Economia interzisă, sau Cine tăinuiește rețeta minunii economice. Р.2

(Continuare. Începutul – la 26.05.2022)

La nivel mondial, ideile economiei de piață suferă eșec și construirea unei minuni economice în baza economiei de piață libere în țările mari este imposibilă fără rolul important al statului în economie, protecționism și planificare.

Despre aceasta scrie în noua sa carte «Economia interzisă. Ce a făcut ca occidentul să fie bogat, iar Rusia – săracă» Dionis Captari, jurnalist rus, scriitor, publicist, prezentator TV, autorul de cărți și articole.

Autorul cărții explică cum de un șir de țări au făcut un puternic salt industrial, care a devenit o minune economică, povestește cum au utilizat țările occidentale un set de instrumente bazate pe rolul important al statului în economie, protecționism și planificare, și care este rețeta reală a u nei minuni economice.

Pornind de la ideile autorului «Economiei interzise», să cugetăm și noi asupra acestui subiect.

Planurile diferă

Poate oare piața să fie combinată cu planificarea? În URSS a existat economia planificată, dar parcă ea s-a justificat? Există o diferență între planificarea directivă și cea indicativă. În Uniunea Sovietică planificarea era directivă. Adică, era planificat că o întreprindere este obligată să producă un anumit volum de mărfuri, iar alta este obligată să cumpere aceste mărfuri. În special, acest principiu era aplicat în raport cu industria grea și cea constructoare de mașini. Evident, existau mari dezavantaje. Dacă desfacerea este garantată, nu există stimulente pentru a spori calitatea mărfii, a reduce costurile. În esență, nu există concurență. Dar ea trebuie să existe.

Și atunci, ce este planificarea indicativă? Este o planificare care nu dă ordine, nu impune, ci recomandă. Adică, statul spune: «Noi credem că în următorul cincinal construcția de tractoare va fi printre ramurile prioritare. Stimați oameni de afaceri, mergeți și construiți tractoare. Asta așteptăm de la voi ». Da, apare întrebarea: de ce businessmanul nu va ignora aceste recomandări și va începe să construiască tractoare? Că doar nu e planificarea directivă sovietică.

Iată ce au făcut în Japonia. Statul le-a propus înlesniri fiscale serioase celor care vor începe să activeze în ramurile prioritare. De fapt, statul dispune de numeroase instrumente pentru a împinge, a stimula businessul privat fără a naționaliza pe deplin economia, fără a ajunge la situația în care mai tot ce este produs în țară este produs de întreprinderile statului.

Și omul de afaceri înțelege perfect, că dacă el nu a ascultat statul și nu a investit bani în sfera prioritară pentru stat, colegul lui, care a făcut-o, îl va depăși. Iar diferența de doar cîteva procente din profit este deja ceva grav, dacă este vorba despre miliarde de dolari. De aceea businessmenii îmbrățișau cu plăcere ramurile recomandate. În beneficiul reciproc.

Astfel, fără a renunța la sectorul privat extins, fără a naționaliza întreaga economie, în Japonia au găsit totuși instrumente pentru a impulsiona businessul să activeze anume în direcția necesară statului, în interesul comun. În rezultat masele largi ale populației au început să trăiască mai bine, au sporit salariile, s-a majorat consumul. Economia s-a refăcut brusc. Și businessul activa, și statul putea dezvolta programe sociale din contul banilor mari obținuți din impozite. Pentru toată lumea era bine. În Taiwan, cum am mai spus, acționau aceleași principii, deși cu un specific propriu. Drept că acolo rolul statului era mai important, dar cu timpul a început să scadă.

Coreea de Sud. «Apără-ți propria piață și stimulează exporturile »

Să trecem la Coreea de Sud. Acolo a existat aceeași matrice, ca în Japonia și Taiwan. Către anii 60 ai sec. XX aceasta era una dintre cele mai sărace țări din lume, la nivelul Africii. Coreenii din Coreea de Sud îi invidiau pe cei din Coreea de Nord, - cel puțin, asta își amintesc băștinașii. Chiar se punea problema unirii celor din sud cu cei din nord, pentru că acolo e progres, acolo e bogăție.

