Orașul uitat (FOTO)

Veaceslav Matveev

Omul nu poate să nu-și iubească rădăcinile: mama, Patria, Patria mică, satul sau orașul natal, prin care fugea copil fiind, jucîndu-se și explorînd tainele acestora, aleile străvechi, parcurile, grădinile și curțile.

Omul este astfel alcătuit încît să poată iubi doar ceva apropiat lui, natal, ceea ce-i primește sufletul. Cu toate acestea, este posibil să ai respect și față de ceea ce nu e de un sînge cu tine, față de ceva îndepărtat și necunoscut, locul unde ai venit și cu care ai decis să-ți legi calea vieții. Îmi sînt profund străini acei care s-au născut la Chișinău și nu-l prețuiesc, ca și acei care au primit acest oraș, l-au cultivat, acei domni, care stabiliți în orașul nostru cîndva nu-i prețuiesc istoria și cultura, arhitectura și spiritul, Aura și aerul său, dar nici generațiile strămoșilor noștri, care l-au construit. Nu știu, poate pentru că nu sînt strămoșii lor și nici orașul lor, aceasta nu depinde nici de prioritățile politice. Toți sînt la fel. Ei sînt ușor de recunoscut peste tot dat fiind atitudinea lor nerespectuoasă, înstrăinată față de capitala noastră.

Un spațiu spiritual pentru mine, o adevărată sursă de forță dătătoare de viață a fost întotdeauna orașul meu natal. El este oceanul, care mă umple de vitalitate. În el totul este natural și totul vine de la rădăcinile mele. Așa a fost ani de zile, dar astăzi mă doare sufletul pentru îngerul păzitor al orașului nostru. Ceva viu și adevărat se distruge în fața ochilor noștri. Această esență nu poate fi văzută, ea poate fi doar simțită, cunoscînd esența capitalei noastre, iar aceasta înseamnă grădini și parcuri, rîul, lacurile și casele, bulevardele și, desigur, oamenii.

Astăzi, trupul orașul nostru este bolnav. Nu numai că este zguduit social, economic și politic, în prezent degenerează ceea ce i-a format timp de secole aura, spiritul. Abundența supermarketurilor și piețelor nu e importantă. Aceste structuri din beton armat sînt asemănătoare cu casele nomazilor din orașul nostru. Ele există, dar, în același timp, ca și cum nu ar exista: privești și vezi că pe locul unde se înălța un oarecare centru comercial din sticlă și oțel e doar gunoi din fier. Aceste clădiri nu sînt pe veacuri, căci pot exista doar un an, doi, ca apoi acestea să dispară la fel de brusc cum au apărut. De nicăieri spre nicăieri. Iar tot ce e veritabil este distrus și lăsat în paragină.

Chișinăul le e profund indiferent acelor mase, care vin la putere ca să cîștige bani mulți și dacă n-ar fi fost bugetul, de oraș, în general, nu s-ar fi ocupat în mod serios, devenind un oraș-paria în propria casă, oraș-Cenușăreasă.

A plecat și omul, care pe parcursul secolelor umplea acest oraș, fiind înlocuit de un soi de hoardă de seminomazi. Nomadismul urban, legalizat în miniatura socială. Toți sînt aici, dar nimeni nu e acasă și toți duc o viață de nomazi. Totul e ca într-o gară de tren. De ce? Noul oraș și-a pierdut credibilitatea socială în fața acelui vechi. Nu poți construi viitorul, să crești copiii, să creezi istoria, unde toți doar duc o viață de nomazi și fac comerț. Nu există nici o bază pentru omul de familie, nu există baza pentru a trăi. Adevărații fii ai acestui oraș sînt acei care au sosit în oraș și l-au îndrăgit, ei rămînînd acum în minoritate. Desigur, ei trăiesc, mulți creează, dar vocea lor e ca glasul celui ce strigă în pustiu, se pierde în nebunia generală și indiferență.

De aceea a și apărut necesitatea de a ne chema pe toți să salvăm ceea nu mai e posibil să fie reîntors. Acelora cărora le este aproape de suflet acest oraș, acelora care provin din trupul bunului și vechiului meu Chișinău le adresez aceste rînduri.

Ce se întîmplă oare pe străzile tale, Chișinăule? Cum trăiești tu în această lume a micro și macro indiferenței, unde mulți oameni trăiesc astfel de parcă ar fi în trecere?

Începem cu arhitectura și istoria orașului Chișinău.

