Transnistria stiri: 1405
Eurovision stiri: 504

«Norock-and-roll ». Amnintindu-ne de maestrul Dolgan

10 mar. 2021,, 18:00   Analitică
7465 2

Martie este o lună semnificativă pentru renumitul muzician și compozitor moldovean Mihai Dolgan. El s-a născut la 14 martire, 1942, în martie,1967 a creat legendara formație ”Noroc”, și tot în martie - pe 16 martie,2008 - maestrul a plecat la cele veșnice .

Așa dar, avem motive să ne amintim în aceste zile de cel care este faima artei noastre muzicale. Cu puțin timp înainte de trecerea sa în neființă, a apărut cartea «Taina vieții mele», în care monologurile muzicianului alternează cu amintirile celor care au muncit și i-au fost prieteni – Ion Suruceanu, Ștefan Petrache, Andrei Lozovan, Iurie Sadovnic, Valentin Goga și alții. Cu acordul autoarei – colega noastră Svetlana Derevscicova – publicăm fragmente din această carte.

***

Unul dintre capitolele cărții povestește despre aceea cum a fost creată formația «Noroc» și cum Mihai Dolgan mai nu a devenit muzician rus – în a.1966 directorul filarmonicii din Penza i-a propus să formeze propriul colectiv muzical. Și atunci nu ar mai fi existat piesele care i-au purtat slavă în toată lumea «De ce plîng chitarele», «Cîntă un artist», «Primăvara» și multe altele. Situația a salvat-o Alexandru Fedco, directorul de atunci al filarmonicii din Chișinău. Iată ce povestea în acest context Mihai Dolgan.


«Eram gata să-mi dau acordul [să plec la Penza], purtam deja tratative concrete, dar a aflat despre afacere Fedco și s-a indispus. Și m-a convins să nu fac acest pas.

- La ce bun să pleci într-un oraș străin? – mi-a zis. Dacă tot vrei să face ceva deosebit, fă acasă. Aici îi cunoști pe toți și toți te cunosc pe tine. O să te ajutăm și noi cu ce putem. ..

Am cumpănit lucrurile și mi-am zis că într-adevăr, dacă am posibilitatea să creez un ansamblu acasă, nu trebuie să ratez șansa în căutarea unor copite de cai morți prin alte orașe și republici. Și într-o bună zi ne-am pus pe treabă, adică am purces la crearea ansamblului.

De la ce trebuia să începem? Pentru mine întrebarea aceasta nu exista.

Firește, trebuia să adun muzicieni tineri ca și mine, pasionați de jazz, capabili să improvizeze… I-am căutat pe cei pe care îi cunoșteam și în care aveam încredere – Vasile Verdeș, Eugen Vorobiov, Ștefan Petrache. Surpriza a fost să aflu că ideea mea nu le trezește entuziasmul…

- Mihai, numai nu te supăra! Firește, nu-i rău ceea ce vrei tu, dar acum întreaga lume începe să interpreteze altfel de muzică. Dacă tot ne-am propus să fim originali, trebuie să inventăm ceva ieșit din comun.

Ei s-au apucat să mă inițieze în tainele acestei muzici noi, muzica beatles-ilor, care m-a cucerit din prima. Am descoperit astfel o lume muzicală nouă, extrem de interesantă, și mi-am dat seama că această lume îmi place la nebunie. Melodiile beatles-ilor , vocile, ritmurile viguroase m-au captivat și eu am devenit imediat fanul lor.

***

Pe atunci în mediul artistic, în boema chișinăuiană, ca și în alte orașe mari ale Uniunii Sovietice, existau un fel de găști semilegale, underground, ei, să zicem nu chiar legale, o mișcare informală care se interesa de noutățile din Apus și în cadrul căreia informațiile circulau cu repeziciune. ”Informalii” ascultau ”Beatles” și ”Rolling stones”, dansau rock and roll, își ziceau nonconformiști și vroiau să semene cu hippy. Acești băieți erau dezghețați, nu ascundeau nimic unul de altul, vorbeau deschis și sincer. Treptat, m-au convins că avem nevoie de o formație de tip nou.

Pe atunci nu duceam lipsă de muzicieni buni. Sub razele dezghețului hrusciovist s-a copt o generație foarte talentată. Nici înainte, nici după aceasta nu a mai existat așa ceva. Treptat, am format un grup – trei chitare, orga electronică, percuția. Adică, o componență tipic beatles. Și treaba a mers. Ne trezeam cu dorința să luăm imediat instrumentele și să repetăm, să interpretăm. Ne despărțeam în noapte, fără a simți oboseala.