Sarcina pusă era următoarea: «Hai să facem așa ca în Coreea de Sud să existe un salt economic, pentru ca imaginea atrăgătoare să se schimbe invers». Azi cu toții înțelegem cine și unde trăiește mai bine.

Acum Coreea de Sus este și ea un model de tehnologii avansate și de prezență majoră a mărfurilor coreene pe piața mondială. Apropo, totul s-a produs sub ochii noștri. Încă la începutul anilor 2000 se spunea: «Ei, a cumpărat omul un automobil coreean, nu i-au ajuns bani pentru unul bun». Dar în scurt timp industria auto coreeană a devenit una dintre cele mai dezvoltate din lume.

Azi Coreea de Sud este una dintre cele mai bogate țări ale lumii, asta chiar dacă nu dispune de resurse naturale mari. Resursele naturale au rămas, în fond, în Coreea de Nord. Asta ține de participarea activă a statului în crearea marilor corporații industriale cu un potențial de export puternic.

La fel ca și Japonia, unde există resurse naturale puține. La fel ca și Taiwan, care nu se poate lăuda că ar fi un exportator mare de petrol sau gaze, sau că posedă păduri, diamante etc.

Toate aceste țări au avut posibilități de lansare foarte mici. Da Coreea de Sud mai suporta și un război foarte greu. Și iată că cu acești indici de lansare mici, au făcut un salt enorm. Ei au procedat la fel ca ceilalți. Aceeași organizare conform planificării indicative, cincinale, protecționism, același principiu: vinde produsele gate – cumpără materie primă, vinde în forma cea mai procesată, cumpără în cea mai neprocesată, apără-ți piața prin taxe de import și, evident, dezvoltă firesc cele mai tehnologice sfere de producere. Și au obținut rezultatul scontat.

Ni se poate replica: «Așa s-a procedat în Orient, iar noi avem o țară occidentală ». Da, în Japonia, Coreea de Sud, Taiwan este o altă cultură, o altă etică de muncă. Însă cu același popor, cu aceeași etică de muncă și Japonia, și Coreea de Sud nu demult trăiau în sărăcie. Înseamnă că nu asta e cauza?

Franța. Pentru reușită , orice truc este binevenit

Dar să luăm a țară care ne este mai apropiată, spre exemplu – Franța. Pare straniu, dar modelul francez a fost cel mai asemănător cu cel sovietic. Și acolo, după război, au aplicat planificarea indicativă, al cărei control uneori devenea așa de dur, că putea fi comparat cu Gosplanul sovietic. Statul controla chiar și prețurile. Și asta într-o țară cu economie de piață, despre care nimeni nu poate spune că e o țară socialistă de tip sovietic.

Anii 1945 - 1975 au intrat în istorie drept 30 de ani glorioși sub regimuri de dreapta, cum ar fi cel al lui de Gaulle etc. În această perioadă Franța a făcut un salt economic extraordinar. Și aici vedem o structură asemănătoare cu cea niponă sau taiwaneză, care în Franța se numea Comisariatul pentru planificare. Iar protecționismul, adică protejarea producătorului autohton, ajungea uneori la cazuri amuzante.

Spre exemplu, cum am mai spus, Japonia se dezvolta în aceeași perioadă și a început să inunde piețele mondiale cu electronică și aparatele sale de uz casnic. Ce fac francezii? Conform legii, orice marfă trebuie să suporte procedurile vamale. Pentru a extinde în timp acest proces, francezii au creau un post vamal de capacitate redusă și tergiversau intenționat lucrurile. Adică, verificau o jumătate de zi un computer sau un magnetofon. Japonezilor revoltați le răspundeau că nu încalcă careva contracte, și lucrează lent pentru că este treaba francezilor cum să lucreze. Deși ambele părți înțelegeau perfect că totul se făcea pentru a restricționa maxim accesul mărfurilor de import.

În plus, conducerea franceză în mod conștient creștea din businessul mic unul mare. Adică, din nou vedem o comasare.

Asta se făcea nu doar în industrie, ci și în sfera bancară. A fost o perioadă în care 90% dintre resursele creditare ale Franței erau controlate de instituțiile de creditare, băncile administrate de stat. Și asta – într-o țară cu economie de piață și guverne de dreapta!