Puțini oameni, din acei care locuiesc astăzi aici, înțeleg în ce oraș minunat și mistic le-a fost dat să se nască. Acesta este orașul lui Stamati și Hașdeu, orașul lui Bernardazzi și Șciusev, orașul Mariei Cebotari și al Tamarei Ciobanu, orașul lui Cotovschi și Purișchevici, al lui Crușevan și Sinadino, al familiilor Crupenschi și Casso. Acest oraș, care a crescut mulți intelectuali moldoveni mari, nobili, fii de nobili, oraș care i-a oferit Rusiei personalități care i-au glorificat numele (al Rusiei) și au întruchipat în piatră și cuvînt istoria sa, orașul moldovenilor, polonezilor, rușilor, evreilor, bulgarilor, ucrainenilor, numele multora dintre care niciodată nu vor fi șterse din memoria noastră.

Ce se distruge astăzi sub ochii noștri de urmașii nerecunoscători ai acelora care au creat acest oraș? Către începutul secolului al XIX-lea Chișinăul era o localitate mică, care a primit statut de oraș în anul 1818. Chișinăul a fost fondat cu mult timp în urmă, în cronici fiind păstrați pentru noi cei mai timpurii ani de la înființare, dar aceasta este o altă epocă, acel oraș aproape că nu s-a păstrat. Chișinăul turcesc, cu excepția Bisericii Constantin și Elena și Mazarachi (astăzi: Biserica credincioșilor de rit vechi) și două-trei case distruse recent, nu s-a păstrat. Administrația rusă venită a creat orașul nou. A fost ridicat nu chiar de la zero, dar anume atunci a început o nouă etapă în dezvoltarea regiunii Basarabia. Orașul nou a fost construit în conformitate cu planul, el a crescut văzînd cu ochii și a devenit unul din orașele cele mai moderne ale Imperiului. Dar și din el puțin ce a mai rămas. Două războaie mondiale și restructurările arhitecturale i-au schimbat chipul. De ce pierdem și acest oraș văzînd cu ochii?

Ambele case centrale ale familiei nobile vestite Crupenschi au fost distruse în ultimii ani. Una de pe str. Ștefan Cel Mare, cealaltă – de lîngă parc, nu departe de cunoscutul conac al boierul Catargi. Pentru ce? Cu ce și pe cine deranjau, cine nu putea dormi la vederea lor. De menționat, totodată, că casele aveau un decor anume, care le punea în evidență, oferindu-le o anumită valoare arhitecturală și unicitate, căci unde altundeva dvs. puteați găsi o casă, decorată cu dragoni, vreo casă, a cărui balcon îl țin Neptunii. Chișinăul nu e St. Petersburg, aici nu vei vedea la fiecare pas sfincși și titani egipteni, nici Palat de Iarnă, nici Palatul Mariinski, nu e aici nici Țarskoie Selo, dar aici au existat casele lui Crupenschi, Dicarier, Dadiani etc.

Mulți europeni, care s-au plimbat prin oraș împreună cu autorul acestor rînduri, au admirat aceste fărîme de arhitectură din orașul plecat în eternitate. Aceasta a fost moștenirea lăsată nouă, orașul − cu arhitectura, care a reunit legătura timpurilor și culturilor, modelele Asiei și farmecul discret al Balcanilor, căldura sudică și prospectele europene, parcurile masonice și catedralele ortodoxe, bisericile protestante germane și bisericile catolice, clădiri ale administrației guberniei și uimitoarele gimnazii garnisite, parcă, cu ciocolată. Este un oraș, pe care l-am pierdut și continuăm să-l pierdem și astăzi, aceasta este ceea ce nu vor vedea copiii noștri și copiii copiilor noștri. Aici Pușkin ducea dispute cu Stamati, iar Hașdeu ieșea în public cu discursuri, în care-și expunea ideile referitor la renașterea Moldovei, aici au lucrat și au creat sute de oameni minunați, înzestrați. În această localitate viața curgea măsurat, fiind una minunată, iar omul trăia aici, fără să se înalțe deasupra naturii, cum ar fi fost undeva în Moscova sau New York, ci fuziona cu ea într-un ansamblu unic armonios, iar arhitectura acestui oraș frumos era un mezzo-soprano în viața orchestrei destinelor și sufletelor lumii vechi, plecată demult în eternitate.

Ei bine, ar fi fost mai bine să vă vorbesc mai puțin emotiv, deși atunci cînd vine vorba de orașul copilăriei mele, oraș pe care eu nu am vrut să-l schimb nici chiar pe prima capitală a Rusiei,emoțiile îmi sînt justificate. Așadar, haideți să facem o plimbare ca într-o zi însorită, cînd Chișinăul sub soarele cald și sudic este deosebit de fermecător și strălucitor, să mergem pe străzile capitalei noastre glorioase și să privim comorile orașului nostru, care pleacă în neant în fața ochilor noștri sau a plecat deja grație eforturilor "compatrioților".

