Transnistria stiri: 1392
Eurovision stiri: 502

Istoria conspirativă a Europei. Ordinul Sionului și templierii

25 mai. 2018,, 11:01   Societate
18290 4

Veaceslav Matveev

În materialele anterioare am examinat formarea Ordinului Templierilor și cum a fost acesta influențat de învățăturile gnosticilor, bogomililor și catarilor. Acum vom reflecta influența altor tradiții și misterii sacrale asupra Ordinului Templului.

Începuturile unui nou proiect

Rolul decisiv în formarea Ordinului Templierilor i-a aparținut Prioratului Sion, numit și Ordinul Sion. Primul dintre cercetătorii contemporani, care a pomenit ordinul Prioratul Sion, a fost orientalistul și istoricul francez Rene Grusse. A făcut-o în lucrarea „Istoria cruciadelor și a statului cruciaților în Ierusalim”

Așadar, ce e cu această organizație și în ce constă esența ei mistică și istorică?

Ordinul templierilor, format în anul 1118, pînă în 1188 a avut cu ordinul Sionului un mare magistru comun. Inițial, acest prim ordin regal din Palestina se numea și mai patetic – Frăția Călăreților Mormîntului Maicii Domnului din Ierusalim. Acest ordin regal, cel mai secret, al descendenților merovingienilor – primilor împărați ai francilor din Țara Sfîntă, prevala asupra tuturor celorlalte instituții conspirative ale cruciaților. Imperiul medieval al urmașilor lui David, regele evreilor, a fost glorificat anume de vizionarii lui tainici. Creierul acestui proiect își avea rădăcinile anume în această frăție, dislocată în mănăstirea creată pe locul bisericii Adormirii Maicii Domnului de pe muntele Sion. Astăzi s-a păstrat doar capela cu galeria de sud, care cîndva era chiar deasupra odăii în care a avut loc Cina cea de Taină. Acum, conform unor date, aici se află mormîntul regelui David.


Știm că primul guvernator al Palestinei a fost Gottfried, Duce de Lotharingia de Jos (decedat în 1100). Însă el a fost doar custodele tronului din Ierusalim, iar după decesul lui neașteptat, pe tron a urcat fratele său Baldwin I. El a preluat titlul de rege al Ierusalimului și a asigurat susținere Ordinului Sfîntului Mormînt, apoi și Ordinului Sionului, iar ulterior – templierilor.

Dacă e să vorbim despre primele două, Ordinul Sfîntului Mormînt a fost un mare mister. Era unul dintre primele din Palestina, doar ulterior cruciații au format alte frății – militare și monahale – ca de exemplu Ordinul Ospitalierilor, Ordinul Teutonic, Ordinul Sf. Lazăr și așa mai departe.

Iar Ordinul Sionului a devenit stîlpul tronului dinastiei creștine guvernante. Această dinastie a devenit într-o clipă egală cu toate casele regale din Europa, iar în unele privințe chiar și mai importantă. În Est se năștea un nou proiect, care în scurt timp va cuprinde toate dinastiile de monarhi ale Europei. Aveau viitor doar cei care puteau nu doar să proslăvească vechimea și noblețea neamului lor, dar și să dovedească dreptul la moștenirea sfîntă. Vechea aristocrație feodală pleca în neant. În Palestina apărea tradiția celor însemnați de un semn divin, nu doar de prezența ”sîngelui albastru”. Pe ea s-a bazat ordinul creat la Ierusalim de regele Baldwin I.

Sub ”crucea Ierusalimului”