Dar toate aceste exemple țin de țări care nu fac parte din lumea anglo-saxonă. Însă iată ce spune despre SUA unul dintre cei mai reputați economiști din lume, James Galbraith: «În SUA sectorul public așa sau altfel sprijină funcționarea normală a peste o jumătate din economia americană ». Menționăm, este vorba despre o țară prezentată drept țara pieței libere nemărginite, ca model de urmat în anii 90, în care «toate le decide piața».

Economia liberală. Pentru sine și pentru export

Această informație este bine cunoscută specialiștilor, nu și publicului larg . Politica protecționismului și măsurile respective au tot fost scuipate, defăimate, distorsionate, iar informația necesară – tăinuită. De ce și cum? Ne inundă o mare de informații economice, consacrate pieței libere.

Cu toții am auzit despre teoria economică a lui Adam Smith. Dar puțină lume cunoaște că în sec. XIX a existat un alt economist de talie mondială, care a creat o adevărată școală, iar lucrările sale au stat la baza dezvoltării Germaniei, după care teoriile sale au fost aplicate în Imperiul Rus, Japonia, Coreea de Sud și Franța. Daniel Friedrich List este cunoscut incomparabil mai puțin, deși este un clasic de talie mondială. Cărțile lui nu că ar fi interzise, ele pot fi găsite, cumpărate, însă despre existența lor trebuie să știi, trebuie să cauți acest nume, care nu este unul foarte cunoscut.

Și nu doar List. Spre exemplu, în Rusia a existat propriul clasic-economist, care a modernizat țara și pe aceleași principii, împreună cu echipa sa, a obținut una dintre cele mai înalte rate de creștere economică din lume. Este vorba despre Dmitrii Mendeleev, cunoscut în special drept un chimist, însă el este unul dintre cei mai valoroși protecționiști, economiști și matematicieni. În perioada respectivă economia se dezvolta foarte rapid grație recomandărilor sale.

Chiar și în anii 90 ai sec. ХХ – pe atunci părea că domnește economia liberală, dar rolul statului în economie era foarte mare în Britania. Este mare rolul statului în așa țări dezvoltate, ca Italia, Belgia, Țările de Jos. Adică, acolo s-a acționat total invers de cum se spunea la noi în anii 90 și era promovat drept cale occidentală. Se spune și acum, iar țările occidentale între timp mergeau pe o cale cu totul diferită.

Deseori putem auzi punctul de vedere cum că reformatorii noștri, de orientare occidentală fiind, distrugeau rămășițele modelului economic sovietic și copiau orbește experiența Occidentului. O făceau la recomandarea Occidentului, fiind convinși orbește că acesta dorește să ne ajute. Reieșind din rezultatele obținute, Occidentul la sigur nu ne va ajuta.

Deci, există două tipuri de economie liberală. O economie liberală pentru export, alta – pentru sine. Aceeași situație a existat și în alte epoci. Lucrările lui Adam Smith reprezintă propaganda ideologică, lansată din Anglia, în timp ce Anglia însăși trăia conform unor legi economice strict contrare.

Să revenim la cartea de la care am pornit. De ce se numește «Economia interzisă»? Autorul ei răspunde în felul următor la această întrebare: «Țările care au pășit înainte și și-au asigurat deja pozițiile economice de lideri în industrie, tind să nu aibă concurenți, să consolideze actuala stare de lucruri». Unul dintre instrumente, în opinia lui, este Organizația mondială a comerțului.

Organizația mondială a comerțului cere ca la admitere să fie semnat un șir de contracte care interzic numeroase lucruri – spre exemplu, promovarea unei politici protecționiste masive. Asta va fi considerată o încălcare, pentru asta vor fi aplicate sancțiuni și amenzi. În plus, în interiorul OMC există țări care și-au negociat niște condiții mai avantajoase. Reiese, că nu-i destul că există țări-lideri, care deja au ieșit în frunte, ele mai dispun și de condiții speciale.

Așa că, în această situație, nu putem vorbi despre șanse egale. Deci, trebuie să nu ascultăm curatorii străini, care de 30 de ani ne-au tot învățat cum să ne construim economia, ci să elaborăm propria noastră cale, bazată în exclusivitate pe interesele naționale.

Vladislav Bordeianu