Am început călătoria noastră din centru, de pe bulevardul Ștefan cel Mare, unde au început deja lucrările de reparație ale clădirii Muzeului de Arte, unde au restabilit Clopotnița din Parcul Catedralei și unde sub ochii noștri pe parcursul unei zile, în grabă, ștergînd urmele ticăloșiei lor, au demolat una din casele pe care am menționat-o deja, cea a familiei Crupenschi. Celor mai în vîrstă locuitori ai Chișinăului, această clădire le era cunoscută în anii cincizeci-șaizeci ai secolului trecut, aici se afla Casa Pionierilor, reprezentînd o piesă rară de arhitectură. Această clădire, situată vizavi de casa veche a lui Moisei și a Sarei Cligman (bul. Șt. Cel Mare, 113) nu este cu nimic inferioară vilelor din jurul acesteia, ba chiar poate concura cu clădirea Muzeului de Arte, cunoscut mai mult sub denumirea de Casa lui Vladimir Hertz (bul. Șt. Cel Mare). Clădirea, vopsită în ultimii ani în verde, era decorată cu dragoni, un balcon era ținut de Neptuni. Figura Zeului Mării nu este un simbol întîmplător. Acesta este folosit de multe ordine antice ale Europei. Spre exemplu, Ordinul Sionului, cunoscut și sub denumirea de Prioria din Sion, face referire la legătura sa cu Dinastia Merovingiană, în sîngele căreia curgea sîngele monstrului maritim, cel al Quinotaurului. Forța transmisă apoi urmașilor lui Clodion, cunoscut sub numele de Meroving, era puterea lui Neptun, rege al mărilor, Poseidon. Potrivit marelui Mircea Eliade, acest Dumnezeu era zeitatea principală și centrală a vechilor indoeuropeni și pînă a fi înlocuiți de Olimpul vechi s-a aflat în posesia întregului pămînt și univers. El a fost centru al cultelor antice, legate de apă și pămînt. El era venerat în calitate de Dagon, iar, uneori era considerat Dragon. Ordinul Dragonului se încadra în acest model, iar Ordinul Dragonului verde, cunoscut ca bastion al monarhismului, oponent al Priorei din Sion, a fost implementat în mod direct în decorul acestei case. Astfel, istoria s-a împletit cu conspirații și toate datorită arhitecturii și cunoștințelor întruchipate în piatră. Astfel s-a manifestat societatea secretă, care decidea soarta Rusiei și Europei pe parcursul mai multor secole.

Straniu, dar anume familiile Crupenschi și Rasputin ca cele mai apropiate de familia Romanovilor constituiau cadrul unui cerc secret, cunoscut încă ca Frăția Verzilor. Casa verde a șambelanului imperatorului în centrul Chișinăului, o casă cu dragoni și Neptuni, un fel de centru de inițiere a fost distrusă în urma unei calomnii, în scopul de a face să dispară această tradiție străveche.

Orașul nostru nu a avut chiar atît de multe comori arhitecturale, ca să-și permită să risipească acest tezaur și să șteargă din memoria generațiilor clădiri vechi minunate. Apropo, în afară de cele spuse mai sus, însuși neamul Crupenschi reprezintă o valoare istorică pentru orașul nostru. Legăturile sale, serviciul la țar, trecutul său moldovenesc nu trebuie să fie uitat. Dar astăzi, amintirea despre acești înaintași ține de domeniul trecutului. De menționat, de asemenea, că noi nu avem nici măcar o placă de onoare în cinstea acestei familii. Iar contribuția acesteia la istoria Moldovei este cu adevărat mare. Încă în anul 1818 reprezentanții familiei Crupenschi erau viceguvernatori ai regiunii Basarabia. Au fost ei și lideri ai nobilimii și ai mișcărilor politice, cîrmuitori ai dumelor, oameni care au influențat formarea ideilor curții și ai familiei imperiale. Iar rolul lor în toate evenimentele de la sosirea lui Rasputin înainte de Primul Război Mondial încă își așteaptă cercetătorul. Iar pînă cînd ar fi fost frumos, pur și simplu, să fie restabilită casa. Cel puțin, una și să adune acolo tot ce a fost furat cîndva, căci lucrurile furate există, fiind împrăștiate prin colecțiile particulare și muzeele locale de istorie. Nu ar fi rău, de asemenea, de a se instala o placă în memoria lui Pavel Crupenschi, dar și întregii acestei familii.

