X 
Transnistria stiri: 1392
Eurovision stiri: 502

Elena Voloșanca și Sofia Paleologu. Adevăr și ficțiune (Partea 2)

11 iun. 2018,, 11:02   Societate
15454 3

Veaceslav Matveev

Se știe că un eveniment istoric atrage după sine un lanț de evenimente ulterioare și poate schimba cardinal cursul istoriei. Așa s-a întîmplat și în urma confruntării dintre două principese – Elena Voloșanca și Sofia Paleologu. Victoria ultimei a influențat nu doar relațiile dintre Moldova și Rusia, dar și soarta celor două țări. Și cine știe cum ar fi fost istoria Europei dacă lucrurile ar fi luat o altă întorsătură…

Pe ruinele imperiului

Soarta compatrioatei noastre Elena Voloșanca, principesă moldoveană și soția marelui cneaz rus Ivan cel Tînăr, este de nedespărțit de evenimentele care au cuprins Europa la finele sec. ХV. În anul 1453, Constantinopolul a căzut sub loviturile imperiului turc. Turcii au distrus orașul grație trădătorului care le-a deschis una dintre ușile tainice din zidul lui. Pe cîmpul de luptă a căzut și ultimul împărat bizantin Constantin Paleologul. În mormanul de cadavre el a fost găsit doar după cizmele roșii. Ceva mai mult timp s-au menținut asemenea cioburi ale Bizanțului ca Imperiul din Trapezunt și Despotatul Moreei. Una dintre fiicele despotului Morea s-a stabilit în Italia, sub protecția Papei de la Roma, care, la Conciliul de la Basel, Ferrara și Florența, a fost numit conducător sacru al întregii lumi creștine. Zoe Paleologu, numită ulterior Sofia, a stat în Italia pînă a devenit noua soție a marelui cneaz moscovit Ivan III. Deja la Moscova ea s-a ciocnit de partidul Elenei Voloșanca și între principese a început o luptă ireconciliabilă pentru putere și moștenirea tronului princiar moscovit. În consecință, partidul principesei bizantine a obținut victoria, iar moldoveanca, după care și fiul ei Dmitri, au decedat.

Care a fost esența confruntării dintre pozițiile lor aristocrate și religioase, de ce ideile aduse de Elena Voloșanca au răsturnat traiul liniștit, aproape asiat, al curții princiare moscovite, dar și a întregii Rusii Moscovite? Pentru a înțelege asta, trebuie să elucidăm două chestiuni. Prima – situația istorică și religioasă din Europa și Rusia în acele vremuri complicate. A doua și foarte importantă: cine a fost Ștefan cel Mare, tatăl Elenei, și care era misiunea lui istorică și misiunea fiicei sale?

Alianța n-a fost să fie


Pentru început să răspundem la prima întrebare. Pe atunci Europa se confrunta cu atacul turcesc care a șters de pe harta Europei și Asiei multe țări mari. Au căzut Bulgaria, Serbia, Croația, apoi și Ungaria. Atacul n-a cruțat nici Valahia, Moldova și Transilvania. Însă Moldova, condusă de mîna puternică a comandantului de oști și a domnitorului său, s-a împotrivit cu succes turcilor încă mult timp. Domnitorul Moldovei Ștefan de mai multe ori a făcut praf și pulbere oștile turcești, sporind astfel autoritatea sa și a țării sale în ochii Europei. Chiar și pontiful roman i-a propus domnitorului nostru titlul de rege, dar Ștefan a refuzat. Trebuie să recunoaștem că el miza pe alianța militară și geopolitică cu Rusia Moscovită, chiar și soția și-a ales-o dintr-un neam princiar rusesc de la Kiev. Însă aceste așteptări au fost zadarnice. Cauza – marele cneaz moscovit, care a ales partea Sofiei Paleologu și l-a trădat pe Ștefan cel Mare. Și nu l-a trădat pur și simplu, el i-a distrus fiica și nepotul domnesc, care cu puțin timp înainte devenise moștenitor al tronului moscovit și principe. Cel mai important – prin distrugerea alianței el l-a lăsat pe Ștefan unu la unu cu Poarta Otomană, ceea ce s-a și soldat cu evenimentele cunoscute și pierderea independenței Principatului Moldova.

