte din armata Vritrei. Ele reprezintă atît simbolul șerpilor, cît și simbolul dragonilor. (Referire la acest titlu, putem găsi în povestea lui Kipling, unde armata regală de cobre se numește Nag și Nagaina).

Scrie despre acest lucru și compatriotul nostru, filozoful Mircea Eliade, directorul școlii de religie din Chicago. "Mitul central al lui Indra, de altfel cel mai important mit al Rig Vedei, relateaza lupta victorioasă a acestuia împotriva lui Vritra, balaurul uriaş care închidea apele în “adâncul muntelui”. Întărit de Soma, Indra doboară şarpele cu temutul său vajra (“fulger”), arma făurită de Tvastri ". Același lucru îl vedem în tradițiile altui popor indo-european din antichitate, la heți. Mitul lor principal este mitul luptei tunetului împotriva dragonului. Aici, fiecare sărbătoare a Anului Nou era pătrunsă de scena rituală de reproducere a acestei lupte originale.

Cu toate acestea, acest mit de bază a preluat cea mai profundă formă din punct de vedere teologic, de la mezii și iranienii antici. Avesta, cea mai veche carte din ariile orientale, a păstrat chiar și informații despre domnia pe pămînt a dragonului și lupta împotriva acestuia a vechii legendare dinastii Pișdadid (Paradat). Acest lucru s-a întîmplat atît în perioada regelui Yima în epoca de aur, al cărui simbol este Taurul, protectorul vechilor iranieni, cît și în perioada urmașului său Traetaon.

Anume tradiția luptei împotriva dragonilor a devenit comună atît pentru protoslavii sarmați, cît și pentru geții – două popoare care au creat Confederația comună Dacia. Ulterior, ea s-a întruchipat în mitologia moldovenilor. Fiecare dintre noi o poate cunoaște în lucrările creației populare moldovenești, care, de fapt, nu sînt doar basme și poveși, ci mituri antice indo-europene. S-a întors la ea și marele nostru scriitor Mihai Eminescu. Să ne amintim, în special, de lucrarea sa scrisă în baza miturilor și legendelor antice moldovenești "Călin-Nebunul". Aici răsună direct cuvintele provenite din tradiția dacilor, apoi și a moldovenilor, de luptă împotriva dragonului.

"Iaca, vine şi zmeul.

– Bună vreme, câne de zmeu!

– Mulţumesc, Călin Nebune!

– Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!

La acest moment important, la miturile moldovenești și legăturile lor cu vechea tradiție iraniană și slavonă, vom mai reveni, iar acum vom menționa că există și alte fapte care confirmă legătura slavilor cu triburile iraniene și tradiția sarmată.

Ce spun istoricii?

Am scris deja despre influența reciprocă și conviețuirea sarmaților cu geto-dacii. Sarmatia europeană, care a influențat istoria geto-dacă, a devenit parte a istoriei Daciei. Popoarele sarmate occidentale - alanii, roxolanii și yazigii – trăiau pe teritoriul stepei de la nordul Mării Negre. În a doua jumătate a primului mileniu î.HR., ei au creat o federație puternică. Mai tîrziu, yazigii s-au mutat în zonele Dunării de Mijlociu, unde au ocupat teritoriul dintre Dunăre și Tisa. În secol I î. HR., sarmații reprezintau o parte esențială a populației Imperiului lui Burebista, care a luptat cu Roma. În secolul al I d. Hr, ei reprezentau o parte esențială a Daciei lui Decebal și participă la războaiele dacice. Sarmații sînt cunoscuți în istorie ca strămoșii cavaleriei grele, înlănțuite în armură. În anul 87, armata romană sub conducerea lui Cornelius Fusca invadează Dacia. Roxolanii și yazigii erau aliații fideli ai geto-dacilor și au participat la toate campaniile militare ale dacilor împotriva romanilor, inclusiv în Primul Război Daco‑Roman și al Doilea Război Daco‑Roman, pînă în vara anul 106, cînd armata romană, condusă de împăratul Traian, a cucerit o parte importantă din teritoriul Daciei, unde se afla capitala sa – Sarmizegetusa.