Căci nu-l putem uita, spre exemplu, pe același Pavel Crupenschi, membru al Dumei de Stat de legislația a II, III și IV, liderul Partidului Naționaliștilor Progresivi. Astfel de oameni nu sînt uitați, nici chiar de dușmani, ca și adversarii lor. Pe strada Pușkin se afla vila lui Vladimir Purișchevici, rival înrăit al lui Crupenschi, cu care s-a judecat în anul XIX10. Judecata s-a încheiat cu nimic, cerîndu-li-se reconcilierea. Crupenschi însă l-a chemat la duel pe Purișchevici, acesta însă l-a refuzat. Nu a fost o dispută simplă. Au fost două căi din cele mai importante de dezvoltare a imperiului. Aceasta a fost calea lui Crupenschi și a lui Rasputin, calea lui Purișchevici și Iusupov.

Aceste căi s-au intersectat nu odată în Basarabia. Putem spune că la începutul secolului al XX-lea, la fel ca în anul 1824, atunci cînd pietrarii liberi pregăteau aici răsturnarea Romanovilor, Chișinăul a devenit din nou centru, unde se hotăra întrebarea referitor la dezvoltarea viitoare a imperiului, dar și a lumii europene. Aici, în hotelurile Palace, St. Petersburg, Paris, în saloanele familiilor Dadiani, Sinadino, Crușevan, era făurit destinul imperiului. Iar două dintre căile sale sînt întruchipate în Purișchevici, liderul Uniunii Arhanghelului Mihail și în chipul simbolic al familiei Crupenschi ca fiind acea viță inițiată. Nimeni din cei menționați mai sus nu a cîștigat victoria, au avut de pierdut însă cu toții, inclusiv, Chișinăul. O lungă perioadă de timp el nu-și va mai putea făuri istoria, deși în timpul lui Brejnev, ne va aminti din nou despre el.

Da, istoria s-a creat pe aceste străzi. Epuizat de căldura verii, am mers prin minunatul parc Valea Trandafirilor. Am mers spre casă pe lîngă lacurile de la Botanica. Aici se înălța odată o vilă-casă mare, unde-și aflaseră adăpost copiii dificili și dezavantajați. Dar chiar și în timpul țarului, iar apoi și pe timpul românilor aici se afla casa grandioasă a familiei Dicarier. Această familie, la rîndul său, între secolele XIX și XX era destul de bine cunoscută și respectată și avea legături mari, nu numai în Rusia, ci și în Europa. Astăzi casa lui Dicarier este, practic, distrusă.

Acest oraș a fost construit de lucrători obișnuiți, zidari ai naturii, cu care a înzestrat atît de mult acest popor pămîntul nostru natal. Aceste persoane au creat fundamentul arhitectural al orașului, descendenții lor nu ar trebui să meargă împotriva a ceea ce au făurit bunicii și tații lor, iar tradiția noastră, cea a iubirii și creativității, crescută pe acest pămînt trebuie să sudeze într-un tot întreg timpurile, oamenii, neamurile și casele lor.

Cu aceste gînduri mergeam prin Parcul Valea Trandafirilor, mergeam prin centru, pe lîngă minunata biserică Ciuflea, pe lîngă casele decorate cu basreliefuri geometrice, pe lîngă clădirile demult distruse, pe care încă le păstrează memoria mea, a caselor copilăriei mele, a acestei clădiri uitate și frumoase, pe care nu le vor vedea niciodată urmașii. Căci nu vor vedea dînșii clădirea minunată a Arhivei de pe strada Ismail, care se afla în locul magazinului UNIC, dar nici biserica germană demolată în anii optzeci, Casa guvernatorului, în locul căreia a fost înălțat Teatrul de Operă și Balet. Nu vor vedea casele lui Purișchevici, Rosetti, Crușevan, Casa Eparhială, vechea Clopotniță autentică din Parcul Catedralei, vilele din perimetrul fasciculului central și multe altele.