Însă trebuie menționat faptul că, încă din vremurile bizantine, la Ierusalim s-a constituit Frăția Sfîntului Mormînt. Ei erau protejați de însuși Patriarhul Ierusalimului, care în antichitate era mult mai important decît Papa de la Roma, fiind custodele Pămîntului Sfînt și apărător al relicvelor religioase ale Ierusalimului. Dar pe măsură ce în Est rolul Bizanțului se diminua, slăbea și Biserica Ortodoxă. La început i-a afectat doar pe patriarhii Antiohiei și Alexandriei, apoi și pe cel al Ierusalimului. Va veni timpul și sultanii turci îi vor pedepsi după bunul plac și pe patriarhii ecumenici ai Constantinopolului, care au fost cîndva parte a marii simfonii a puterii Imperiului Roman de Est. Frăția Sfîntului Mormînt era foarte veche, a fost creată cu ajutorul împăratului Constantin. Iată ce scrie în dintre lucrările sale cercetătorul rus Andrei Sinelinikov: „Ca blazon, ei foloseau «crucea din Ierusalim» – simbolul «demascării rătăciților și pentru consolidarea ortodoxiei», cum i-a spus arhiepiscopul de Ierusalim Chirill împăratului Constanțiu. În baza lor și s-a format Ordinul Sfîntului Mormînt din Ierusalim» (Ordo Eguestris S.Sepulcri Hierosolymitani). El a fost leagănul tuturor ordinelor pe Pămîntul Sfînt. Sursele originale i-au dat numeroase denumiri, în plus față de cele pe care le-am menționat deja: „Frăția călăreților Fecioarei de Sion” sau „Frăția călăreților din altarul Maicii Domnului din Ierusalim”, dar cea mai renumită au obținut-o după ce în 1188 s-au despărțit de templieri. Primul mare magistru ”independent” al Ordinului Sionului, Jean de Guisor, a schimbat denumirea frăției în „Prioratul Sionului” – „Prieure de Sion”, blazonul l-a împodobit cu grifonul de aur, explicația fiind următoarea: „Leul – regele animalelor, vulturul – regele păsărilor, iar peste oameni vom domni noi cu ajutorul aurului.” Un blazon demn pentru a sprijini sistemul financiar-economic. Și un slogan nu mai puțin demn: „Per Me reges regnant” – „Prin mine domnesc Regii”.

Treptat „crucea Ierusalimului” a devenit simbolul noii puteri a regilor Sionului. Acești domnitori ai Palestinei medievale au început să renască vechiul principiu al puterii cu un zel pur arian, fără a se întreba măcar: a fost oare Hristos descendentul lui David? Iudeii susțin că nu. Însă încăpățînarea cavalerilor și dorința de a unifica totul au aprins conștiința înflăcărată și nobilă a urmașilor semilegendarului Merovei, primul rege al francilor. Se știe că în epoca medievală neamul merovingienilor era considerat sfînt. Încă din timpurile păgîne, acești regi erau nu simpli monarhi, dar și mari preoți. Cercetătorii tratează diferit acest mister istoric. Unii îi consideră descendenți ai troienilor fugari, fii vitregi ai zeului antic Apollo, ocrotitorul Troiei, alții văd esența sacră în faptul că Merovei a fost născut de principesa francilor de la monstrul marin Quinotaur, ori consideră că sanctitatea merovingienilor se bazează pe faptul că aceștia purtau însuși sîngele lui Hristos.

Puterea e de la mare, nu din cer

Noi însă vom menționa următoarele. Pentru neamul merovingienilor contează nu faptul că el începe de la regele David, deoarece este o afirmație controversată, ci faptul că ei provin din Quinotaurul mitic. Acest fapt e cel mai important. Problema originilor merovingienilor și, respectiv, a Ordinului Sionului este cunoscută demult. În lucrarea „În cercul luminii”, cercetătorul rus contemporan Iaroslav Zuev scrie cu referire la tradițiile merovingienilor: „Iată o poveste confirmată de o mulțime de dovezi indirecte. Printre acestea se numără abilitățile supranaturale ale fondatorului dinastiei Merovei (inclusiv vindecarea prin punerea mîinilor), și părul lung, pentru care merovingienii au fost denumiți "regii cu păr lung", deoarece, spre deosebire de supușii lor care preferau tunsorile romane scurte, regii îmblau păroși, crezînd că în păr se ascunde o putere magică. E de rîs, însă cum numai ultimul merovingian, Hilderik III, a ajuns în temniță, el a fost imediat tuns. Nu au fost date uitării și numele biblice ale "dinastiei Sfîntului Graal", cum ar fi Samson Meroving, frate drept cu regele Hlotar II. Sau Miron Levit, conte de Bezalu. Sau Solomon , Conte de Rusilion. Și iată că autorii bestsellerului „Sfîntul mister” ne spun despre un oarecare Guillaume de Gelone, conte de Toulouse, supranumit „Cioc de vultur”, care vorbește liber limbile arabă și ebraică. Există și dovezi materiale cum ar fi o amuletă în forma unui cap de Taur, o sferă de cristal și albinuțe de aur găsite de arheologi în cavoul lui Hilderik I Meroving. Astea sînt mai degrabă atributele unui magician, nu ale unui luptător. Francii înșiși îi considerau îi regii lor magi, îi divinizau ca pe niște faraoni egipteni.