Ulterior, încă mult timp s-a tot discutat despre soarta muzicii rock mondiale la scara Chișinăului.

***

De fapt, cum a apărut ”Noroc”- ul? În modul cel mai obișnuit. Nimic festiv, nimic patetic. Nici tu prezentări, nici tu campanii publicitare, nici interviuri pentru presă. Pur și simplu colectivul a fost confirmat de consiliul artistic de la filarmonică.

Decizia privind formarea ansamblului fusese luată deja, toți discutau despre cum trebuie să fie acesta, dar nimeni nu punea problema denumirii noului colectiv. Părea că aceasta nu interesează pe nimeni, deși era o chestie foarte importantă. Evenimentul istoric s-a produs în a.1967. Practic, programul nostru fusese definitivat. Urma doar ca existența și activitatea noastră ulterioară să fie confirmată de consiliul artistic. Firește, formațiunile de felul consiliului artistic erau nu numai ridicole, dar și contraproductive pentru artiștii normali. Din ele făceau parte persoane cu predilecții muzicale conservative, care uneori habar nu aveau de muzica de estradă. Dar cel puțin nu ar fi permis ieșirea în scenă a unor inși total lipsiți de talent și profesionalism. Eu înțeleg aceasta abia acum, peste ani, pentru că am posibilitatea să fac comparații…

Așadar, este convocată ședința consiliului artistic. Totul decurge normal. Programul nostru a fost acceptat, au început discuțiile despre cum va fi noul ansamblu, ce costume vor purta artiștii, ce format vor avea afișele, ce fel de publicitate vom da, etc. Ce scriem pe afișe? Și aici descoperim, că grupul nostru nu are o denumire. Ce vom scrie pe afișe? Cum îl prezentăm publicului? Cum îl trecem în registrele filarmonicii? Într-o clipă, toți cei care discutau înfocat și puneau la cale detaliile evenimentului în cauză, parcă au luat apă în gură. Un membru al consiliului întrebă:

- Ei, fraților, ce propuneri aveți?

Cineva, nu prea sigur, a lansat o idee:

- Poate-i zicem ”Dor”? Au și o piesă cu această denumire, unde mai pui că ”dor” sună frumos, romantic …

- Nu e rău, dar trebuie să ne mai gîndim.

La un moment dat, a vorbit directorul filarmonicii A.Fedco. Era o persoană de o elocvență deosebită, , bun la inimă și foarte erudit. Părerea lui era mereu ascultată, pentru că întotdeauna spunea lucruri inteligente. Lejer, ca întotdeauna, Fedco a spus:

- Aici e nevoie de altceva… Ne-ar trebui ceva de genul ”Noroc”… Să cugetăm puțin, ce ar putea fi.

Membrii consiliului au răsuflat ușurați:

- De ce adică de genul? ”Noroc” să fie, și basta!

Astfel într-o seară rece de martie a luat naștere formația ”Noroc”. Pe de o parte, exista o euforie. Pe de alta - știam că vom avea de înfruntat multe greutăți. Așa a fost. A fost nevoie de mult timp pentru ca ”Noroc” să ajungă pe culmile consacrării. Într-un interval de timp scurt colectivul și-a schimbat componența de două ori. Careva pleca la armată și nu mai revenea, - spre exemplu, Alic Mordacovici, unul dintre chitariști. După armată, el s-a angajat în ansamblul Mariei Codreanu, devenind ulterior soțul ei.

Alții pur și simplu nu rezistau , și nu pentru că era o muncă grea, ci pentru că fiecare avea anumite obligațiuni pe care trebuia să le onoreze. Trebuia să respectăm un regim sever. Unora le părea ciudat: cum așa, noi interpretăm muzică stilată, fiind oameni de creație liberi, și trebuie să respectăm o disciplină de producere dură, nu ai voie să întîrzii la repetiții!

O altă particularitate – mereu eram în drum. În acea perioadă viața noastră era un turneu fără capăt, ceea ce comportă numeroase dificultăți. Nu fiecare era în stare să le facă față. Plus la toate, cel mai important era faptul, că pentru a lucra în componența ”Noroc”- ului trebuia să fii o persoană deosebită. Nu un geniu sau o personalitate remarcabilă. Să fii deosebit însemna să adopți un anumit stil de viață și de relații – ”stilul ”Noroc”, dacă vreți.

