Istoria conspirativă a Europei (catarii și templierii)

Istoria conspirativă a Europei (catarii și templierii)

Veaceslav Matveev

Continuăm ciclul de materiale dedicate istoriei conspirative a Europei.

Anterior, am reflectat calea religioasă a bogomililor și a catarilor – secte creștine care au influențat în mare măsură soarta Ordinului Templierilor și a Europei medievale. În prezentul articol vom încerca să clarificăm ce anume unea cunoștințele tainice și teoriile catarilor și templierilor și de ce Biserica Romană se împotrivea extinderii catarismului.

Un rit pentru cei inițiați  

Conspirologia este adesea confundată cu teoria complotului. Dar nu este același lucru. Nimeni nu neagă că, din timpuri străvechi, în scopul atingerii anumitor scopuri – religioase, politice sau economice –, oamenii formau comunități. Acestea au existat și în antichitate, și în Evul Mediu. Acest subiect a fost tratat în lucrări excelente; e suficient să numim „Tagmele antice și asociațiile masculine” (Berlin, 1909) de Henry Shurtz și „Societățile primitive secrete” (New York, 1908) de Anthony Webster. Dar prin ce anume societățile secrete se evidențiau în raport cu alte sisteme sociale? Desigur, prin idee – religioasă ori politică. Anume ideea este cea care face distincția între inițiați și lumea profană, lumea organizațiilor mondene și a comunităților deschise. Însă cel mai important pentru o societate secretă este inițierea, care semnifică încetarea ciclului anterior de viață și cea de-a doua naștere. Ea îl introduce pe cel inițiat într-un cerc sacru și îi deschide arcurile secrete ale istoriei sau esența ezoterică a religiilor mondiale, de parcă l-ar transfera în șirul ființelor supraomenești, pentru care scopurile cotidiene ale masei de bază a omenirii devin doar o simplă banalitate.

Remarcabilul filozof și specialist în istoria religiilor Mircea Eliade (ai cărui strămoși erau moldoveni din Moldova de peste Prut) scria: „Istoria religiei distinge trei categorii mari – sau tipuri – de inițiere. Primul include ritualuri colective, marcînd tranziția de la copilărie sau adolescență la maturitate și sînt obligatorii pentru toți membrii societății. În literatura etnologică de specialitate, aceste imagini sînt examinate în termeni ca: „rituri asociate cu pubertatea, „inițieri tribale“ sau „inițieri de vîrstă“ ... A doua categorie include toate tipurile de rituri de intrare într-o societate secretă, uniune (Bund) sau fraternitate. Aceste societăți secrete sînt concepute pentru persoane de același sex și își păstrează secretele cu strictețe. Majoritatea frățiilor întrunesc bărbați și constituie „uniuni bărbătești” (Männerbünde) ... a treia categorie de inițiere confirmă vocația mistică, care la nivelul religiilor primitive este vocația de magician – vrăjitor și șaman. Una dintre trăsăturile specifice ale acestei categorii  este importanța pe care o oferă persoanei experiența individuală” (Mircea Eliade „Societăți secrete. Ritualuri de inițiere și consacrare”).

Cînd drumurile se despart

Astfel, inițierea este momentul de bază al intrării persoanei în comunitatea secretă. Aceasta era caracteristică și catarilor, și bogomililor, și membrilor ordinelor cavalerești.

Anume acest ritual a început de la o vreme să distingă Ordinul Templierilor de alte uniuni cavalerești și frății creștine. (Denumirea completă a ordinului era „Adepții sărmani ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon”). Desigur, rămași în tradiția creștină, atît catarii, cît și templierii și-au schimbat totuși substanțial viziunile și ideile mistice. Astfel, dacă catarii împărtășeau o anumită sinteză a religiilor gnostice și creștine, templierii, de la bun început, au fost ostași creștin-ortodocși. Însă din timpurile cruciaților încoace pozițiile lor ideologice s-au schimbat substanțial. 

Modificarea ideologiei lor este taina-cheie, dar anume ea ascunde cauza sciziunii dintre cavalerii Templieri și cei din Ordinul Sionului, a cărui activitate este secretă în multe privințe. Există date că, inițial, ambele ordine aveau magiștri comuni. Unii cercetători consideră că templierii au fost creați de comunitatea Sionului sau de Ordinul Sionului ca o componentă militară a aceleiași structuri de inițiere. Ulterior, după un șir de săpături efectuate de templieri în Palestina, sub vestigiile Templului lui Solomon, ceva s-a schimbat. Ce anume? Este o taină mare, însă anume ea conține esența noii inițieri a templierilor, care nu le mai permitea să împărtășească viziunile celor din Ordinul Sionului. Drumurile acestor două frății cavalerești secrete s-au despărțit pentru totdeauna. 