Însă în prezent istoria este uneori interpretată prea libertin. Am analizat deja inexactitățile și denaturările comise de autorii serialului „Sofia”, difuzat recent de un post TV rusesc. Deosebit de neplăcut a fost să vezi cum în film este bătută cu biciul principesa noastră Elena – este scena de la finele peliculei. Și încetează execuția doar după rugămintea înflăcărată a Sofiei Paleologu. Este un neadevăr istoric. Unu – pentru că nu există dovezi că Elena a fost biciuită. Este confirmat doar faptul că ea a fost întemnițată și a murit în temniță. Doi – ceea ce este cel mai important – statutul ei înalt nu permitea să fie biciuită ca o simplă roabă: pe atunci așa ceva era inaplicabil în cazul oamenilor de neam princiar. Ori execuție, ori temniță, ori mănăstire. Filmul conține denaturări evidente ale faptelor, ceea ce l-a și determinat pe autorul acestui articol să explice adevărata stare a lucrurilor din acea epocă, inclusiv statutul Elenei Voloșanca.

Problema statutului

Așadar, de ce biciuirea principesei era imposibilă în principiu? Să elucidăm, în acest context, titulatura și tronul casei din care provenea Elena Voloșanca, erau oare acestea inferioare statutului Sofiei Paleologu și al lui Ivan III? Sofia era fiica lui Toma – ultimul despot Moreean, care, după căderea Constantinopolului, a consolidat istmul Corint și a încercat să reziste atacului turcilor. El a pierdut și cu el a dispărut despotatul Moreei. Despotatele nu erau state total independente. În Imperiul Bizantin noțiunea de despot nu avea semnificație negativă ca acum, însemna doar ”stăpîn”. Era cel mai înalt titlu de curte, pe care împăratul îl oferea celor mai apropiate persoane. Ulterior acest titlu a început să fie folosit în statele vecine cu Bizanțul — Regatul II Bulgar, împărăția sîrbo-greacă și Imperiul din Trapezunt. Putea oare fiica despotului Toma Moreeanul, egalat cu conții europeni, să corespundă titlului Elenei Voloșanca?

În ciuda bazei extrem de limitate a surselor istorice despre formarea puterii de stat, titulatura tronului Moldovei poate fi lesne urmărită grație actelor domnești din acea epocă, spre exemplu – scrisorilor moldo-slavone. Inițial, domnitorul moldovean purta titlul de Voievod. Însă deja din timpurile domniei lui Petru П Mușat vedem un statut mai superior al casei domnești din Moldova. În scrisoarea din 1 mai 1384, domnitorul Moldovei se prezintă altfel, și anume: „Noi, Petru voievod, prin mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei”. În original, asta sună așa: „Nos, Petrus waivoda, dei gratia dux Terre Moldavie”. Latinescul dux însemna titlul de conducător militar și în Republica Romană, și în Imperiul Roman, și în Bizanț. Ulterior, termenul a trecut și în alte limbi europene: englezescul duke cu sensul duce, italienescul doge și duce. Iar în actele succesorului lui Petru, Roman I Mușat, deja se văd schimbări. În scrisoarea din 30 martie 1392, el se autodefinește stăpînitor deplin: „Mare autocrat, prin mila lui Dumnezeu domnitor Io Roman voievod, care stăpînește Pămîntul Moldovenesc din planină (adică din munți – n.a.) pînă la mare.” Observați expresiile „autocrat” și „prin mila lui Dumnezeu”. Ce înseamnă aceasta pentru cercetarea noastră? Înseamnă că nu poate fi vorba despre niciun fel de dependență de un suveran extern. Puterea domnitorului moldovean este absolută și dăruită prin mila lui Dumnezeu. Scrisoarea voievodului Roman I Mușat din 5 ianuarie 1393, unica scrisoare a acestui voievod, care ține de politica externă și s-a păstrat pînă în zilele noastre, este interesantă pentru noi prin faptul că în ea pentru prima dată conducătorului Moldovei i se aplică titlul de „domnitor”. Apropo, acolo el mai este denumit și „voievodul Moldovei și dedice al Țării Valahe”. Asta extinde cu mult atribuțiile domnitorului moldovean, care guvernează nu doar propriul domeniu – Moldova, dar se declară și suveran al Valahiei. De la Petru Mușat încoace – lucru foarte important pentru cercetarea noastră – se fac schimbări în vederea consolidării puterii domnitorului și centralizării aparatului de guvernare în Moldova.