Oare toate aceste calități nu rezultă din originea supraomenească a Quinotaurului, în care îl vedem pe fiul lui Poseidon-Neptun? Însuși numele „Quinotaur” se traduce ca ”taur cu cinci coarne”, ceea ce poate fi tratat ca o uniune a simbolurilor zeului marin Neptun cu tridentul lui, și cele două coarne ale minotaurul mitic. Iată de ce în cazul merovingienilor contează în primul rînd relația lor cu stihia mării și apoi – rudenia cu troienii.

Vom menționa în această ordine de idei următoarele. Din adîncul mării a ieșit Afrodita-Venus. Din mare a ieșit zeul antic babilonean Oannes, cel care le-a dat oamenilor din îndepărtata Asie, celor din Șumer și Akkad noi cunoștințe, după cele pierdute în urma potopului. Tot acolo, în mare, s-au concentrat principalele cetăți ale indienilor Danavos – titani marini, al căror nume îl poartă danezii, bravii lupi de mare din nord, de unde a ieșit și Quinotaurul, cel care a cucerit-o pe prințesa din dinastia merovingienilor. Elementul secret al apei și al mării a devenit stîlpul navigatorilor și al celor care au stat la originea marilor descoperiri geografice, care ulterior au condus lumea europeană pe calea valorificării coloniilor de peste mări și au creat lumea marilor puteri maritime.

Ce altceva mai știm despre Quinotaur? Despre ce ne spune acest mit? Care este esența ezoterică a acestui simbol mitic, oferit omenirii pe post de cheie pentru viitoarele secole? Primul lucru care ne vine în minte este zeul slav Veles, numit de canaaneeni Bel. I-a fost zidit un templu la Babilon. În Cronica lui Ioann Malala se spune că Veles este fiul lui Poseidon, iar Quinotaurul – fiul zeului mării și monstru marin. Există, desigur, momentul principial al încornorării lui, căci zeii cu coarne erau zeități indo-europene vechi, legate de perioadele preistorice arhaice, atlantice și post-atlantice. Astăzi aceste perioade sînt inabordabile pentru cercetători și reprezintă o problemă care poate fi tratată doar prin prisma mitologiei și religiei. Quinotaurul era și un analog al lui Gopatshah. În vechea tradiție mazdaistă el este zeitatea care locuiește pe țărmul mării Vorucash. Sarcina lui era de a păstra curățenia și bunătatea în lume. În mitologia iraniană Gopatshah este regele-taur (un taur cu trunchi de om), care trăiește pe pămîntul făgăduinței al lui Eran-Vej (Arianam Vaejo) din regiunea Hwaniras. El face slujbă zeilor pe malul mării (acest lucru este menționat în textul sacru zoroastrian „Dadestan-i menog-i hrad” – „Judecățile Duhului Rațiunii”). Quinotaurul este similar cu Gopatshah prin faptul că însărcinează o femeie de neam regal.