Este interesant de remarcat faptul că istoricul antic și geograful Strabon i-a numit pe toți sciții sarmați. El este urmat și de istoricul antic grec Herodot, care spune: "Sarmații sînt un popor scitic". Deci, am clarificat identitatea sciților și asarmaților, dar un alt istoric roman de renume, Tacit, îi numește pe sarmați și roxolani, iar multe istorii îi considerată strămoșii slavilor.

Primul care, în Rusia, a propus identificarea roxolanilor cu rosini/rusini, a fost marele savant Mihail Lomonosov. El susținea că rosii în antichitate se numeau roxolani sau rossolani (așa cum rosini aveau legături cu alanii), și el considera corect numele de rossolani, deoarece cuvîntul roxolani, în opinia sa, era o schimonosire de către greci. În plus, el îi numea pe rosomoni drept roxolani. La fel a insistat și cercetătorul, autorul "Istoriei Rusiei" în cinci volume, Dmitri Ilovaiskii, exprimîndu-și încrederea că "Rosi sau Rusi și Roxalani sînt unul și același nume, același popor". Apropo, și faimosul savant și gînditor Vladimir Vernadsky susținea teoria unei anumite legături lingvistice între roxolan și termenului "rusini".

În baza celor spuse, putem trage concluzii intermediare că triburile sarmate și schife sînt înrudite, că sarmații sînt strămoșii slavilor.

Teoria sarmatismului

În acest sens, nu putem să nu ne amintim de bine cunoscuta teorie în Uniunea statală polono-lituaniană, conform căreia nobilimea poloneză provine direct de la triburile sarmate. În Uniunea statală polono-lituaniană din secolele XVI-XVII, printre rusinii catolici și polonezii simpatizanți ai acestora, era populară teoria etnogenetică, care dovedea faptul că "tribul sarmatic al roxolanilor" erau strămoșii rusinilor. Mai tîrziu, această teorie a devenit dominantă printre înregul cavalerismul și nobilime poloneză. De asemenea, i-au oferit omagiu și belarușii, și ucraineni, care au făcut parte la acel moment din Statul polono-lituanian.

În cadrul teoriei sarmatismului, a început pentru prima dată să identifice slavii cu sarmați, cronicarul perioadei carolingiene Flodoard (secolul al X-lea). Începuturile sarmatismului pot fi văzute în lucrările istoricului Kadlubek (secolele XII—XIII). În continuare, despre sarmatism a scris istoricul polonez Jan Dlugosz (1415-1480). Iată un citat de-al său: "Vechii scriitori și istorici o numesc [această țară] Sarmatia Europeană și atît rușii, cît și polonezii se numesc saramați". (Jan Dlugosz. "Analele și cronicile glorioase ale Regatului Poloniei"). În secolul al XIX-lea, cultura sarmatică a fost reflectată în trilogia istorică a lui Henryk Sienkiewicz "Prin foc și sabie", "Potopul" și "Pan Wołodyjowski", precum și în poemul lui Adam Mickiewicz "Pan Tadeusz".

În baza căruia fapt au fost construite aceste credințe și idei, care, apropo, polonezii le legau și de poporul rus? În baza lucrărilor astronomului și geografului Claudius Ptolemeu și a propriei tradiții și legende. Potrivit "Geografiei" lui Ptolemeu, Europa de Est în partea de est a Germaniei (între Vistula și Volga) a fost numită Sarmatia (polsk. Sarmacja). Marea Sarmatică era numită Marea Baltică, iar munții Sarmați — Carpații.

Pentru noi aici sînt deosebit de importanți Carpații, pentru că acesta este lăcașul antic al volohilor și moldovenilor, descendenții geto-dacilor. Se pare că Carpații sunt lăcașul nu numai al geto-dacilor, ci și al sarmaților, așa cum au fost numiți Munții Sarmați.

Apropo, la fel de important est efaptul că polonezii sunt, de asemenea, considerați vlahi, deoarece istoric se numesc leahi, iar vlahi antici erau pe multe pămînturi slave. Existau astfel de Vlahi și în Cehia, și în Tatra poloneză, și în Serbia, și în Macedonia și pe pămînturile bulgare.