Timpul și oamenii distrug vechiul Chișinău. Se pierde chipul său, și doar această capitală de provincie a fost construită ca un centru sacral, similar cu St. Petersburgul, ca un oraș-grădină, o lojă, un analog în miniatură a ceea ce face istorie pe malurile Nevei. Acolo era făurită, aici erau pregătite lucrările acesteia, în discuții, vise. Căci mulți dintre acei care au făcut istorie acolo, au trăit aici, pe malurile Bîcului și Nistrului. Ei și-au înfăptuit visele, chiar și în ceea ce privește orașul natal. Uitați-vă la axa lui. Orașul traversat de fasciculul central a împărțit orașul în două părți: Iliinskaia − cea din partea stîngă, iar cealaltă din partea dreaptă, o numim Ismail. Acesta era planul. Pe axa orașului se afla lăcașul central al orașului, construit de arhitectul Melnicov în anul 1834, mai sus se afla Сlopotnița, apoi − Arcul Victoriei, unde clopotele, turnate din armele turcești, trezeau la o nouă viață în acest oraș tînăr, după aceasta se afla și piața și Casa Eparhială − toate pe axă, toate constituind un ansamblu unic. M-am uitat la această lume liniștită și pentru un moment, ca și cum m-aș fi transferat în timp, pomenindu-mă pe străzile prăfuite ale orașului vechi, unde puținii trecători sînt foarte impunători, tramvaiele singuratice trase de cai mi-au amintit de o lume demult apusă și de realitățile acesteia. Dar acea lume visa și ea. El a venit în Basarabia Provincială, a reorganizat micul orășel Chișinău, insuflîndu-le o viață nouă străzilor sale turcești strîmbe, a remodelat ulițele, a reconstruit și a creat un nou oraș, care ocupa locul al cincilea în anii 70 ai secolului al XIX-lea în Imperiul Rus. Anume atunci a fost creat în visele arhitecților și constructorilor un oraș nou, luminos, sudic, de gubernie, un oraș al viitorului.

Un nou țarc pentru oi, așa conform legendei se traduce denumirea − Chișinău. Orașul este gîndit pînă în cele mai mici detalii, este perfect planificat, spre deosebire de construcția haotică a cartierelor turcești. Totul aici avea propria sa logică, o avea și planul orașului nou. Noua putere a văzut în acest oraș întruchiparea idealurilor și pretențiilor sale politice balcanice și bizantine. Chișinăul devine simbol al prosperității și puterii imperiului. Aici se adunau cele mai bune familii din sudul Rusiei și din Balcani: Ipsilanti, Carageorgici, Sturza, Rosetti, sîrbi, bulgari, evrei care au simțit și simt întotdeauna, dacă are sau nu viitor un oraș anume. Aici înflorea comerțul, erau deschise bănci și magazine, aici a început să fie creat sudul Imperiului.

Eu mergeam și mă gîndeam la asta, traversînd str. Alexandru cel Bun și încheindu-mi calea prin orașul turcesc vechi, mergeam pe urmele arhitecților imperiului către orașul nou, spre acel Chișinău, care a fost construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Această parte era numită Mahala, străzile planificate ale părții de sus a orașului erau pe timpuri împodobite cu grădini și vile solide. Anume aici au început să apară pentru prima dată, case cu două etaje, ba chiar și cu trei etaje. Revenind pe str. Alexandru cel Bun, numită cîndva strada de Aur, m-am apropiat de o operă arhitecturală clasică, demnă să stea pe străzile Moscovei sau Kievului, Varșoviei sau Pragăi. Hotelul "Saint Petersburg", astfel se numea cîndva această clădire de pe Alexandru cel Bun, 47. Astăzi aceasta se prăbușește și așteaptă să fie restaurată, dar starea ei nu este la fel de rea ca a Sinagogii corale de pe strada evreiască Rabbi Schneerson, 8-10, dar nu este mai bună, decît a casei Inglezi de pe M. Eminescu, 52, unde a locuit cîndva familia Casso.

Această clădire, unde era situată sala de machiaj și depozitul teatrului, piere astăzi sub ochii noștri. Ea mai păstrează încă stilul arhitectural, tipic al Renașterii venețiene. Aici a locuit P. Tverdohleb, A. Iavorski, familia Inglezi. Mai tîrziu, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, aici s-a stabilit familia Casso: Alexandru și Spiridon Casso. Aceștia aveau o relație de rubedenie cu Lev Casso, ministrul Educației Imperiului Rus, care avea și el proprietăți în Basarabia. În curtea imobilului veți vedea clădiri vechi, care sînt, de asemenea, demne de a fi restaurate.

Dar extraordinara casă de lîngă vechiul Lecisanupr ( Spitalul 4 al Departamentului), o vilă veche cu două etaje cu un balcon spre strada Veronica Micle, 11, unde în anul 1905 se afla Clinica Mănăstirii? Astăzi aceasta casă e distrusă, practic. Într-o stare extrem de proastă este casa din strada Lazo, 24, construită în anul 1854. Doar faptul că aceasta a fost ascunsă în spatele unor clădirilor noi, a salvat-o de distrugere, dar astăzi ea se prăbușește din cauză că a fost dată complet uitării. În aceeași stare se află și clădirea cu două etaje, situată pe aleea adiacentă străzii Columna. Aici se află casă veche, cu numărul 88, dărîmată practic.