Iar din timpurile scrisorii domnitorului Alexandru cel Bun din 28 iunie 1401, titulatura capătă aspectul său final. De atunci toți conducătorii Moldovei se numesc voievozi și poartă titlul de domnitor. În actele de politică externă de atunci, titlul „Domnitor al Țării Moldovei” este constant și neschimbat. O demonstrează actul lui Alexandru cel Bun emis la Lvov pe 6 octombrie 1407, și felul cum se autodefinește voievodul Ștefan în scrisoarea către regele maghiar, datată cu 29 iunie 1475: „Io, Ștefan Voievod, prin mila lui Dumnezeu Domnitor al Țării Moldovei.”

Dacă vom studia actele Rusiei Moscovite și ale Lituaniei, vom vedea că și domnitorii acestor țări se autodefineau astfel, doar că în Rusia Moscovită titlul a căpătat forma „țar”.

Inițial ”господа́рь” (la bulgari господа́р, la sîrbi gospódar, la ucraineni господа́р, la belaruși – гаспадар) – era titlul dat pentru Veliki Novgorod și guvernatorii Marelui Ducat al Lituaniei, a Rusiei de Nord-Est, Moldovei, Zeta și Muntenegru. Titlul „господарь” a apărut în sec. XIV concomitent în limbile diplomatice vest-rusă și sîrbă, ca o calchiere din latinescul dominus (stăpîn, domnitor). În statul moscovit de la începutul sec. XVII el a fost înlocuit, probabil, cu derivatul său „государь”. Este cunoscut un sigiliu mai vechi al conducătorului din Zeta Ivan Cernoevici, din 1458 cu inscripția „Иван Црноевич госпо́дар Зетски”. Regele Muntenegrului Nicola I a păstrat titlul pînă în 1918. În sec. XIV titlul „господарь” apare în scrisorile Marelui Ducat al Lituaniei, unde a pătruns din Rusia Galițiană. În această perioadă titlul este atribuit regelui polonez Casimir III. Ulterior, în scrisoarea datată cu anul 378, titlul „господарь”, inclusiv al pămîntulul rusesc, este atribuit cneazului Vladislav Opolski. În sursele slavone din sec. XV-XIX conducătorii moldoveni și valahi, alături de titlul de voievod, mai erau numiți și domnitori. Titlul s-a mai păstrat o vreme după unirea principatului Moldovei cu Valahia pînă în 1881, cînd România a fost proclamată regat.

De la principat – la dominat

Vedem astfel că acest titlu și-l atribuiau conducătorii cnezatelor Lituaniei și Moscovei, și chiar regii polonezi, fapt ce ne permite să tragem concluzie despre egalitatea dintre conducătorii Lituaniei, Moscovei și Moldovei.

Dar există și noțiunea „dominus”. Apropo, titlul domn (de la latinescul dominus) era folosit în sursele românești în loc de „gospodar”. Există o egalitate a lor? Ne amintim că, ținînd cont de dreptul roman, din timpurile lui August, la Roma a fost instaurat principatul. Împăratul Romei era principe, adică cneaz sau prinț. Principat (lat. principatus, de la princeps — prim-senator, senatorul care deschide ședința) în literatura istorică – un termen convențional care definește forma specifică de monarhie din Roma Antică în perioada imperiului timpuriu (27 î.e.n. — 284 e.n.), care îmbina caracteristicile monarhice cu cele republicane. Pentru deținătorii puterii supreme era folosit, în fond, titlul „principe”, și astfel era subliniat statutul lor nu de monarh-autocrat, ci de egal între egali. În epoca republicii principele nu avea atribuții și drepturi deosebite, cu excepția dreptului onorific de a-și expune primul opinia în senat, dacă consulii o cereau. Aici nici nu putea fi vorba despre o putere monarhică.