Încă anticii știau că puterea vine de la zeul mării, nu din cer. Despre asta scria filozoful Mircea Eliade în lucrarea sa fundamentală „Istoria credințelor și ideilor religioase”: „Marele zeu antic Poseidon a pierdut, din multe motive, dominația sa mondială. Urmele măreției sale de altă dată le găsim peste tot, începînd cu numele lui, pe care Wilamowitz îl explică pe bună dreptate ca fiind «soțul Pămîntului» (Posis Das). În «Iliada» (XV, 204) Zeus este prezentat ca frate mai mare, însă Hesiod, cu siguranță, respectă o tradiție mai veche atunci cînd vorbește despre Zeus ca fiind mai tînăr («Theogony»,456). Oricum, doar Poseidon are curajul să se împotrivească lui Zeus, care face abuz de putere, și îi amintește că el posedă doar cerul. În acest detaliu poate fi văzută amintirea despre aceea cum anticul zeu suprem s-a împotrivit întronării unuia mai tînăr și mai norocos. După ce a obținut, la împărțirea Universului, puterea asupra mărilor, Poseidon a devenit un veritabil zeu homeric.”

Analizînd rolul primar al apei pentru om, și mai extins – misterele apei, Mircea Eliade scria că apa este baza oricărui fenomen cosmic. Ea este esența. Începutul și sfîrșitul lumii. Misterele apei, probabil, au fost primare pentru om în societatea primitivă. Ele s-au păstrat așa pe parcursul formării rasei umane. În lucrarea „Tratat de istorie a religiilor” el spune: „Într-o formulă scurtă, putem spune că apa simbolizează completitudinea, totalitatea tuturor potențelor; apa este fons et origo, sînul oricărei existențe posibile. „Apă, tu ești sursa tuturor lucrurilor și a oricărei existențe!” — se spune într-un text hindus (Bhavishisttarapurana, 31, 14),care generalizează vechea tradiție vedică. Apa este principiul fundamental și temelia lumii (Shatapatha Brahmana), VI, 8, 2, 2; XII, 5, 2, 14); principiul oricărei creșteri (ibid., Ill, 6, 1, 7), elixirul nemuririi (ib., IV, 4, 3, 15), similar amritei (ib., I, 9, 3, 7; XI, 5, 4, 5); ea asigură longevitatea și capacitatea de a genera, este principiul oricărei vindecări (Rigveda, I, 23, 19 sq.; X, 19, 1 sq.). „Apele să ne aducă binele!” — se ruga un preot vedic (Atharvaveda, II, 3, 6). „Adevărat, apa este vindecătoare; ea alungă și tratează toate bolile!”

Vedem deci că puterea terestră treptat trece în ocean și ape, de unde au ieșit toate și unde se vor întoarce toate la finele acestui ciclu de existență sau, vorba hindușilor, la finele acestei manvantare, epoca Manu. Acel Manu care a supraviețuit potopului și de la care tradiția avraamică a preluat chipul biblicului Noe. Lumea a ieșit din apă și, cu ea, din apă au ieșit cunoașterea, puterea, pămîntul, ceea ce confirmă puterea primordială a lui Poseidon-Varuna.

Conform mitologiei vechii Indii, inițial puterea aparținea asurilor – titani, zei din generația mai în vîrstă. Fiecare cercetător cunoaște perfect că titanii, cel puțin primul dintre ei – Ocean, aveau putere asupra mării. Și că unul dintre titani se numea Atlant. Adică titanii, tot ei atlanții, sînt cei care guvernau lumea înainte de invazia altora veniți din afară și care au distrus liniștea grădinii Edenului. Apoi a fost război. S-au confruntat titanii, în mitologia hindusă – asurii și devasii, după care titanii au dispărut. Mitologia hindusă îi consideră frați pe asuri și pe devasi, zeii din generația tînără veniți pe Pămînt din afară. Iranul, care, în urma revoluției Zarathustra, a ales dualismul total, îi consideră dușmani primari pe acești zei. Oricum, devașii, tot ei divele slavone, i-au biruit pe asuri. Așa spune mitologia Mahabharata, vechiul epos indian. Asta s-a produs în urma marelui război cosmic Taracmaia, care, de la începutul timpurilor, are loc în Univers. Titanii – atlanții și zeul lor Poseidon-Varun-Ahuramazd, a căror putere venea de la pămînt și din ocean, au fost înlocuiți de olimpici, cunoscuți în orient ca devași. Puterea lor venea din Cer. Adică vedem că este vorba despre două principii diferite de putere. India i-a ales pe devași, Iranul zoroastrian – pe asuri-titani.