Școala de Arte Plastice, construită în anul 1898, necesită demult o reparație capitală. E trist să te uiți la clădirea de pe strada MitropolitVarlaam №52 ce se află în apropierea Pieței Centrale. Totul se prăbușește sub ochii noștri, pentru că contemporanii mei nu prezintă respectul cuvenit pentru memoria arhitecturală a orașului nostru. Nu mai există fosta clădire a Asociației "Cunoaștere" din strada București. Să nu uităm de casa baroanei Julia von Gheiking de pe str. Mateevici, 85, unde în anul 1918 a început să funcționeze liceul „A. Donici". Mergînd mai departe, înspre intrarea în fostul Lac Comsomolist, de menționat clădirea Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice, fostul gimnaziu №3. Aici, în anul 1918 se afla Sfatul Țării – primul organ de stat, primul Parlament al Moldovei independente. Anume aici în anul 1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească și iată că pe această clădire frumoasă nu este nici măcar o placă, care ar aminti de faptul că aici s-a întrunit Sfatul Țării. Există doar un mic cerc memorial în cinstea lui Pan Halippa, a unuia dintre părinții-fondatori ai republicii.

De menționat că Pavilionul Expozițional de pe teritoriul fostului Parc al regelui Carol, o clădire confortabilă, nu prea mare, din strada Mateevici, 86, construită în anul 1903, este astăzi, practic, conservată și se ruinează încet. Apoi, dacă mergem pe aceeași stradă, la numărul 119 se află minunata vilă a lui Dumitru Teodosiu, care astăzi se află, de asemenea, în ruine. Această casă e un exemplu viu al noii arte, atît de caracteristică Basarabiei din perioada anilor 1918-1940. Trecînd pe str. Bănulescu Bodoni veți vedea casa №53 cu parter și etaj care se distruge demult. Această clădire, aflată într-o stare critică, a fost evaluată drept monument arhitectural al secolul al XIX-lea, dar, cu toate acestea, dispare în fața ochilor noștri. Dacă vă pomeniți la marginea orașului vechi, atunci în apropiere de fosta bifurcație din cartierul Sculeni vom vedea un conac cu două etaje, abandonat demult. Acesta se află pe strada Miropolit Dosoftei, 103. Apropiindu-vă veți vedea o mostră de arhitectură clasică, de la care astăzi vine izul teribil al umezelii, al unei lumi demult apuse cu tot cu locatarii acesteia, care au iubit și au creat astăzi acest pustnic arhitectural uitat.

Haideți, dragi cititori, să mergem mai departe pe străzile orașului nostru înfloritor. Ce vedem? La fiecare pas ne ciocnim de indiferența socială și culturală și, în consecință, de declinul monumentelor trecutului. Dacă ieșiți pe strada Mitropolit Varlaam, 84, în fața dvs. va apărea casa primarului Chișinăului Karl Schmidt. Strada purta cîndva numele acestui mare om, care și-a dedicat viața Chișinăului. El a primit Chișinăul încă murdar și neîngrijit, transmițîndu-le descendenților un oraș gubernial de model european. În timp ce el a fost primar, orașul a fost electrificat și extins, au fost construite hoteluri, bănci și conectate linii telefonice, deși prima stație de telefonie-telegraf fusese deja deschisă, în anul 1860. Carl Schmidt s-a aflat pe postul de primar din anul 1877 pînă în anul 1904, aceștia au fost anii celei mai semnificative înfloriri a capitalei noastre. Așadar, casa lui, desigur, nu a fost distrusă, pe ea chiar există o placă comemorativă instalată de o societate germană, dar, în general, starea acestei vile urbane este greu de numit ideală. E adevărat că de curînd a fost renovată pe exterior, iar alături de el a apărut chiar monumentul fostului șef al orașului. Dar acesta nu este meritul nostru, ci al germanilor. Noi însă ne vom merge mai departe. Traversînd Prospectul Renașterii, fosta arteră a fascicolului central, ne pomenim în dealul Pușkin. Acest cartier ca și cum s-ar afla sub aburul rezervației istorice. Aici nu numai că s-au păstrat batiurile, astfel încît un articol nu este suficient. Aproape totul aici este într-o stare deplorabilă de delăsare, deși aceste străzi semnifică o rămășiță a orașului turcesc vechi și caracterizează arhitectura lui dispărută demult. Așa era Chișinăul pînă în anul 1812. Haotic, cruciș, confuz, fără să aibă vreo logică în amplasarea clădirilor și nici un fel de stil unic în arhitectură. Aici totul era împletit. Și în aceasta astăzi constă farmecul vechilor stradele ale părții Ilinskaia, cunoscută mai mult sub numele Dealul Pușkin. Multe au fost aici distruse timp de mulți ani: casa lui Inzov și Catedrala veche, și sinagoga, și moscheea, și atelierele vechi. Dar cîte ceva s-a păstrat și acest ceva sîntem obligați să-l transmitem urmașilor.

