X 
Transnistria stiri: 1354
Eurovision stiri: 497

Marea Britanie a ieșit din UE. Ce urmează?

13 feb. 2020,, 18:23   Analitică
8704 1

Ei, iată că am ajuns s-o vedem și pe asta! La 1 februarie 2020, Marea Britanie a părăsit UE. S-au scris numeroase articole, s-au ținut nenumărate alocuțiuni, s-au încrucișat multe spade, s-au scos din casă cantități enorme de gunoi și s-au făcut mii de presupuneri și preziceri privind viitorul acestui mare stat.

Desigur, britanicii întotdeauna s-au aflat la o anumită distanță de continent, de mama-Europă. Mereu s-au considerat europeni, dar ca regulă se distanțau de principalele coliziuni politice de pe continent, chiar dacă participau la ele. Pentru Marea Britanie, Europa nu era o casă părintească, ci un cîmp de luptă. Pentru britanici, orice persoană de pe insule era mai aproape decît frații lor germani sau romani de pe continent.

Și iată că s-a întîmplat! Marea Britanie merge pe propria cale - asta chiar în pofida împotrivirii scoțienilor, galezilor și irlandezilor de nord, parlamentele cărora au votat contra ieșirii. Scoțienii, fiind a doua națiune puternică de pe insule, au refuzat chiar să scoată drapelul UE de pe parlamentul lor. Aceste fapte ne fac să cugetăm asupra perspectivelor Regatului Unit și a posibilităților lui de a menține pe viitor măcar unitatea nominală. Să urmărim pe scurt evenimentele de ultimă oră.

Gata cu prelungirile

După referendumul din vara anului 2016, calea Marii Britanii spre ieșirea din UE nu a fost simplă. Brexitul a divizat societatea, a dat jos două guverne (conduse de David Cameron și Theresa May) și a provocat două alegeri parlamentare: în anii 2017 și 2019. Pe parcursul a trei ani și jumătate s-au desfășurat numeroase manifestații pro și contra ieșirii țării din UE.


Încă în octombrie 2019, regina Marii Britanii Elisabeta II, în alocuțiunea sa din parlament, a spus că ieșirea din UE la 31 octombrie este prioritatea guvernului britanic. Ulterior, în discursul său de tron, regina a susținut direct linia politică a lui Boris Johnson, șeful cabinetului Majestății sale: ”Miniștrii mei vor munci asupra noilor reguli în domeniul pescuitului, agriculturii și comerțului, pentru a profita maxim de posibilitățile oferite de ieșirea din UE”.

Însă în interiorul țării continuau confruntările dure dintre diverse structuri politice. Marea Britanie a fost cuprinsă de un haos politic, provocat de confruntarea conservatorilor lui Johnson cu laburiștii lui J.Kobrin.

Iar UE continua să facă cedări Londrei oficiale. La 28 octombrie 2019, liderii țărilor UE au acceptat să prelungească termenul Brexitului pînă la 31 ianuarie. Formal, Johnson a fost de acord, deși anterior declara că Marea Britanie va părăsi UE la 31 octombrie — cu sau fără un acord cu UE. La alegerile parlamentare din 12 decembrie, partidul condus de Boris Johnson a obținut majoritatea și astfel a apărut posibilitatea reală de a înfăptui cele preconizate.

Și iată că la 20 decembrie 2019, chiar în ajun de Crăciun, parlamentul Marii Britanii a votat pentru ieșirea statului din UE. Programul premierului Boris Johnson de ieșire din UE la 31 ianuarie a fost susținut de 358 deputați, împotrivă au votat 234. La 23 ianuarie Elisabeta II a aprobat legea privind condițiile Brexitului.

A doua zi acordul Brexit a fost semnat și de cealaltă parte – Charles Michel, șeful Consiliului Europei și Ursula von Der Leyen, președinta Comisiei Europene. Michel a scris pe Twitter: ”Împreună cu von Der Leyen, am semnat azi acordul de ieșire a Marii Britanii din UE. Inevitabil, totul se va schimba, dar prietenia noastră se va menține. Începem un nou capitol, ca parteneri și aliați”. Și iată că la 31 ianuarie a fost pus punctul final.