Grație contactelor cu marile mistere ale Asiei, toate aceste taine li s-au deschis templierilor și cavalerilor Ordinului Sion în Palestina. De aici și divizarea Ordinului Sionului și Ordinului Templierilor, care ne interesează în cercetarea dată.

Tăierea fatală

În Palestina, cu toții au intrat în contact cu reprezentanții uneia dintre cele mai secrete comunități din Orientul Apropiat – druizii, al căror simbol sacru era capul de taur, și ismailiții, care au absorbit și islamul, și tradițiile zoroastriene. Posibil, cavalerii au intrat în contact și cu magii zoroastrieni. Aceste contacte au influențat viziunile cavalerilor călugări și le-au modificat serios ideologia. Ceea ce anterior era important a încetat să mai fie, deoarece au apărut alte cunoștințe, mai sacre și mai tainice, care au răsturnat lumea medievală. Ambele ordine au depășit tradițiile avraamice, căci au descoperit ceva mult mai important.

Așadar, în Palestina din vremea cruciadelor are loc descoperirea unor taine mistice profunde. Pentru ordinele care ne preocupă asta devine o veritabilă inițiere. Anume atunci s-au despărțit templierii de Ordinul Sion. Tronul papal considera că templierii au trecut într-o erezie adevărată. Justiția regelui Franței Filip cel Frumos a evidențiat acest păcat ca fiind o erezie bulgară, cunoscută nouă ca erezia bogomililor și a catarismului, cu rădăcini în tradițiile zoroastriene și maniheene din Iran. A fost sau nu erezie – este o altă întrebare, care necesită o cercetare separată, însă legătura templierilor cu bogomilii și catarii este evidentă și confirmată de noi în materialele precedente. Este evidentă și legătura lor cu ideile zoroastriene.

Și Ordinul Sion și-a modificat esența, însă nu acest lucru e cel mai important acum. Importantă este următoarea circumstanță. Ordinul Sion i-a învinuit pe templieri că au predat Ierusalimul și pe marele magistru. În cartea „Sfîntul sînge și Sfîntul Graal” (engl. The Holy Blood and the Holy Grail) — bestsellerul mondial al lui Michael Bayden, Richard Lee și Henry Lincoln, scrie: „Evenimentele din anul 1187 — «trădarea» lui Gerard de Ridefort (mare magistru al templierilor. – n.a.) și predarea Ierusalimului, se pare că au grăbit scindarea dintre templieri și Ordinul Sion. Motivele exacte nu sînt cunoscute, însă, conform «Dosarelor secrete», anul următor a fost martorul unui viraj decisiv în viața ambelor ordine. Și în 1188 s-a produs scindarea definitivă, Ordinul Sionului nu s-a mai interesat de renumiții său protejați, cum un tată își respinge copilul… Această ruptură s-a produs în timpul unui ceremonial la care fac aluzie «Dosarele secrete» și alte «documente ale Comunității», povestind despre «tăierea ulmului», care a avut loc la Gisors. Dacă toate punctele din acest text sînt încurcate, apoi Istoria și datinile recunosc că, în anul 1188, la Gisor a avut loc un eveniment foarte straniu, care a provocat tăierea ulmului.”

Despre ce act tradițional intrat în istorie ca ”tăierea ulmului la Gisors” și în urma căruia s-a produs ruperea definitivă a relațiilor este vorba? Conform legendei, pe șesul din fața cetății Gisors creștea de opt secole un ulm, care dintotdeauna a servit ca loc de revedere al regilor francezi și englezi. În ziua cu pricina trebuia să aibă loc o revedere între regele Angliei Henric II Plantagenet și regele Franței Filip August. Și chiar dacă Gisors este o comună din Franța, ea aparținea templierilor care țineau partea lui Richard Inimă de Leu (fiul mai mare al lui Henric). Cine a început cearta și care a fost motivul ei – cercetătorii nu au un răspuns ferm. Este clar că bătrînul ulm a fost tăiat, după care s-a și rupt Ordinul Sionului de Ordinul Templierilor. Pe de o parte, templierii au obținut independența, pe de alta – au fost lipsiți de o protecție puternică. Această ruptură dintre cele două ordine a influențat mult soarta continentului și, de facto, a divizat Europa în două tabere.