Treceți pe aceste străzi și veți simți suflarea timpului plecat în eternitate. În fața dvs. va apărea orașul cu căruțe și piețe, turci, evrei, armeni, sîrbi. Vă veți transmuta în timp, în epoca lui Pușkin și Stamati, veți auzi vuietul războaielor balcanice și tunurile lui Napoleon, veți simți practicile tainice ale lojelor masonice și măreția ortodoxiei din Moldova. Aici lumea a încremenit în așteptarea unei anumite chei, care ne va deschide încă nouă acest oraș turcesc vechi.

Dar să revenim la subiect. Aici multe pot fi descrise, dar eu voi menționa doar clădirea unei mori mari, numită în popor «Moara Roșie», iar mai devreme oamenii îi spuneau − moara lui Levenzon, după numele unuia dintre proprietari − Avram Levinson. Această clădire roșie-brună din strada Moara Roșie, 5, așteaptă restaurarea sa timp de aproape un deceniu. Aceasta a fost ferecată în fier, dar nu este deloc o soluție a problemei, căci se distruge treptat. O astfel de construcție este un eșantion de arhitectură industrială veche și trebuie să fie restaurată și transformată într-un muzeu.

Tot aici, pe dealul Pușkin am văzut o mulțime de case vechi, demne de a fi restabilite. Ele nu au fost încă distruse, dar starea lor este departe de a fi ideală. Această casă din strada Sf. Andrei, 33, 15, 17 etc. Adiacent la Dealul Pușkin și casele vechi din strada Alexandru cel Bun, 91, o casă privată de pe str.Arhanghelul Mihail, 57, a cărei fațadă necesită demult timp să fie adusă în ordine. Nu putem ignora clădirea de pe str. Columna, 116, unde s-a aflat casa Olgăi Andrianova. Trecînd pe această stradă, vom vedea casa boierului Zalevski (Columna, 148). Aici sînt multe clădiri care ar trebuie să fie restaurate, clădiri care formau cîndva fondul de aur al orașului nostru.

Dar această stradă a fost una dintre cele centrale în vechiul Chișinău. Apartamentele orășenești pentru chirie de pe str. Columna, 57, 59, 110, unde locuiau, din anul 1900, frații Ivan și Nikolai Lebedev, ar trebui să fie restaurate și întoarse nouă în forma sa originală. Este totalmente inacceptabilă distrugerea aspectului original al clădirii, al coloanelor sale, al basreliefurilor etc. Sînt distruse în fața ochilor noștri și clădirile care împodobeau clădirea orașului din strada 31 august. Aici vedem clădiri impunătoare cîndva, astăzi în ruine și abandonate. Desigur vorbim aici și de clădirea grandioasă a gimnaziului de fete „Natalia Dadiani" de pe strada 31 august, 115, care are nevoie de reparații serioase, deoarece este monument de arhitectură, comparabil cu monumentele europene. De menționat casa dnei L. Artamonova de pe aceeași stradă №157.

În afară de orașul vechi este demolat astăzi și ceea ce de curînd ne înaripa și ne bucura. A fost demolat Stadionul Central. Acest lucru este de neiertat. El a fost, de asemenea, un monument de arhitectură, construit în anul 1952, în perioada sovietică, avînd o suprafață de 10 mii de metri pătrați, fiind un monument solid și pe veacuri. El a constituit bucuria bunicilor și a părinților. Acesta făcea parte din ontologia lor personală, saturat fiind cu fluide ale luptei omului pentru autodesăvîrșire. Spiritul Spartei antice a bucurat aici ani de zile orașul nostru, pe acei cărora nu le este indiferentă frumusețea, armonia și sportul. Pereții impregnați cu bucuria victoriilor și durerea înfrîngerilor, nu mai sînt, căci, de fapt, pentru mulți aceasta este memoria tinereții și a întregii epoci. Aici va fi construită ambasada SUA.