Un alt punct important care confirmă legătura slavilor occidentali cu Iranul și cultura sarmatică, sînt lucrările profesorului renumit în secolul al XIX-lea de la Universitatea din Berlin, specialist în limbile estice, Ignatii Petrashevsky. Acest mare om de știință a tradus în germană și poloneză, acele părți ale Avestei, cea mai veche carte sacră a zoroastrienilor, care nu sînt traduse în limbile rusă sau în alte limbi est-europene. Potrivit acestor părți, reformatorul religiei iraniene, fondatorul zoroastrismului Zarathustra (Petrashevsky traduce ca Zerdest), efectuînd reforma în Iranul antic, a mutat un număr de triburi în diferite regiuni ale Eurasiei. În total au fost șaisprezece mutări, iar una dintre ele - în țările Europei de Est. După cum se știe, pămîntul pe care locuia tribul polonez, era puțin mai la est de Polonia modernă. Polonia era țara polonezilor. Capitala polonezilor era Kiev. Menționăm în acest context faptul că, lîngă Kiev, încă în Evul Mediu timpuriu, trăia tribul Paradat, anume așa în Avesta sînt numiți primii regi antici iranieni. Chiar și etnonimul însuși de Kiev după sunet amintește de numele celei de-a doua dinastii iraniene Kayaniană. Exploratorul rus de antichități, Egor Klassen, în "Istoria slaveano-rusilor" a scris că etnonimul ”поляне” nu provine de la ”поле”, ci de la termenul "по-алане", iar alanii făceau parte din triburile sarmatice și din tradiția sarmatică.

”- Dar care este casa ta? – Carpații”

Un alt fapt interesant, rareori înțeles în istoriografia noastră a antichității. După zdrobirea de către romani a federației daco-sarmatice, o parte din daci a plecat spre nord pe pămînturile Moldovei istorice. Mai degrabă, nu a plecat, deoarece dacii au trăit aici din timpurile străvechi, dar anume această parte s-a înrădăcinat aici și și-a păstrat independența. Puțini oameni scriu că romanii nu au ocupat întregul teritoriu al Imperiului lui Decebal, ci doar o parte din acesta și pentru o perioadă foarte scurtă. Așadar, aici la nord s-au păstrat multe triburi geto-dace independente. Numele lor sînt cunoscute pe larg după lucrările lui Vasile Pîrvan, Adriana Niculescu și ale altor istorici. Unul dintre triburi se numea Carpa. Acest etnonim prezintă pentru noi un mare interes, pentru că în el bazele slave și dacice s-au unit într-un tot întreg.

Pentru prima dată carpii (karpianii, Καρπιανοί) sînt menționați de geograful Ptolemeu la mijlocul secolului al II-lea ca un popor care trăiește "între pevkini și bastarni". Legăturile față de coordonatele geografice și obiecte, folosite de Ptolemeu ne permit să localizăm carpii la est de Carpați în bazinul rîului Nistru pe teritoriul României moderne de Est, Moldovei și Ucrainei de Vest. În secolul al III-lea d. HR., carpii erau considerați unul dintre cei mai feroce și mai curajoși războinici. Ei au atacat de mai multe ori Imperiul Roman și au cîștigat adesea. Unul dintre împărații romani - Dioclețian, învingîndu-i pe carpi, a primit chiar și titlul de Carpian. Istoricul gotic Iordan a vorbit despre carpi ca fiind "oameni extrem de experimentați în ale războiului care erau adesea dușmănoși față de romani". Celor care cunosc limbile slave, le este evident clar că etnonimul carpilor este pe înțelesul atît a rușilor, cât și a moldovenilor. Carp este un nume vechi, foarte venerat printre vechii ruși. Claudius Ptolemeu considera că carpii locuiau în Moldova, mai corect pe pămînturile ei, dar de la carpi provine termenul Carpați, ceea ce confirmă încă o dată continuitatea poporului nostru în această regiune a Europei. Și aceasta este atît continuitatea geto-dacilor, cît și a sarmato-slavilor.

(Va urma)

Veaceslav Matveev

0
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?