Există așa-numitele «documente ale comunității», păstrate de Prioratul Sionului. Mulți cercetători pun la îndoială autenticitatea lor, însă azi ele reprezintă unica sursă care permite să înțelegem ce anume s-a produs în acele timpuri medievale. Începînd cu anul 1188, susțin «documentele comunității», cavalerii Templului au fost independenți de Ordinul Sionului. În 1188, în Ordinul Sionului au loc schimbări cardinale. Anterior marii magiștri, cum ar fi Hugues de Payns sau Bertrand de Blanchefort, conduceau concomitent ambele instituții. Din 1188, Ordinul Sionului își alege propriul conducător, independent de Ordinul Templului. Primul dintre aceștia va deveni Jean de Gisors.

Ordinul Sionului nu-l recunoaște pe Gerard de Ridefort, învinuindu-l de trădare și colaborare cu musulmanii. În cartea „Sfîntul sînge și Sfîntul Graal” se spune: „Și Ordinul Sionului își schimbă numele și-l acceptă pe cel care ne este cunoscut pînă în ziua de azi – Comunitatea Sionului. Se adaugă și un al doilea nume, apriori surprinzător – „Ormus", care va fi folosit pînă în 1306, adică înainte de data la care peste un an templierii francezi vor fi arestați. Acest cuvînt este prezentat printr-un semn — un fel de anagramă care îmbină mai multe cuvinte-cheie și simboluri, cum ar fi spre exemplu «ours» — aluzie la Dagobert II și dinastia merovingienilor, «orme», «or» și majuscula «М», văzută și anterior, care parcă ar înconjura alte litere — simbolul astrologic al Fecioarei, care în limba iconografiei medievale însemna «Născătoare de Dumnezeu» … Conform aceleiași tradiții masonice, în anul 46 după Hristos, Ormus a conferit «noului său ordin al celor inițiați» simbolul specific — crucea roșie sau roz. Cunoaștem că crucea roșie a ajuns pe blazonul cavalerilor Templului, însă «Dosarele secrete» vorbesc despre aceasta: trebuie să vedem în Ormus originea Ordinului Trandafirului și Crucii sau a rosicrucienilor; în 1188, Comunitatea Sionului i-a mai dat lui «Ormus» o denumire – «Ordinul Adevăratei Cruci și al Trandafirului».”

Așadar, acum Ordinul Sionului este cunoscut drept Ordinul Ormus. Dar Ormuzd este zeul zoroastrian Ormazd sau Ahuramazda, cea mai mare zeitate a titanilor-ahuri. În el este cifrat și anticul Hermes. O altă denumire a ordinului Sion este „Ordinul Adevăratei Cruci și al Trandafirului”. Știm că templierii respingeau crucea și îi obligau să se lepede de ea pe neofiții care erau supuși inițierii. Ordinul Sionului din contra, a devenit sprijinul crucii în lumea europeană și cea de peste ocean. Două ordine, un izvor și două căi total diferite. Unul dintre acestea a dus la schimbarea revoluționară a Europei, altul a creat marele mistere ale caselor domnești din Europa.

Filozoful mistic englez Manly Palmer Hall, în lucrarea sa fundamentală „Expunerea enciclopedică a filozofiei simbolice masonice, ermetice, cabaliste și rosicruciene”, scrie: „În cartea sa «Simboluri Secrete rosicruciene», dr. F. Hartmann descrie Frăția ca pe o comunitate secretă de oameni cu forțe supraomenești, dacă nu supranaturale; se spune că ei erau capabili să prezică evenimentele viitoare, să pătrundă în cele mai profunde taine ale naturii, să transforme fierul, cuprul, staniul în aur, să prepare elixirul vieții sau un panaceu universal, prin intermediul căruia puteau menține tinerețea veșnică... Același autor definește rosicrucienii ca popor care, prin trezirea spirituală, obțin cunoașterea practică a sensului secret al trandafirului și al crucii.”