S-au despărțit în așa măsură, încît la 13 octombrie 1307, regele Franței, Filip cel Frumos, a atacat Ordinul Templierilor și a interzis activitatea acestuia, i-a arestat pe cavaleri, dar și pe conducătorii Templului, în frunte cu marele magistru Jac de Mole. El i-a învinuit pe cavalerii Templului de toate păcatele, printre care și erezia bulgară, ceea ce confirmă părerea noastră că templierii, catarii și bogomilii erau, în mare parte, persecutorii aceleiași tradiții sacrale. În bestsellerul lor „Sfîntul sînge și Sfîntul Graal” autorii Michael Beigent, Richard Lee și Henry Lincoln scriau: „Filip cel Frumos îl înscăunează pe tronul papal pe propriul candidat. Clement V nu va mai putea să-i refuze nimic. Cum vedem, regele francez și-a construit minuțios planul. Parțial grație spionilor pe care i-a implementat în rîndurile templierilor, parțial grație dezvăluirilor unui comandor-renegat, el a alcătuit lista învinuirilor care îi va permite să aplice ordinului lovitura de grație;după care a difuzat în toată țara ordine pecetluite privind arestarea, care vor fi deschise concomitent în dimineața zilei de vineri, treisprezece octombrie 1307. În această zi toți templierii francezi au fost arestați și întemnițați, averea lor — confiscată, comandorilor le-a fost aplicat sechestrul regal. Din nefericire, deși efectul de surpriză pe care conta regele a reușit, enorma avere pe care acesta dorea să o capete i-a scăpat: el așa și nu a putut-o găsi nicăieri și renumitul «tezaur al templierilor» a intrat în lista lungă a marilor taine ale Istoriei”.

Mănușa a fost aruncată

Însă toate acestea vor avea loc ulterior și cavalerii Ordinului încă nu bănuiesc ce soartă strașnică îi așteaptă, deocamdată catarii au fost printre primii care au resimțit lovitura asupra credinței lor. În ce consta, așadar, confruntarea dintre catari și cei care se închinau crucii și de ce această dogmă deranja Biserica Romană atît de tare? Sursele catolice ale timpului pomenesc adesea faptul că catarii credeau „în doi zei — unul bun, altul rău…” Ceea ce înseamnă că ei deosebeau două creații: cea veritabilă, care cu adevărat ”există”, adică creația lui Dumnezeu, („Toate prin El s-au făcut”); și cea iluzorie, care nu există cu adevărat, această lume vizibilă, asociată cu ”neantul” („şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” sau „toate lucrurile au început să fie fără El”, cum scria propovăduitorul catarismului Peire Autier). Lumea vizibilă, „lumea aceasta” nu este creația lui Dumnezeu. Ea a apărut dintr-un alt început. Dualitatea catarilor presupunea independența totală a rădăcinilor binelui și răului unul față de altul. Ei își bazau dialectica pe „Logica” lui Aristotel: „Principiile opuse sînt contradicții”, prin urmare, binele și răul, fiind opuse, provin din principii contradictorii. Așa s-au dezvoltat viziunile catarilor. În consecință, la Languedoc și în nordul Italiei s-a produs o sinteză a două religii diferite, cu posibile rădăcini comune în vechea tradiție sacrală indo-europeană.

A apărut o altă biserică creștină, care nega nu doar Vechiul Testament și pe Dumnezeul lui, dar și majoritatea evangheliilor Noului Testament.

Închinarea la cruce, în viziunea catarilor, era o nesocotire a naturii Divine a lui Hristos. Atitudinea lor ostilă față de acest simbol era atît de puternică, încît unul dintre ei a exclamat: „Pentru nimic în lume nu mi-aș dori să fiu mîntuit prin acest semn!” (despre asta scrie Otto Rahn).

Deci tronului papal i-a fost aruncată mănușa, iar răspunsul nu s-a lăsat așteptat.

Cruciada împotriva catarilor a fost pentru contemporani un adevărat calvar. În anul 1209, papa Inochentie III a chemat la cruciada împotriva acestor ”eretici”, numită albigensiană (din denumirea orașului Albi, în care era cea mai mare concentrație de catari). Ca răspuns la această chemare, baronii Franței și ai Europei au atacat, în 1209, teritoriile comitatului Toulouse și vicontatul Tranguel. În fruntea cruciadei era legatul papal Arno Amori, abatele Shito. Cruciada împotriva albigensilor s-a remarcat prin răfuieli feroce cu populația pașnică (Besièrs în 1209, Marmand în 1219), și prin focurile enorme pe care erau arși ereticii — la Minerva (140 de arși în 1210), Lavora (400 de arși în 1211). Însă populația locală, pentru care războiul era unul religios, dar și de eliberare națională, se împotrivea dur și-i susținea pe conții legali.  