Va fi un colaps!”

”Dar nimeni așa și nu știe unde va ajunge Marea Britanie în urma Brexitului lui Johnson. Că doar ieșirea de azi din UE poartă un caracter simbolic. Grație perioadei de trecerea convenite, în decursul anului, viața cotidiană va decurge ca de obicei. Astăzi, ca și în ultimii ani, nu este clar ce va fi după, nu se va pomeni oare anul viitor Regatul iarăși pe marginea unei prăpastii… Și neliniștea pentru faptul că cifra de afaceri sau fluxul de numerar se vor pomeni într-un impas, că Marea Britanie se va pomeni izolată de continent, iar toate tranzacțiile cu restul lumii nu vor compensa pierderea enormei piețe rămase pe dinafară, planează ca un nor negru deasupra ”deceniului de prosperare”, promis de Johnson”, a scris Peter Nonnenmacher pentru publicația elvețiană Tages-Anzeiger.

În vara lui 2019 ceva asemănător scria și The Sunday Times. În articol se spunea: ”În cazul ieșirii din UE fără un acord, Marea Britanie se va confrunta cu un deficit de combustibil, produse alimentare, medicamente, precum și cu întreruperi în activitatea porturilor și tulburări la frontiera cu Irlanda. Acestea-s concluziile guvernului Regatului Unit, de documentele căruia dispune publicația”.

The Sunday Times scria, că în documentul numit Yellowhammer, obținut prin scurgere de informații din guvern, au fost prevăzute măsurile necesare prevenirii ”colapsului catastrofal al infrastructurii naționale”. Și ”colapsul” în sine a fost descris detaliat. Spre exemplu, că se va reduce accesibilitatea produselor alimentare proaspete, fapt care se va solda cu scumpirea lor; că taxele de import ale benzinei se vor solda cu închiderea a două rafinării și deci – cu disponibilizarea unui număr de 2 mii de persoane; că întreruperile semnificative în activitatea portuară pot dura și trei luni. Aceste și alte urmări reale ale unui Brexit dur pot provoca proteste în toată Marea Britanie, care ”vor necesita mobilizarea forțelor polițienești”.

Nu renunță la principii

Să nu uităm că Marea Britanie înseamnă o cincime din PIB-ul Europei unite. Ieșirea ei, desigur, va lovi dur economia UE. Dar va lovi și economia britanică, care va trebui să se integreze în noile realități economice, să treacă la noi căi economice. Desigur, în componența UE țara era avantajată din punct de vedere economic. Este vorba despre o piață enormă, practic a doua după cea din SUA. Și totuși, s-au decis. De ce?

Putem presupune următoarele. Marea Britanie nu dorește să împărtășească proiectele de stînga ale liderilor UE. La urma urmei, Britania este o țară conservatoare, conducătorii căreia provin din familii aristocratice cunoscute. Cu toții au legături de rudenie și nu vor tolera transformări extreme de stînga, pe care probabil le va accepta UE. Nu vor tolera nici politicile de migrație a UE, împotriva cărora se pronunță dur elitele britanice. Britania aristocratică înseamnă niște elite stabile, care au rămas neschimbate de la răsturnarea dinastiei Stuart și așa-numita ”revoluție glorioasă” din 1689. Un filozof a spus că istoria este cimitirul aristocrațiilor. Aceste cuvinte se referă la multe elite europene, nu și la cea britanică! Elitele britanice, cea engleză la fel ca și cea scoțiană, reprezintă niște formațiuni sociale stabile, integrate perfect în modelul burghez al lumii. Acești oameni dispun de pivoturi reale de administrare și reglementare socială, ei urmăresc scopuri reale. Mai bine de 300 de ani ei au condus lumea și, din punctul lor de vedere, niște parveniți, lideri liberali europeni nu-i pot învăța să trăiască și să guverneze, nu le pot reglementa perspectivele economice și dicta doctrine privind mediul sau migrația.

