TEMELE PRINCIPALE Toate Știrile

mai multeminimizează

Istoria conspirologică a Europei. Gnosticismul și creștinismul

Continuăm ciclul de materiale despre istoria conspirologică a Europei, în special – despre Ordinul Templierilor, care a influențat semnificativ tradițiile sacre ale Europei.

Gnostic? Eretic? Critic al Bibliei ?

Vom începe prin a cugeta despre izvoarele acelei erezii, de care erau învinuiți templierii. Este știută confruntarea istorică a Babilonului cu Ierusalimul. Se credea că templierii au trecut din tradiția Ierusalimului în cea a Babilonului. În îndepărtata Palestină și în Siria ei s-au confruntat cu tainele tradiției babilonene, - tradiție baalică, titanică, tradiție a regelui Nimrod, care a construit Turnul Babel. Un alt izvor important al modificării templierilor au fost teoriile gnostice, care la fel transmiteau informații semnificative, păstrate de tradiția babilonică. Gnosticii erau foarte eterogeni, dar atașați unei singure circumstanțe: opoziția față de Demiurg (Creatorul), pe care îl asociau cu Iehova.

Gnosticii credeau că Demiurg este creatorul acestei lumi. «De obicei, Demiurg este identificat cu Divinitatea Vechiului Testament », - așa spune «Dicționarul religiilor» al Universității din Chicago, alcătuit de Mircea Eliade și discipolul său Ion Petre Kuliano. Pentru gnostic, presiunea acestui zeu era principala groază mistică. Gnosticul se credea o ființă din altă lume, de aceea pentru el moartea era deseori o fericire. El credea în existența unui alt univers , în care vedea rădăcinile ființei sale, cauzalitatea sa. Dar gnosticul îl venera pe Hristos și îl credea solul unei lumi superioare.

Adesea gnosticii, descriind această concepție, spuneau că la apariția sa Hristos nu avea corp, era doar iluzia prezenței sale, de aceea el nu a fost pe cruce, sau corpul lui era de altă natură, o substanță materială manifestată altfel, diferit de a noastră. Printre gnosticii creștini care promovau aceste viziuni era Marchion din Sinop. Viziunile lui și ale misticilor apropiați lui au influențat mult bogomilii, dar și catarii și, desigur,templierii.


Teologul și filozoful grec Ioan Damaschin scria, în apărarea teoriei creștine de pozițiile lui Marchion, în lucrarea «Despre cele o sută de erezii »: «Marchion (…) s-a ridicat împotriva credinței și a început să propovăduiască trei principii: binele, echitatea și răul, precum și aceea că Noul testament este străin celui Vechi și celui care vorbește despre el. El și marchioniții săi neagă învierea trupului, admit nu doar un singur botez, ci două, și trei după căderi. Pentru morții declarați, la ei se botează alții. La ei femeilor le este permis să predea liber botezul».

Marchion într-adevăr a ajuns la concluzia că Vechiul Testament se opune radical Noului. Dar niciodată nu a crezut, că prin teoriile sale el se opune creștinismului. Marchion credea că el reflectă adevărata stare a lucrurilor, iar ortodocșii le denaturează. El și predecesorul său gnosticul Kerdon au format, într-un fel, cu teoria lor o altă biserică creștină, și decenii în șir au avut un număr colosal de adepți, oameni de o credință fanatică, care doreau să sufere pentru Hristos nu mai puțin ca frații lor ortodocși. Există informații, că Marchion a reușit să refacă vechea comunitate creștină cu peste 500 mii de adepți, care a existat pînă în sec. V al erei noastre, în opoziție cu comunitatea creștină nouă. Era după întrevederea sa cu apostolul Ioan de 99 ani, care i-ar fi deschis multe dintre ideile adevărate ale lui Hristos și i-a spus că în afară de noul creștinism existau comunități vechi, create de însuși Fiul lui Dumnezeu

Marchioniții respectau și botezul, și euharistia, deși se împărtășeau numai cu apă, iar carnea și vinul le respingeau. Asta îi unește cu catarii, gnosticii medievali din Provence.