Nici templierii nu au participat la această vărsare de sînge. Timp îndelungat ei nu numai că refuzau cruciada, dar chiar îi ajutau pe catari. Formal, în timpul acelui război, ordinul păstra neutralitatea, însă comandoriile regiunii Languedoc adesea ofereau catarilor adăpost și chiar îi apărau de cruciați. Mai mult, în 1213 templierii au participat cu arma în mînă la bătălia de la Muret, de partea armatei catarilor.

Cunoscuții cercetători ai Ordinului Cavalerilor Templieri, menționați deja, Michael Bejent, Richard Lee și Henry Lincoln, scriau în acest context: „Templierii își subliniau neutralitatea în privința exterminării albigiensilor și au recunoscut ca fiind adevărate cruciade doar campaniile împotriva saracienilor. Însă contemporanii relatau că cetățile templierilor erau adăpost pentru eretici și ei chiar puneau mîna pe armă pentru a-i apăra pe cei adăpostiți. Manuscrisele de la începutul războiului contra albigiensilor spun că mulți catari au completat rîndurile templierilor și prin aceasta i-au decepționat pe cruciații lui Simon de Monfort. Printre numele celor mai înalți demnitari figurau și nume care la sigur aparțineau catarilor… Cum se vede, după intrarea în Ordinul Templierilor, reprezentanții nobilimii din Languedoc de cele mai multe ori preferau să rămînă în propriile moșii, unde constituiau o bază puternică, trainică și fidelă a ordinului. La Languedoc, templierii s-au pomenit față în față cu un sistem de idei și influență foarte îndepărtat de ortodoxia romano-catolică”.

Enigma Languedocului

Să luăm aminte la această denumire: Languedoc, atît de strîns legată de viața Ordinului. În prezent este o regiune istorică din sudul Franței. Dar la începutul sec. XIII, Languedoc nu se supunea regilor francezi. Era o proprietate independentă, administrată de conții de Toulouse și influenta casă a Tranguililor. Anume aici erezia catarilor a atins apogeul. Și anume de aceea cruciada papei contra catarilor i-a lezat pe aristocrații din Languedoc, care susțineau răscoala gnostică a catarilor. Aceste evenimente au fost descrise amănunțit de cercetătorul german Otto Rahn în lucrările „Curtea lui Lucifer” și „Cruciada împotriva Graalului”. Autorul îi contrapune pe catari cu religia lui Graal și a Spiritului Sacru crucii creștine, pe care o numește simbolul lui Iehova. Există aici multe controverse, însă faptele istorice ale acestui război total prezintă interes pentru cercetarea noastră. 

Unu – catarii au găsit la Languedoc susținere nu numai în cercurile de curte ale cavalerilor și trubadurilor locali, ci și la întreaga populație, inclusiv păturile de jos ale societății, unde se mai păstrau ritualurile de inițiere din vremurile celtice, cu al lor cult a lui Graal (în tradiția celtică – Cupa Cheridven, care oferea nemurire și putere), și cultul lui Belen, zeul celtic al Soarelui, alături de care adesea era pomenită zeița Belissena. (Probabil, în mitologia antică, lor le corespund Apollo și Afrodita). Autorul acestor lucrări considera că, încă mult timp după creștinare, în Galia de Sud se păstrau nu doar vestigiile credințelor păgîne ale celților, dar existau uniuni secrete ale druizilor, cu ritualurile, cultele și practica lor de inițiere. Aici au venit din Est purtătorii cunoștințelor maniheiene și zoroastrene. Otto Rahn scria despre catari și cetatea lor Montségur: „În timpurile preistorice, Montségur era sanctuarul zeiței Belissena, analogul celtic al Astartei-Artemidei-Dianei. În mitologia feniciană Astarta se numea Paredra Waal, în cea greacă – Artemida, sora lui Apollo, iar în teogonia celtiberiană – Belissena, zeița Abelionului”. Și încă. „Sanctuarele druizilor dedicate Belissenei se aflau, de asemenea, în locurile dedicate lui Abellion. Nu departe de actualul Mirpois – pe blazonul proprietarilor săi (fiii lui Belissen) era un turn, un pește și o semilună – se afla pădurea sacră a lui Belen. Belesta modernă, situată la distanța de câteva ore de la Montségur, era unul dintre locurile sacre din Belissen. În Lavelan, la poalele muntelui Montségur, unde altă dată domnea fiul lui Belissen, Ramon de Perelia, Sanctuarul din Belissen se afla, de asemenea, lîngă sanctuarul din Abellion».  