Ulterior, în epoca dominatului, titulatura guvernatorului roman s-a schimbat. Împăratul Diocletian (sf. sec. III) încearcă să centralizeze statul, să stabilizeze sistemul politic al Imperiului Roman, aflat în criză. El a fost inițiatorul atașării orășenilor locului de trai și profesiei (ceea ce a devenit ulterior premisa feudalismului). Înainte ca Diocletian să se retragă în Dalmația pentru a cultiva ceapă și usturoi, el a introdus la Roma dominatul. Spre deosebire de principat, acesta aste o monarhie veritabilă.

Împăratul Diocletian a divizat Imperiul Roman în părțile de est și de vest, și a strămutat centrul administrativ al lui la est. Ulterior el a instalat tetrarhia: țara era divizată în două părți – de est și de vest, în fruntea fiecărei stătea un august. Fiecare jumătate era iarăși împărțită în două, o pătrime era guvernată de augustul jumătății respective, cea de-a doua – de cezarul numit de el. Astfel, au apărut 4 împărați: 2 auguști (de est și de vest) și 2 cezari. După Diocletian, împăratul Constantin a desființat tetrarhia. Dar dominatul a fost păstrat și cu el – puterea monarhului. Enciclopedia Collier, editată în SUA, dă următoarea informație în această chestiune. „În sec. 3 împăratul devine o zeitate în timpul vieții (împărații precedenți erau zeificați după moarte, și titlul lui Domițian „dominus et deus” – „domnitor și dumnezeu” la vremea respectivă a trezit nemulțumirea populației). Numirea lui Aurelian „dominus et deus” deja nu mai trezește obiecții, iar Diocletian și Maximian, care și-a atribuit epitetele Jovius” și „Hercule”, sînt practic identificați cu patronii lor divini, Jupiter și Hercule. În imperiul creștin al cezarului Constantin s-au schimbat doar niște amănunte: acum împăratul domnea dei gratia (prin mila lui Dumnezeu), devenind instrumentul puterii divine. Acum întregul sistem de guvernare era orientat spre un singur om – dominus, suveran.”

Așadar, amintim: titlul conducătorilor Moldovei în latină suna „dominus”. Și acum ce e mai important și mai interesant. Despre aceasta istoricii noștri practic nu au scris, dar de factoacest titlu corespunde titulaturiiîmpăratului roman și era cu mult superior titlului „despot”, din al căror neam se trage Sofia Paleologu. Iar Elena Voloșanca era din neamul „dominus” cu sensul „domnitor autocrat care depinde doar de mila lui Dumnezeu”. Toate aceste circumstanțe îl plasează pe domnitorul Moldovei pe aceeași treaptă cu autocrații și guvernanții de cel mai înalt nivel, iar faptul că ei jurau credință împăratului maghiar și polonez nu are nicio importanță. Și împăratul imperiului Trapezunt a jurat credință sultanului Porții Otomane, mai plătea și tribut. La fel și guvernatorii Serbiei și Bulgariei. Dogele Veneției a jurat credință împăratului Bizanțului, regelui romanilor și al grecilor. În aceeași dependență se afla și tronul cnejilor Kieveni în fața Constantinopolului imperial. Doi sau trei regi cu drepturi depline au jurat credință regelui Franței. Într-o anumită perioadă medievală, regele Scoției a jurat credință regelui Angliei.