Teologul creștin liberal Adolf von Garnac, care a urmărit în lucrările sale evoluția creștinismului timpuriu, credea că în primele secole de existență a credinței întru Hristos au existat două direcții. Prima a crescut din gnosticismul elen, a doua era creștinismul iudaic. Putem fi de acord cu aceasta. Viziunile lor diferă, ele au rădăcini și căi de evoluție diferite. Aceste două tradiții au format ulterior ceea ce noi numim biserica romană și ereticii, adesea denumite învățătura gnosticilor și a dualiștilor.

Ferdinand Bauer, fondatorul școlii din Tübingen, credea că inițial creștinismul a avut două tradiții ideologice. Prima – paulismul, care se trage de la Pavel, a doua – petrinismul, care se trage de la Petru. În secolul doi aceste două tradiții s-au împăcat. Consensul a fost reflectat în crearea Noului Testament. Posibil că gnosticii care nu au împărtășit aceste poziții, au fost urmașii lui Kerdon și Marchion. Comunitățile lor au mai existat încă două secole , însă ulterior au fost convertite sau distruse. Baur, fiind heghelian, credea că evoluția a fost următoarea: exista teza – învățătura lui Petru, antiteza – învățătura lui Pavel, apoi sinteza - învățătura catolică a bisericii de la Roma.

Există o altă opinie, pe care o împărtășea și Mircea Eliade: «Marchion a fost primul dintre marii ereziarhi, care au obligat biserica creștină să-și definească atitudinea față de Scriptură, cronologie etc. Marchion nu este un gnostic, el este doar un critic rațional al bibliei.

În opinia lui Marchion și a urmașilor săi: «Dumnezeul Vechiului Testament nu este atotputernic, atoateștiutor și atoateîmpăciuitor, cum se crede. În consecință, el deduce un dualism radical între Dumnezeul necunoscut și bun, care trăiește în lumea sa (nematerială?) din al treilea cer, și demiurg. Acesta și este Dumnezeul Vechiului Testament – creatorul lumii (inițial create de diavol din material defect) și al omului. Două lumi nu comunicau reciproc, pînă cînd bunul Dumnezeu a decis să ofere lumii darul său – pe Hristos. Deși Marchion crede că trupul lui Hristos este doar o fantomă înșelătoare (o varietate de docetism, numită «fantezie»), patimile și moartea Lui au fost, într-un anumit sens, reale. Lor le corespunde martiriul voluntar, eliberator al adepților marchionismului ». (Dicționarul religiilor. M.Eliade, I.Kuliano).

Doi Dumnezei, două moduri de cugetare

Marchion mereu sublinia în învățătura sa sacra diferența radicală dintre Vechiul și Noul Testament , dintre acțiunile Dumnezeului Vechiului Testament și cele ale Dumnezeului Noului testament. Dumnezeul Vechiului Testament, spunea Marchion, este neinițiat, el adesea își reproșează necunoașterea dezvoltării ulterioare a istoriei și a evenimentelor. Din punctul de vedere al moralității, el este prea crud cu oamenii. Dumnezeul Noului testament, din contra, este bun, blajin, deștept și plin de compătimire.

«Dacă religia Vechiului Testament aparținea unui singur popor, apoi religia Noului testament deschide ușile pentru toți. Dacă în Vechiul Testament regula de aur este ”ochi pentru pchi, dinte pentru dinte”, atunci Hristos a înlocuit-o cu o poruncă diametral opusă – să nu te împotrivești răului. Marchion putea insista asupra magna differentia dintre creștinism și iudaism din propriile convingeri, dar și pentru că aproape toate sistemele gnostice așa sau altfel au fost infectate cu anti-iudaism » (Brockhaus și Efron, v. М, p. 743).