Așadar, vedem că aristocrații și cavalerii din Languedoc au păstrat credințele vechi ale celților și fenicienilor. Chiar și heraldica neamurilor de aristocrați din sud purta semnele și simbolurile antichității precreștine. Catariii au adăugat la acestea creștinismul lor deosebit, care era o sinteză dintre ideile lui Hristos și religia lui Graal, cu originea lui zoroastrică veche. „Simbolul catarilor era Dumnezeu – Duhul Sfînt, simbolizat în Evanghelii de porumbel. Cineva dintre catari a săpat imaginea unui porumbel pe peretele unei peșteri din Sabart. În ruinele Montsegur au fost găsiți porumbei din lut. Tot porumbelul era blazonul cavalerilor Graal. În Vinerea Patimilor, ziua celei mai mari iubiri, porumbelul lăsa prescura asupra Graalului. Conform unei legende auzite de la păstorii din Perinei, porumbelul a făcut ca muntele Tabor să dispară, iar Esclarmonde să devină un simbol al lui Dumnezeu – Duhul Sfînt. Toate aceste relații reciproce sînt foarte revelatorii.” (Otto Rahn „Cruciada împotriva Graalului”)   

În rîndul al doilea, și catarii, și templierii au fost învinuiți nu numai de cunoștințe secrete, ci și de posedarea unor tainice relicve sfinte. Unii considerau chiar că ei îl păzesc pe însuși Graal. Doar catarii erau renumiți ca posesori ai unui tezaur fantastic, chiar și sacru, care, potrivit legendelor, și era, de facto, Graalul. Anume această împrejurare l-a determinat pe Richard Wagner să facă, înainte de a compune ultima sa operă „Parsifal”, în pelerinaj la Rennes-le-Chateau  – o mică localitate amplasată chiar în Languedoc. Rennes-le-Chateau a devenit cunoscut în lume grație zvonurilor despre aceea că acolo au fost ascunse comorile templierilor, cea mai importantă dintre care este Cupa Sf. Graal. Din cauza acestor zvonuri, în anii de ocupație a Franței, 1940-1944, armata germană a încercat zadarnic să facă săpături în toate împrejurimile. Și ea nu a fost singura care a făcut aceste încercări , fantoma comorii pierdute de templieri nu a lăsat liniște niciunui locuitor al acestei localități. La timpul său. Marele magistru al Ordinului Templierilor Bertrand de Blanchefort a ordonat să fie săpat tot terenul din împrejurimi, însă misterioasele comori așa și nu au fost găsite.

Zdrobiți, nu și învinși

Misterul comorilor din Languedoc așa și nu este dezlegat. Iar catarii au fost zdrobiți cu cruzime. În 1226, Ludovic VIII al Franței, fiul lui Filip-August, a continuat cruciada împotriva catarilor și a aristocrației din Languedoc. Contele de Toulouse a fost impus să se predea și să semneze un tratat de vasalitate cu Parisul. Concomitent, el renunța la ”erezia catară”, cum era numită această dogmă la Paris și la Roma. În 1244, a căzut ultimul bastion al catarilor – cetatea Montsegur. A început dezmățul sîngeros al inchiziției medievale papale. Sîngele curgea rîu. Cavalerii din nord îi nimiceau nu numai de catari și cercul lor select de inițiați, care au acceptat ” сonsolamentumul”, adică renunțarea la lume și bunurile lumești, dar și pe aristocrații din sud. 

Dar chiar dacă catarii au fost distruși definitiv, tradițiile ”ereziei bulgare”, apărute în sec.10 în Balcani și dezvoltate de catarism, nu au dispărut. Ulterior, ele i-au influențat pe waldensieni – urmații doctrinei creștine, care promovau cam aceleași idei despre natura binelui și a răului; pe minnesingerii germani, care proslăveau în versuri și cîntece dragostea  cavalerilor, pe gusiți  (adepții mișcării religioase din Cehia) și reprezentanții aripii lor radicale  - taboriții, dar și pe protestanți. Ideile lor au influențat și doctrina lui Giordano Bruno , și concepția despre lume a titanilor renașterii italiene. Dar cel mai mult, desigur, pe membrii ordinului templierilor, care au preluat nu numai doctrina catarilor, dualitatea lor, cultul lui Belen, Apollo și Afrodita, dar și tainele inițierii în această tradiție medievală veche și misterioasă.

Urmărește-ne pe Facebook, dacă vrei să afli mai multe

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Sondaj Toate

load