Într-adevăr, la forumul din Davos, Elveția, care și ea nu este foarte mulțumită de politica UE, discursurile s-au axat pe problemele de mediu, cele ale migrației, apropierii de Africa și confruntării dintre Donald Trump și Greta Tunberg. În ce măsură poate fi devalizat nivelul discuțiilor, pentru ca pe aceeași treaptă să fie pus președintele unui mare stat al lumii și o militantă minoră, ale cărei idei aventuriste și subversive au fost numite de mass-media din UE și Rusia ”gretinism”?! Devine clar de ce lorzii britanici nu vor să participe la această acțiune de marasm și suicid, de ce vor să reîntoarcă țara lor la vechile rădăcini conservatoare. Pentru elitele europene continentale, ”povara albilor” despre care a scris Kipling este ziua de ieri. Iar pentru Marea Britanie – moștenire istorică. Realitatea, în care trăiesc urmașii lui Nelson și Kromwell, Byron și Shelly, Shakespeare și Pitt. Caracterul britanic este un amestec interesant al principiilor aristocratice cu perseverența burgheză. Îl caracterizează perfect o anecdotă de la începutul sec. ХХ, altă dată la modă în SUA. Doi oameni s-au luat la întrecere cine va povesti cea mai neverosimilă istorie. Un originar din Chicago a început așa: ”Trăia odată în Chicago un gentleman…”. Interlocutorul lui londonez l-a oprit imediat și s-a declarat învins: în închipuirea sa, ”un gentleman din Chicago” era ceva total neverosimil.

Pictorul Egon Schiele explica astfel diferența dintre englezi și americani: dincolo de ocean realitatea înseamnă lipsă de ”intimitate”, căci acolo nu există tradițiile cavalerești, foarte importante pentru Marea Britanie. Lozinca americană ”de la zdrențe la bogăție” și azi este actuală în Lumea Nouă. Ceea ce e imposibil pentru Marea Britanie, care niciodată nu a împărtășit această filozofie socială.

Dar alte vremuri, și cu ele alți oameni, au venit în prezent nu doar în America, dar și în Europa degradată din punct de vedere moral. Pentru Europa post-modernistă, Europa Gretei Tunberg, Europa familiilor ”suedeze” și a spiritualității libertariene este caracteristică o realitate apropiată celor mai primitive valori ale Vestului Sălbatic. Deși playboy-ii europeni nu se compară nici cu cowboy-ii americani de acum două secole. Ei, cel puțin, erau bărbați, iar aceștia chiar dacă au bărbi, poartă fuste.

În opoziție cu această etică și morală în Marea Britanie, colegiile și universitățile de aici și azi altoiesc copiilor vechile valori conservatoare. Iluminismul englez a știut să găsească o sinteză rezonabilă a etosului aristocratic și a culturii burgheze. Mai ales că există o bază pentru aceasta. Spre exemplu, și azi în Anglia este actual filozoful iluminist John Locke, care în lucrarea ”Cugetări despre educație” (1693) îndemna să învățăm copiii să-și pună în valoare reputația și să se teamă de rușine și dezonoare.

Înțelegem, astfel, că Marea Britanie are motive să se înstrăineze de bătrînul continent, are ce păstra și de ce se feri. Dar să ne întrebăm: încotro? Încotro să fugă Marea Britanie slăbită de reforme și dezindustrializare? Multă lume spune – în brațele unchiului Sam, peste ocean, în Lumea Nouă. Dar nu este așa.

În anii imediat următori America va fi zguduită de șocuri grave, și dacă nu-și va rezolva problemele o așteaptă perspective foarte sumbre. Slabă nădejde că noul val al politicienilor de dreapta în frunte cu președintele Trump va putea reface economia și vechile temelii civile. E prea mare împotrivirea unor cercuri politice față de linia statală, civică, patriotică a lui Trump. Căci altă dată cel mai puternic partid de dreapta din SUA, partidul democrat, partidul conservatorilor din Sud și din Texas, partidul confederaților, azi s-a transformat într-o pepinieră a revanșismului de stînga. Unul Dumnezeu știe cu ce se va termina această confruntare.

Unde e scăparea?

În acest caz, unde să fugă Marea Britanie? Are ea perspective politice și economice? Da, dacă nu o va distruge separatismul regional.