Multă lumea credea că anume anti-iudaismul acestui ereziarh a provocat apariția dualismului radical. Doi dumnezei, două testamente și într-un final – doi Hristoși. Asta e cel mai original. De unde se trage? Marchion recunoștea veridicitatea absolută a ideilor Vechiului testament. Deci, dacă prorocii iudeilor au prezis că va fi un mesia, el cu adevărat trebuie să fie, doar că încă nu a venit timpul. Trebuie să așteptăm și în rezultat, la finele istoriei, el va fi prezentat lumii, cum a prezis Demiurg. Căci el are propriul plan și propriii eroi, în privința cărora nu putem fi sceptici, ei au fost preziși și ei vor fi. Va fi și Hristosul iudeilor, însă acum a venit un altul pentru întreaga omenire. Însă Marchion crede că aceste planuri ale lui Demiurg nu țin cont de o circumstanță. Demiurg nu-l cunoaște pe Bunul Dumnezeu și nu-i știe planurile. El nu știa nimic despre venirea lui Iisus Hristos, nu a prevăzut acest eveniment de importanță majoră. Însuși Fiul lui Dumnezeu, fiul Dumnezeului Binelui era de neatins pentru forțele răului și nu putea pătimi, însă faptele lui nu erau iluzorii, ele chiar au smuls oamenii din oștile lui Demiurg.

Hristos a fost învins de Demiurg, dar el, Fiul lui Dumnezeu, a coborît în iad și acolo a salvat sufletele oamenilor buni și le-a înălțat spre Dumnezeu. Acest lucru a supărat forțele Demiurgului, care au provocat, ca răspuns, o eclipsă de soare și un cutremur. După care Mesia Demiurgului va crea, la finele istoriei, propria împărăție de 1000 de ani, dar Hristos va elibera sufletele bune de supușenie în fața lui și le va înălța spre împărăția Bunului Dumnezeu. Sufletele, izbăvite de trupuri, vor intra în lumea binelui.

Mircea Eliade credea că învățătura lui Marchion privea salvarea oferită omului de către Dumnezeu ca pe un dar nemeritat. Omul nu este cu nimic mai bun ca lumea. Dacă un gnostic privește lumea ca pe un rău, atunci marchionismul era și mai pesimist, căci vedea răul nu numai în lume, ci și în om. Comparativ cu marchionismul, gnosticismul clasic apreciază mai pozitiv rolul omului, și crede că sufletul lui capturat de lumea lui Demiurg merită să fie salvat și înălțat spre lumile supreme, unde sălășluiește Dumnezeul Suprem.

Sinteza minciunilor și a adevărului

Gnosticismul ca filozofie a grecilor, trimisă într-o lungă călătorie cu un echipaj iudaic, în general era apropiat de idealurile misticilor păgîni ai Mediteranei. Antichitatea savura din timp regatul lui Saturn. Toate ordinele și misterele Mediteranei așteptau să vină regele lumii. Dar elenii și romanii antici cunoșteau că fiul Fecioarei, cel care va reproduce Veacul de Aur din trecut, va fi Apollo, adică Belen, Baal. Mediterana aștepta venirea acestui dumnezeu. Ea l-a întîlnit în lumina vieții lui Cezar și l-a încoronat în persoana lui August. Păgînii credeau în venirea fiului Fecioarei, dar aveau o altă abordare a venirii sale, diferită de a iudeilor. Și mare le-a fost mirarea: dumnezeul a venit, însă nu la Roma, da în Israel. Aceasta a provocat multe controverse, a distrus temeliile, a creat o mutație în care a apărut o forță nouă, în care păgînismul, care îmbibase revelațiile apostolice, a intrat în luptă cu rebeliunea iudaică și stia de Mesia.