Al cărui statut este superior

Este important să menționăm în această ordine de idei că, anterior căderii jugului Hoardei în 1480 pe rîul Ugra, marele cneaz al Moscoviei nu era un autocrat și deci deținea un titlu și un rang inferior domnitorului moldovean. Apropo, puțină lume cunoaște că Moldova și domnitorul ei Ștefan cel Mare au fost primii care au recunoscut independența Marelui Cnezat al Moscoviei. Despre acest fapt medieval mărturisesc actele istorice, dar se fac încercări de a le ține în taină, doar pînă în 1480 Moscovia nu era un cnezat independent de Hoarda de Aur. Ea a devenit independentă doar după ce această calitate i-a fost recunoscută de dominusul moldovean, adică de domnitorul autocrat suprem al tuturor pămînturilor valahe. O confirmare a acestei recunoașteri și bază a alianței geopolitice dintre Moldova și Rusia Moscovită a devenit căsătoria Elenei, fiica domnitorului Ștefan cel Mare, cu Ivan cel Tînăr, fiul primului cneaz independent al Rusiei Moscovite. Această căsătorie mai însemna și aceea că statul moldovean recunoștea de facto Rusia Moscovită, care renăștea împreună cu ambițiile sale geopolitice de lider regional. Această recunoaștere a fost prima în istoria Rusiei Moscovite și prima în șirul viitoarelor reușite politice ale Moscoviei. Această circumstanță trebuie memorată, dacă vorbim despre rolul Moldovei în formarea Rusiei. Mai mult, după anul 1489, între Moldova și Rusia există relații geopolitice și mai consolidate. Plus la căsătoria dinastică, a fost încheiat un acord. Este o circumstanță foarte importantă. Rusia și Moldova au devenit parteneri politici și s-au recunoscut reciproc ca actori politici de sine stătători. E regretabil faptul că originalul acordului nu s-a păstrat, însă noi cunoaștem următorul fapt istoric. În 1500 Ștefan cel Mare amintește despre acest acord într-o scrisoare către Moscova. Domnitorul scrie că a acționat „...conform înscrierilor finale (în acord) și a sărutului pe cruce”. Sentința dată înseamnă că între statul Moscovit și Moldova exista un acord interstatal real, care a fost temeiul politic al căsătoriei Elenei cu Ivan, de facto – baza juridică a recunoașterii Rusiei ca stat independent. Și Moscova, care recunoaște că Ștefan cel Mare este un suveran egal și independent, indică în sursele sale oficiale că Ștefan III este „prieten prietenului nostru, iar neprietenului – neprieten”. Pe atunci aceasta însemna că statul moscovit recunoaște că Moldova este un actor politic egal și un aliat geopolitic. Această alianță a contribuit la apropierea dintre Moldova și hanatul Crimeea. A contribuit și la stabilirea unor relații mai binevoitoare a Moscoviei cu Lituania, deoarece Moldova avea cu ultima relații de bună vecinătate și a influențat apropierea dintre tronul lituanian și cel moscovit. Însă după ce Ivan III a distrus-o pe principesa Elena și pe fiul ei Dmitri, nepotul său biologic, situația s-a schimbat. Relațiile dintre Rusia Moscovită și Moldova s-au răcit.

Urmările fatale

Le-a influențat și procesul Elenei Voloșanca și adepții ei, care au fost numiți eretici iudaici. Desigur, aceste învinuiri nu erau doar denaturări ale adevăratei credințe a Elenei Voloșanca, era un adevărat complot politic. Era o minciună totală în avantajul cneaghinei Sofia. Elena Voloșanca, fiind o principesă cultă și de înaltă probitate morală, a adus în Rusia cunoștințele Renașterii europene în devenire, religia titanilor din Epoca Renascentistă, crescute din tradițiile catarilor, templierilor și din influența dualismului zoroastrian. Rolul progresist al acestei mari principese nu a fost înțeles de elita moscovită de pe atunci, însă azi noi putem spune că nu Sofia Paleologu, ci fiica domnitorului nostru a adus în Rusia tendințele și cunoștințele cele mai noi și elevate. Rusia încă nu era pregătită pentru ideile și aspirațiile spirituale pe care le apăra Elena. E de menționat că Elena a respectat întru totul onoarea de monarh și creștin, nu s-a predat și nu a cedat nimic curții cneaghinei Sofia. Cu o voință de cavaler, pe cît de mult se poate manifesta o astfel de voință într-o femeie nobilă, ea și-a apărat convingerile, tradițiile sacre profunde ale Moldovei și ale Balcanilor, sacrificîndu-se pe sine și pe fiul său, prințul Dmitri. Ce fel de idei și tradiții apăra Elena Voloșanca vom vedea în materialele viitoare ale cercetării noastre istorice și religioase.