Încă din septembrie, trecut, Londra acționează activ pe direcția africană. Spre exemplu, a semnat acorduri de parteneriat economic cu Uniunea vamală a Africii de Sud și cu Mozambic. Guvernul britanic a declarat că aceste acorduri vor permite businessului britanic să înceapă noi proiecte economice și să practice un comerț liber după ce țara va părăsi UE. Ebrahim Patel, ministrul comerțului din RSA, a apreciat înalt aceste acorduri ale Londrei cu țările Africii de Sud. S-au activizat și relațiile cu alte țări de pe ”continentul negru” - Namibia, Botswana, Lesoto…

Un alt exemplu important. După ieșirea din UE, Marea Britanie poate acorda atenție regiunii Indo -Pacific. Despre aceasta a scris încă înainte de Brexit comentatorul politic David Hutt într-un articol pentru publicația Asia Times. ”După ce va ieși din componența UE la finele lui ianuarie 2020, Marea Britanie își va putea forma propria politică externă independentă și îndeplini vechile promisiuni de a crea o ”Britanie globală”… Toate acestea, posibil, vor schimba istoric interesele externe ale englezilor”, — se spune în articol. Expertul crede că Londra își poate transfera atenția din Orientul Apropiat și Africa spre regiunea Indo-Pacifică, unul din trei centre ale economiei mondiale și de influență politică, după America de Nord și Europa.

Apropierea cu alte regiuni importante ale planetei are loc nu doar în sensul economic, ci și în cel umanitar. Spre exemplu, despre crearea coaliției globale pentru libertatea mass-mediei în vara lui 2019 au anunțat Jeremy Hunt și Hristia Freelend, miniștrii de externe ai Marii Britanii și Canadei.

Dar cea mai reală perspectivă pentru elita britanică și familia regală este Comunitatea britanică a națiunilor. Politicienii, diplomații și businessmenii deja își activizează relațiile cu țările ei.

Comunitatea națiunilor, sau mai simplu – Comunitatea, - este o uniune benevolă a statelor suverane, din care face parte Marea Britanie și mai toate fostele ei dominioane, colonii și protectorate, în prezent - 53 de state suverane. Ca și pe timpul lui George VI, azi titlul de șef al Comunității îl poartă fiica mai mare a lui George VI, regina Elisabeta II. Reieșind din importanța Comunității, în anul 2018 Elisabeta II a declarat că intenționează să transmită acest titlu fiului săi Charles. Majestatea sa a declarat: ”Doresc sincer ca Comunitatea să fie în continuare simbol al stabilității și continuității pentru generațiile viitoare și într-o zi prințul Charles își va asuma această muncă importantă, începută de tatăl meu în anul 1949”.

Astăzi statutul și influența prințului Charles crește. La forumul internațional în memoria Holocaustului, în ianuarie 2020 la Ierusalim a fost prezentă nu regina, nici premierul Boris Johnson, dar anume prințul Charles. Acest eveniment major semnifică rolul prințului moștenitor al Marii Britanii pe arena mondială.

Ce-i drept, recentele evenimente ce țin de plecarea prințului Harry din familia regală slăbesc oarecum influența regală în Marea Britanie și în lume, dar să nu uităm de rolul monarhiei în ierarhia mondială contemporană. Dintre toți monarhii și dinastiile lumii, dinastia Windsor este cea mai puternică și mai influentă. Doar Stuarzii și poate Bourbonii spanioli își mai permit o linie independentă. Toți ceilalți monarhi din Europa și Asia așa sau altfel au legături apropiate cu dinastia Windsor. De aceea și rolul dinastiei regale în planul Brexit a fost atît de mare. Monarhia Britaniei este și azi o instituție de stat atît de puternică, încît nici cabinetul de miniștri nu este o instituție de administrare civilă, ci cabinetul de miniștri al Majestății sale. Iar influența monarhiei britanice în lumea contemporană integrată poate deveni baza viitoarei măreții britanice, care pentru elitele britanice este mai interesantă și mai actuală ca amorfa UE. O măreție, în care Marea Britanie, cu colosala sa experiență istorică, instituția Comunității națiunilor și sistemul masonic de administrare a lumii prin lojile închise, subordonate Marelui Arc Regal va deveni principalul actor sistemic, geopolitic, universalizant din lume.

Veaceslav Matveev

0
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?