Credința anticilor în Mîntuitor era cu adevărat atotcuprinzătoare, dar înțelegerea rolului și a originilor sale era diferită. Această diferență și este confruntarea dintre gnosticul educat de Platon și Pavel, și iudeo-creștinul care stătea pe temeliile doctrinei avraamice. Disputa era între ei, nu între un creștin și un iudeu. Acolo totul era clar, contrapus, aici – nu. Marchion avea, deci, dreptate: biserica creștină a devenit o adaptare păgînă a învățăturii iudaice, un iudaism în afară pentru mulți ani, peste care, la finele mileniului doi, această formă nu mai era necesară și în avanscenă a ieșit strămoșul creștinismului care și-a împins la marginea istoriei copilul devenit inutil.

Dar acest copil avea propria demnitate, măreție și sfințenie. Sfințenia avea subiectul luminii, a soarelui, sursa binelui. Totul se conținea în numele lui Hristos, ceea ce a și atras spre ortodoxie și catolicism multă lume onestă și credincioasă, și azi nu putem spune că numai adaptarea învățăturii iudaice la lumea păgînilor dădea viață Vaticanului, Constantinopolului, Moscovei și Varșoviei. Acolo exista credința și eroismul credinței milioanelor. Dar să aducem un omagiu și dualiștilor creștini, care apărau învățătura veche, dar au uitat,ce-i drept, de esența revelațiilor lui Zaratustra, ei îl apreciau pur gnostic, numindu-l pe demiurg Dumnezeul acestei lumi. Evident, asta contrazicea doctrina magilor antici cum că lumea este bună și Dumnezeul ei este bun din start.

Lumea s-a confruntat cu sinteza minciunii și a adevărului. Această sinteză a condus mințile maselor pe parcursul multor secole. Ea a alimentat opoziția gnostică, anti-iudaismul teologic și biserica Doamnei. O altă mutație a creat uniunea creaționiștilor, creștinilor iudei și a fiilor devotați ai lui Hristos. Două tradiții au luptat secole în șir, și ambele aveau lacune doctrinare profunde.

Credință sau cunoaștere ?

Dar să revenim la gnostici. După Marchion, viziunile sale au fost continuate de învățăturile lui Tatian și Apelles. Acești discipoli au continuat să lupte cu ortodoxia în persoana învățăturii lui Petru. Unul în Egipt, altul în Orientul Apropiat. Tatian credea că fraza lui Dumnezeu «Să fie lumină» este rugămintea lui Demiurg către Dumnezeul Suprem. Apelles, avea propriile cugetări, deși continua ideile lui Marchion.

În opinia cercetătorilor, «marchionismul nu a dispărut definitiv niciodată. În sec. VI și VII el este în contact cu maniqueismul, și acest aliaj pune bazele ereziei pauliștilor, care a cutremurat biserica în sec. VIII și IX вв. Paulismul a degenerat în bogomilism, care a trecut în istoria noastră ». (Brockhaus și Efron, v.М, p.744).

Din punctul de vedere al lui Mircea Eliade, cel mai important gnostic a fost Valentin. Eliade îl considera unul dintre cei mai mari teologi și mistici ai timpului său. Educat în centrul vieții științifice de atunci, la Alexandria, el a devenit episcop, apoi a rupt cu biserica și a părăsit acest mare oraș. În lucrările sale, Valentin a încercat să creeze un tablou integru care să explice existența binelui și a răului. El și-a propus să determine aceasta nu în cadrul doctrinei dualiste, ci ca dramă a unui dumnezeu aparte. Savantul credea că principiul sacru suprem este de neconceput. El este tatăl și Absolutul lumii noastre.

Conform viziunilor lui Tertulian, unul dintre cei mai eminenți scriitori, teologi și apologeți ai creștinismului timpuriu, gnosticii cunoșteau multe și doreau să cunoască, dar esența creștinului nu e în cunoaștere, ci credința. Este una dintre contradicțiile cele mai importante dintre creștinismul gnostic și cel ortodox. Cred nu pentru că știu, căci ce pot ști eu, dacă-s om? Dar cred deoarece e absurd, credea Tertulian. Astfel, unii credeau că au credință, alții se îndreptățeau prin faptul că posedă cunoștințe ce vin de la Hristos, Logosul manifestat. Numai cunoștințele îi dădeau gnosticului eliberarea.