Treptat, s-au conturat anumite trăsături de caracter ale formației, diferite de ale altora.

Nu era suficient să fii doar un interpret profesionist, trebuia să fii la modă, stilat, să recepționezi cei mai moderni fluizi. Trebuia mereu să te salți în degete, să aspiri, să fii cel mai bun, sclipitor, să nu-ți permiți să fii banal, nerod, leneș, plicticos…

***

Către a.1969 s-a constituit un nucleu din cei mai valoroși oameni. Îi am în vedere pe Valentin Goga, frații Cazacu. Îl aveam alături pe Vasile Verdeș - un om remarcabil, care îi călea pe ”luptătorii tineri” în spiritul devotamentului față de muzica ”Noroc”, le citea lecții despre ”cum să devii beatlesman veritabil”. Era un fan al rockului și transmitea acest fanatism și celorlalți. Pot spune că era ideologul și teoreticianul mișcării ”Noroc”.

Venind în ansamblul meu, acești tineri se deosebeau categoric de ceilalți muzicieni chișinăuieni. Goga – un baterist cum nu mai găseai în toată Uniunea Sovietică. Sașa Cazacu – un virtuos al strunelor de chitară! Cred că anume grație măiestriei lor numeroasele noastre concerte se bucurau de o imensă popularitate.

***

Am încheiat primul sezon concertistic, ne-am întors din turneu și am fost trimiși în concediu. Eram puțin obosit de viața nomadă și am decis să-mi petrec concediul acasă, la părinți.

Fiecare are propria ”toamnă de la Boldino”, pentru mine a fost toamna acelui an. Mă odihneam. Savuram liniștea și singurătatea. Probabil, am fost cuprins de o stare neobișnuită, am căpătat un echilibru sufletesc, și aproape concomitent am compus piesele «De ce plîng chitarele» și «Cîntă un artist». Este adevărat, încă nu știam să ce vor numi anume așa. Nici despre ce vor fi ele, în general.

Probabil, toți cei care au tangențe cu creația cunosc această stare. Ai impresia că nu tu ești cel care compune sau inventează ceva, că ești doar translatorul unor mesaje venite din sferele înalte. Era exact starea în care mă aflam. Minunăția toamnei moldovenești, măreția naturii, bogăția culorilor, albastrul nemărginit al cerului au trezit în mine ritmurile, pe care oamenii le savurează de mulți ani cu aceeași intensitate.

La întoarcerea la Chișinău eram nerăbdător să arăt cuiva ceea ce făcusem, pentru ca melodiile compuse să servească ca material pentru noi piese. Pe atunci, la filarmonică lucra ca redactor literar Efim Crimerman – o persoană foarte cultă și inteligentă.

Venind la Chișinău cu melodiile noi, mi-am zis că pot conta pe ajutorul lui și am mers imediat la el:

- Nu vreți să audiați ? Poate, ne reușesc niște cîntece?

L-am invitat la prima noastrpă repetiție de după concediu. Auzind melodiile, băieții mei au fost entuziasmați. Iar Efim a adus în aceeași zi ambele texte. Versurile s-au suprapus perfect pe muzică. Am început repetițiile. «De ce plîng chitarele» era interpretat de întregul ansamblu, iar «Cîntă un artist» - de mine însumi, iar ansamblul repeta refrenul.

***

Știam că la casa de discuri «Мелодия» era în curs de pregătire discul nostru, dar nu cunoșteam data apariției lui. Era în a.1969. Ne aflam permanent în turnee, colindam orașele de pe Volga, de la Iaroslavl - la Astrahan, Saratov, Samara, Volgograd.

Exact atunci a apărut discul nostru, dar noi nu știam asta. La un moment dat am observat un fenomen curios: anume aceste piese au început să fie deosebit de populare. Sala se dezlănțuia, eram chemați la ”bis”. Ce-o fi? Cum se face că spectatorii le cunosc așa de bine? Și de ce încă ieri-alaltăieri erau primite firesc, iar acum trebuie să le repetăm de multe ori?

Toți erau nedumeriți. Ulterior am înțeles. După concert, un spectator a venit după culise cu discul și abia atunci am înțeles de unde ni se trage formidabilul succes. De atunci, oriunde am fi mers, publicul cerea anume aceste piese.

0
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Cum evaluați decizia de a indexa pensiile cu 6% începînd cu 1 aprilie?