Distrugerea Elenei și a fiului ei a subminat pentru un timp relațiile dintre Moldova și Rusia Moscovită. Există informații istorice că pe Ștefan l-a înfuriat acest act al curții moscovite, el fiind nevoit să întreprindă anumite acțiuni. Spre exemplu, să recunoască suzeranitatea Porții Otomane și autoritatea sultanului prin promisiunea de a-i plăti tribut. Acest fapt a și dus la decesul subit al genialului domnitor și conducător de oști moldovean.

Ulterior relațiile dintre Rusia Moscovită și Moldova au fost restabilite, dar clipa istorică a fost ratată, Moldova a căzut sub forțele hoardelor turcești și secole în șir a plecat capul în fața tronului sultanului. Iar Rusia și-a urmat propriul drum pe scara istorică. Cine poate ști cum ar fi fost acest drum dacă alianța dintre Moldova independentă și suverană și Moscovia ar fi fost păstrată? Poate oștile lui Jan III Sobieski, regele Poloniei și Mare cneaz al Lituaniei, nu ar fi fost nevoite, la finele sec. XVII (1683), să-i oprească pe turci la Viena cu prețul pieirii întregii caste a cavalerilor polonezi. Și deci nu ar fi avut loc pieirea Ungariei, Croației, Transilvaniei și Bosniei. Și nu s-ar fi vărsat, secole în șir, sînge creștin în Balcani. Și nu ar fi fost luați în robie la Istanbul sute de mii de băieți și fete din Moldova. Poate că nu ar fi trebuit ca Moldova să plătească an de an birul, care era unul foarte mare pentru ea: cca 50 de mii de boi și cai și numeroase injecții bănești mergeau în haznaua Porții agresive, ce înainta spre Europa.

Timpul trecea. Chiar dacă au pierdut mult, Moldova și Rusia Moscovită încercau să mențină totuși relațiile politice. Alianța politică dintre Moldova și statul Moscovit a continuat și pe timpurile lui Vasile Ш (1505-1533). O dovedesc documentele epocii în cauză. Inventarul documentelor din „Arhivele țarului” de la Moscova indică: la numărul 53 se păstrează „scrisorile și listele vechi ale lui Bogdan din Valahia și Stefan voievod (fiul și succesorul lui Bogdan al III-lea Ștefăniță) către Marele cneaz Ivan și Marele cneaz Vasile”.

În baza celor expuse mai sus, concluzionăm. Complotul cneaghinei Sofia, cu a cărei mijlocire a fost ucis Ivan cel Tînăr, complotul împotriva neamului lui Ștefan și al Elenei Voloșanca, în opinia noastră, a fost un complot al cercurilor reacționare din Moscovia și al rămășițelor aristocrației bizantine. Scopul lui era să ducă Rusia în epoca altor secole întunecate și a unui nou obscurantism, care după distrugerea principesei Elena s-a instaurat în Rusia Moscovită. Toate acestea au dus, într-un final, la execuții în masă, represiuni politice și religioase, persecuția ereticilor și apoi – la opricinina sîngeroasă, care a istovit Rusia Moscovită și a dus, într-un final, la moartea dinastiei Rurik. Aceste evenimente le vom elucida în următoarele studii despre soarta tragică a marii noastre principese Elena.

0
0
0
0
0

Adăuga comentariu

500

Ați găsit o eroare în text? Marcați-o și tastați Ctrl+Enter

Ce părere aveți despre inițiativa președintelui Franței, Emmanuel Macron, de a deschide în următoarele luni o misiune permanentă de apărare la Chișinău?