În faptele lui Toma, a ajuns la noi un text gnostic important. Vechea legendă «Imnul despre Perlă», purtătoarea tainică a cunoștințelor gnosticilor, se spunea cu un principe, care a mers în îndepărtatul Egipt ca să caute Perla, vine din Orient. Viața lui este căutarea «minunatei perle, ascunse în mijlocul mării, marea este încolăcită de un șarpe care scoate un șuierat puternic ». În Egipt el este făcut prizonier și transformat în rob. Principele uită scopul călătoriei sale, căutările, Perla. Timpul trece, despre soarta lui află părinții , care decid să-și salveze fiul, dar cum? O scrisoare. Căci pentru un gnostic anume scrisul, adică cunoașterea, este esențială. Scrisoarea vine în chipul unei păsări a duhului sfînt, și îl trezește pe principe. Îi spune: «Trezește-te, căci ești fiu de rege și ai o misiune ». Principele se trezește. El îl roagă pe șarpe în numele tatălui său (Dumnezeu). Găsește Perla și o duce în casa părintească. Anume aici se vede ce este cunoașterea pentru un gnostic, ea eliberează de iluzia acestei lumi, de cătușele dușmanilor, de piedicile lumii, ca de acțiunile manifestate ale șarpelui, dușmanul neamului omenesc. Principele-salvator eliberează lumea, duce particulele de lumină sus, la tatăl său, și toate – în rezultatul cunoașterii. Anume aici se ascunde diferența radicală dintre creștini și gnostici. Două credințe, două tradiții. Într-un caz principalul este cunoașterea, în altul – credința. Așa au apreciat, au înțeles învățătura și mesajul lui Hristos cele două tradiții radical opuse, care formează lumea noastră.

Așa dar, confruntarea ortodocșilor cu gnosticii străbate întreaga istorie a religiilor erei noastre. Din timpurile patristismului ( adică, totalitatea ideilor și doctrinelor teologice) și a primelor comunități creștine. Apoi - în timpurile recunoașterii creștinismului de către Constantin și împărații romani. Pe atunci lupta devenise acerbă, dar a învins biserica de la Roma, ce-i drept, ea a acceptat anumite condiții. Creștinismul a devenit nu o continuare a iudaismului, ci un curent de sine stătător în cugetarea religioasă mondială, dar în forma sa ezoterică, în pofida influenței ideilor lui Pavel, el era continuarea multor învățături ale prorocilor iudei. Cu care uneori era în dezacord, principalul – în recunoașterea misiunii lui Hristos, acea parte a iudeilor, care l-a primit pe Hristos, a devenit creștină, cea care nu l-a primit – a rămas în cadrul învățăturii ortodoxe.

Dar a existat și o a treia biserică. Prin învățăturile lui Marchion și Valentin, a pavlicenilor și gnosticilor, îmbogățindu-se cu gnosticismul persan al lui Mani, această biserică a format ceea ce ulterior va răsturna Europa, îi va ciocni pe urmașii lui Mani și Marchion, bogomilii și catarii cu Roma și Constantinopolul. Două biserici, două învățături. De partea cui este dreptatea?

***

Astăzi foarte des este pusă întrebarea despre soarta ulterioară a Ordinului Templierilor. După distrugerea sa, Ordinul Templului s-a tăinuit. Mulți dintre membrii lui s-au alăturat altor organizați inițiatice, sau au creat altele noi. Mulți au plecat în alte țări – cum ar fi Scoția, Republica Vieneză, Despotatul Epir, Moldova sau Portugalia. Căzute în soluri diferite, semințele viziunilor lor au încolțit și au crescut, fiind reflectate în învățăturile și tradițiile diferitor popoare.

Veaceslav Matveer

Urmărește-ne pe Facebook, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter


Știrile partenerilor noștri
Mai multe

Sondaj Toate

load