Nu există Complexul Sportiv "Moldova", memoria copilăriei mele fericite. Nu mai e Cinematograful "Șipca", deschis în anul 1967, cu o sală pentru 552 de persoane. Nu există Cinematograful "Moscova" (deschis în anul 1965), iar viața teatrală, pînă cînd nu e una foarte activă. Nu mai e Centrul de Tineret „Iuri Gagarin". Nu e nici acel complex, unde au avut loc primele sesiuni și concerte rock. Nu exista cinematograful "Iscra" și uimitorul ca frumusețe complex de havuzuri de la intrarea acestuia, locul de întîlnire a tineretului anilor 70-80. Toate acestea s-au trecut, multe − pentru totdeauna, dar cîte ceva mai poate fi restabilit, de-ar fi dorință.

Poate că aceste clădiri nu sînt la fel de valoroase ca monumente ale arhitecturii, dar ne sînt dragi tuturor. Prețul lor nu e în bani. Prețul lor este bucuria și amintirea noastră, firul care leagă timpii de racordare, înveșniciți în piatră și parc. Să nu întrerupem, deci, aceste legături.

Noi nu putem și nu trebuie să uităm cuvintele lui O. Spengler că "casa este cea mai curată expresie a seminției noastre". Percepția acesteia crește dintr-un simț organic. Gînditorul german considera că casa nu este creată, forma ei se definitivează ca și cum din necesitatea interioară, străbătînd prin suflet. Ea la fel ca coaja moluștei, ca Cuibul păsării se formează, reflectînd esența arhetipului nostru, al seminției noastre. Casele germinează din suflete, ca și energetica voinței și gîndirii, întruchipate în piatră, îmbinîndu-se împreună, creînd orașe. Orașele reflectă, de asemenea, esența lumii noastre interioare.

Chișinăul este așa precum sîntem noi, străzile sale sînt murdare, căci sufletele noastre s-au ruinat. Cîndva el a fost curat, îngrijit, văruit, pentru că în noi era mai multă armonie. Trebuie să-i reîntoarcem orașului nostru aură pierdută a armoniei și făuririi. Dacă sufletul oamenilor și cel al casei alcătuiesc un tot întreg, atunci sufletul oamenilor și orașelor, la fel e unic. Noi trebuie să începem de la noi înșine, permițîndu-i luminii și bunătății să crească în inimile noastre. Astfel, vom planta semințele viitorului orașului nostru. Dar omul ca atare este subiectiv, avem nevoie de voința maselor. Avem nevoie de fluxul de forțe, care va fi susținut de către acei care sînt capabili să consolideze material dorința membrilor social activi ai societății.

Pentru aceasta este necesară nu numai activitatea cetățenilor, ci și voința autorităților: atît orășenești, cît și republicane. Pînă cînd însă să ținem minte că spațiul, indiferent dacă e vorba de oraș sau sat, este o reflectare a mentalului și spiritualității. Lumea din jurul nostru este punctul nostru de vedere asupra universului, este calea noastră de valorificare a naturii, este răspunsul la întrebarea: Cine sîntem? Acei care merg prin viață cu optimism, fii ai lui Dumnezeu care făuresc binele și frumusețea sau creaturi demne de milă, rupte de armonie, frumusețe și spiritualitate, care mereu rumegă, pe care Dumnezeu i-a creat cîndva, aprinzîndu-și paie în cap?

Avem dreptul să ne alegem calea, dar cum va fi aceasta, este deja înscris inițial în matricea sufletelor noastre. Natura noastră se reflectă în creația noastră, în făurire și este întruchipată în timp și în chipurile orașelor noastre. Să fim, așadar, și noi nu doar copii recunoscători ai patriilor noastre, inclusiv, ale acelor mici, ci, mai ales, cei care vom oferi aer proaspăt depoului memoriei și sorții, a acelui destin în baza căruia se înalță nu doar oamenii, ci și marele orașe!

Minunatul nostru Chișinău face parte din această pleiadă. Descoperirea lui își așteaptă ceasul. Tainele sale vor trezi mințile viguroase și inimile spre creație și realizarea voinței lor. Denumirea orașului, dată nouă la 17 iulie 1436 – „Acbașev Cheșeneu", păstrează secretul eternității − din Capul Alb al capitalei noastre va culege roua și îi va chema pe cei plecați și tot ce s-a dus din viață, revitalizînd tradițiile uitate ale Dumnezeului-Bour, care s-a aflat timp de secole atît pe stema orașului și a țării, păstrînd în timp acest loc ca sursă a unei viitoare lumi minunate și spirituale.