Pe scurt despre simbolismul acestui ordin. Emblema Frăției Rosicrucienilor era un trandafir înflorind pe cruce. Unii cercetători consideră că trandafirul și crucea rosicruciene erau prezente pe Masa Rotundă a regelui Arthur, de la care provin multe case regale din Europa și o parte din nobilimea europeană. Situația trandafirului prezintă mai mult interes, deoarece el este un simbol vechi matriarhal al misterelor asiatice și europene. Trandafirul este simbolul principiului feminin, fertil, asociat cu nașterea, fertilitatea și puritatea. Faptul că planta înflorește prin a-și deschide butonul a fost motivul pentru care ea a fost aleasă ca simbol al dezvoltării spirituale. Culoarea roșie a trandafirului amintește de sîngele mîntuitorului Hristos.

Astfel scindarea Ordinului Sionului și a Ordinului Templierilor a schimbat lumea medievală și a influențat viitorul civilizației. Nobilimea europeană a fost polarizată în două tabere dușmănoase. Ulterior confruntarea lor va duce la un șir de mari revoluții europene.

…Ca navele pe mare

Să tragem unele concluzii. Ce anume a avut loc în secolul doisprezece este o mare taină, dar ordinele care ne interesează diverg ca navele pe mare. Mai mult, ele devin dușmani ostili. Ordinul Templierilor, distrus de Filip cel Frumos, pleacă în ilegalitate internațională, de unde ulterior vor crește masonii, iluminații și alte misterii ale timpurilor Noi și Moderne. Chiar și naționaliștii germani și-a văzut izvoarele în această frăție. La începutul sec. ХХ, ei au fondat Ordinul Noilor Templieri. Dar frăția templierilor nu poate fi legată doar de aceasta. În ea și-au căutat rădăcinile și puterea bolșevică, și patrioții americani, și adepții cubanezi ai lui Che Guevara și Fidel Castro, și naționaliștii scoțieni. Marea răscoală a lui Napoleon contra dinastiilor regale ale Europei își are rădăcinile în inițierea templierilor. La fel – rădăcinile acestea există în sîngele merovingienilor, a căror venire este prezisă de Sfîntul Prooroc Maleahi și de Nostradamus, deoarece, în opinia noastră, împăratul Napoleon a fost un compromis dintre o parte a aristocrației europene din Ordinul Sionului și templieri.

Iar Ordinul Sionului? El a mers pe altă cale, acoperind cu rețeaua sa toate casele regale din Europa. Toată aristocrația medievală s-a actualizat și a încercat să se declare rudă de sînge cu casa lui David și Comunitatea Sionului. Mulți aristocrați își închipuiau că în venele lor curge sîngele lui Hristos și al Mariei Magdalena. Habsburgii se considerau regi ai Ierusalimului. Excepție au făcut doar regii scoțieni Stuarts și dinastia rusă a Romanovilor. Tot excepție a fost și ultimul rege al Poloniei și Rzeczpospolita (Uniunea statală polono-lituaniană), Stanislav August Poniatowski. La fel și Mușatinii moldoveni, urmași ai lui Bogdan Întemeietorul, în a cărui heraldică se văd clar trăsăturile inițierii templierilor rămase de la Ordinul Templierilor fugiți la Lvov și apoi în Moldova, țara în a cărei denumire este cifrat numele lui Jacques de Molay, ultimul magistru cunoscut al templierilor. Așa este istoria acestei coliziuni conspirative medievale, care formează întreaga dezvoltare ulterioară a Europei, Americii și a altor continente, pe care nu a călcat picior de cavaler european. În această istorie și constă esența formării Imperiului Rus și cea a patriotismului american. În această istorie vedem rădăcinile lui Ștefan cel Mare, Stanisław Poniatowski, George Washington și Simon Bolivar. Ea ascunde toate tainele actualei confruntări mondiale. Confruntări între cei care pregătesc venirea Mîntuitorului și cei care i se împotrivesc dur. Confruntări între Republica Mondială și împărăția universală.

2
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?